Trei suflete

Suntem trei suflete în spațiul ăsta îngust. Unul în cer, altul pe pământ și altul sub pământ. Unde suntem, unde am vrea să fim și unde ajungem în cele din urmă. Sfânta Treime, așa îmi place mie să-i spun grupului nostru. Deși avem moduri diferite de scotocire, toți trei căutăm, de fapt, același lucru: viața.

Garsoniera mea e în centrul orașului, la etajul trei, ultimul, dintr-un bloc vechi de pe vremea imperiului. Jumătatea din sud a blocului a căzut la ultimul bombardament. Și restul clădirilor din jur au căzut. Șoseaua care trecea prin fața blocului e acum un labirint construit din grămezi de moloz. Nu se mai poate merge cu mașina.

Ieri a trecut un tip pe bicicletă și a anunțat printr-un megafon, ca o pâlnie de bâlci, că următoarele bombe ar putea fi chimice, așa că autoritățile militare ne sfătuiesc să astupăm cum putem crăpăturile geamurilor și ale ușilor.

E ora unu. E timpul să mâncăm. Scot o conservă de sardine și un colț de pâine uscată. Pun un deget de apă în castron și las pâinea la înmuiat. Desfac conserva de sardine. Autoritățile au anunțat acum trei luni că ar fi bine să facem provizii pentru o jumătate de an. Cred că au vrut să spună „pentru tot restul vieții”, dar le-a fost teamă să nu ne sperie pe noi, cei care am mai rămas. Am luat ce-am găsit. Habar n-am cât o să-mi ajungă.

Pun sardinele în farfurie. Arată grozav. Domnul Gândac și doamna Muscă s-au trezit brusc de îndată ce au simțit mirosul de pește. Bine, așa le spun eu, domnul Gândac și doamna Muscă. Lor nu cred că le-ar plăcea să știe că-i numesc așa când vorbesc despre ei. Sunt ființe modeste.

Mănânc sardinele cu pâinea înmuiată. Domnul Gândac a ieșit din gaura din parchet și cercetează împrejurul cu antenele lui. Rămâne câteva secunde în crăpătura parchetului, apoi o zbughește spre masă. Se oprește la piciorul mesei și își rotește iarăși antenele. A găsit ce căuta. Oscilează între a urca pe piciorul mesei sau nu. Știe că nu-mi place să se bage în prânzul meu, așa că rămâne pe parchet.

Doamna Muscă stă toată ziua ascunsă undeva. Niciodată n-o văd. De îndată însă ce simte miros de mâncare se ridică în aer și începe să dea ture ca un avion de observare. Nici nu știu dacă muștele au miros, poate că doar mă vede pe mine mișcându-mă prin cameră și de-aia zboară. Acum s-a așezat pe perdea și așteaptă. Niciunul nu mai mișcă.

Termin sardinele, beau apa în care a fost înmuiată pâinea, șterg farfuria cu degetul, apoi degetul cu șervețelul cu care l-am șters și ieri, și alaltăieri, și în celelalte zile. Fărâma de pește care a rămas pe marginea din dreapta a farfuriei o apuc cu vârful cuțitului și o pun în capacul de bere. Apoi iau mica farfurie improvizată și o așez pe podea lângă domnul Gândac.

Nu sunt deloc familiar cu ce mănâncă gândacii de bucătărie, dar el înfulecă cu poftă sardinele. Aștept să termine. După ce termină, se scarpină cu un picior pe burtă. Bănuiesc eu că acolo îi e burta. Apoi se uită în sus la mine. Știu ce vrea. Apuc bucata de sardină lăsată pe marginea din stânga farfuriei special pentru momentul acesta și i-o pun în capacul de bere. Acum nu se mai grăbește, mestecă pe îndelete. Își savurează prânzul. Vărs o picătură de apă din castron lângă peștele rămas. Nu știu cum bea gândacul apă, dar apa dispare odată cu peștele. Domnul Gândac e mulțumit.

E timpul să mă ocup acum de doamna Muscă, care a stat politicoasă pe perdea fără să interfereze cu activitățile mele domestice. Cu doamna Muscă e mult mai simplu, căci știu mult mai bine ce poftește. Desfac borcanul de dulceață și vâr coada linguriței. Apoi las să cadă două picături lângă borcan. Restul dulceții o ling de pe coada linguriței și închid borcanul. Îi fac semn doamnei Muscă că poate să se ospăteze. Vine degrabă și-și vâră trompa în dulceață ca o albină în cupa florii. Văd clar cum rotundul roșiatic scade, se face mai mic și mai mic, până dispare de tot. Vine rândul celui de-al doilea rotund. Doamnei Muscă nu-i plac surprizele, așa că ea nu are nevoie de bonus. Rămâne lipită de ultima pată și își tot trece trompa dintr-o parte în alta. Cred că face același lucru pe care l-am făcut eu mai devreme când am lins lingurița.

Acum că avem stomacul plin, trebuie să trecem la lucruri serioase. Cum izolăm marginile ferestrei și ale ușii? Probabil cu niște cârpe vechi. Dar cum să le fac să stea înțepenite vertical, în muchea geamului? Or să cadă.

— Ei, doamnă Muscă, de unde începem? — o întreb foarte serios.

Nu s-a ridicat de la masă. Își face siesta, la fel ca și domnul Gândac, care a căzut lat lângă botul pantofului meu. Am mâncat bine toți trei. La auzul întrebării, doamna Muscă se ridică, face câteva tururi de observare, apoi se așază pe marginea de sus a tocului ferestrei. Are perfectă dreptate, dacă aș pune un cearșaf sau ceva mai lung, l-aș agăța pe marginea de sus a ferestrei și l-aș lăsa apoi să cadă prin stânga și prin dreapta, nu ar mai fi nevoie să-l prind cu nimic. Ar sta singur.

— Mulțumesc frumos! — îi spun, și doamna Muscă se ridică în aer, mai dă de câteva ori din aripi ca și cum și-ar lua la revedere, apoi dispare, la fel ca în celelalte zile. 

— Bun! Și cum lipesc acum chestiile astea care atârnă, ca să fie etanșe, să nu lase aerul să intre? — îl întreb pe domnul Gândac, care nu s-a mișcat de la vârful pantofului. Nu pare să aibă nicio părere. 

— Ei? Ai vreo idee?

Domnul Gândac își trece un braț peste antena stângă. Brațul său are niște cângi mici și lipicioase care îi sunt foarte utile când vrea să urce pe piciorul mesei drept în sus, fiindcă se agață de orice asperitate a suprafeței pe care o escaladează.

— Aaa! Mulțumesc!

Îmi amintesc că am ceva bandă dublu adezivă în cămară. Mă gândisem să lipesc mochetele de gresie ca să nu mai alunece când trec în grabă. Era să-mi sparg capul de câteva ori. Dar asta fusese în alta vremuri. Acum nu mai am nevoie de ele. Altele sunt prioritățile.

Iau cearșaful, banda și mă apuc de treabă. Îl răsucesc cât mai strâns, lipesc banda pe o parte, apoi apăs cordonul de cârpă în spațiul dintre fereastră și toc. Mai pun câteva benzi perpendicular. Fac același lucru și la ușă. 

A ieșit destul de bine. Eu unul sunt mulțumit. Scot o carte din raft, mă așez pe marginea patului și mă apuc de citit. Până să apuce să se întunece. Altceva nu pot face. Curent nu am, semnal telefonic nu mai există, de net nici atât, iar autoritățile recomandă să nu ieșim din case. Ceilalți sunt la marginile orașului și sniperii lor pot lovi oricând. Chiar și în case. De aceea, probabil, doamna Muscă și domnul Gândac ziua dispar: una în cer și celălalt în pământ.

S-a înserat. Am pentru orice eventualitate chibrituri și lumânări, dar nu vreau să le folosesc decât dacă e nevoie. Pe fereastră se mai vede o bucată de cer de o formă neregulată, ca o bucată de mămăligă albastră rămasă de la ultima masă.

Mă gândesc că doamna Muscă și domnul Gândac sunt niște eroi. Dacă vor ieși vreodată din casa asta și vor întâlni undeva în lume semeni de-ai lor, vor avea o mulțime de lucruri absolut fabuloase de povestit. Doar să nu moară înainte de a se termina prăpădul. Chiar așa, oare cât trăiește un gândac? Dar o muscă? Știu că sunt gâze care trăiesc o singură zi. De exemplu, efemeridele, cu frumusețea lor răvășitoare, atâta trăiesc. Cred că trăiesc numai o zi fiindcă sunt foarte frumoase. Dacă ar trăi mai multe zile, ochiul s-ar obișnui cu farmecul lor și acesta nu ar mai părea răvășitor după câteva zile.

O muscă sunt sigur că trăiește mult mai mult, pentru că ea e urâtă. Trece prin viață nebăgată în seamă, bine, asta dacă nu zbârnâie din aripi ca să-și facă cunoscută prezența. Nici viața, nici moartea n-o bagă în seamă. Trebuie să se bage singură.

Bubuitura a venit odată cu lumina orbitoare. Totul s-a zguduit îngrozitor, ca și cum un monstru uriaș ar fi crăpat scoarța terestră și ar fi ieșit din ea ca dintr-un ou. Apoi s-au spart ferestrele. Zidul din față a început să se încline spre dreapta. Tavanul se apropie de podea. Betonul a început să rupă bucăți mari pe care le-a azvârlit cu forță spre cele patru zări.

Am alergat către colțul camerei. Stâlpii de susținere sunt cei mai solizi și cad ultimii. Îi caut din priviri pe doamna Muscă și domnul Gândac. Nu sunt nicăieri. Petele de dulceață de pe masă s-au acoperit cu praf și se văd ca două monede de cupru mătuite, în timp ce capacul de bere pe care-l folosesc drept farfurie zace cu fundul în sus în mijlocul camerei.

Cred totuși că nu o să apuce să le povestească semenilor lor prin ce peripeții au trecut.

un suflet asemenea

tu ești sufletul meu asemenea

i-am spus vrabiei de pe masă

pusesem niște semințe de floarea soarelui

într-o farfurioară și vrăbiile veneau 

una câte una, asta era cea mai frumoasă

tu ești sufletul meu asemenea

am repetat iar vrabia și-a scuturat aripile

de două ori și eu am considerat 

că ăsta a fost un semn de confirmare 

i-am povestit despre poeziile pe care nu le înțeleg

și despre cele care capătă sens

ea a ciugulit mai departe semințele

dar trăgea cu coada ochiului înspre mine

de fiecare dată când mă apropiam de masă

apoi a ciripit de trei ori și de aici am dedus

că nu trebuie să mă chinui 

cu cele pe care nu le înțeleg

pentru că avem înlăuntrul diferit ca filele cărților

am adus vorba și despre singurătate

despre luminișul din inima pădurii

despre pârâul care trece printre copacii înalți și bătrâni 

ca un copil printre picioarele adulților 

și se varsă în iazul din luminiș

despre tăcere și pace

pasărea a fost mai degrabă reticentă la cuvintele mele

căci s-a mutat de partea cealaltă a farfuriei

a mai ciugulit câteva semințe

și a zburat în tufișul cu vrăbii de peste drum

Alinierea sorilor

Soarele pătrundea printre storurile de plastic ca o scrisoare parfumată pe sub pragul ușii, închisă într-un plic roz pal, pe a cărei față se putea descifra un scris rotund de damă, stârnind bătăi răscolite ale inimii și opinteli dulci-tremurate ale respirației. Domnul Nikishima deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc. Razele soarelui, ridicat abia o palmă deasupra mării, porneau la drum paralel cu pământul pentru a se înfășura pe ramurile desfrunzite ale copacilor, a se izbi de ziduri, a trece prin spațiul îngust dintre cele două benzi de plastic, a pătrunde în încăperi și a se încolăci ca un șarpe pe podeaua abia deșteptându-se, sau pentru a trece mai departe pe lângă străzi și clădiri și a se pierde dincolo de marginile orașului. 

Domnul Nikishima se mirase mereu că soarele face același drum pe cer, indiferent dacă ninge sau plouă, dacă e martie sau octombrie, dacă trece pe deasupra munților sau pe deasupra marelui oraș. Drumul lui îi amintea întotdeauna de drumul lui Kouma, căluțul bunicului Riku, care știa singur drumul dintre pășunea de sub coasta muntelui unde se cosea iarba și fânarul din sat al bunicului. Drumul era lung cât să frămânți aluatul pentru zece pâini, să le coci în cuptor și să le mai și lași un pic să-și mai tragă sufletul, dar Kouma putea ajunge dintr-o parte în alta și înapoi cu ochii închiși, mergând mereu pe același drum, călcând parcă în aceiași pași.  

Domnul Nikishima se ridică din pat, făcu câteva mișcări de dezmorțire și ridică storurile. Soarele invadă camera, se roti o vreme prin colțurile întunecate, ca un câine amușinând o stare de fericire călduță, apoi se sui în vârful patului ocupând locul tocmai eliberat. Proprietarul de drept zâmbi înțelegător. Tocmai pentru că mergea întotdeauna pe același drum, soarele ocupa un loc foarte important în viața domnului Nikishima, alături de ceas, care făcea exact același lucru, dar pe un drum al timpului. Soarele și ceasul delimitau spațiul multidimensional în care trăia domnul Nikishima. O singură problemă avea dumnealui și nu știa s-o lămurească. Dacă cu timpul era convins că se acordează complet, așa cum se acordează vibrația corzii cu sunetul iscat sau valul cu malul de nisip, nu avea niciun semn că ar exista o reglare a frecvenței între sufletul său și soare. De altfel, domnul Nikishima era convins că în interiorul oricărui om trebuie să se mai afle un soare, așa cum se afla acel ticăit al existenței. Un soare exact ca cel de afară, rotund, galben, cald, care călătorește dintr-un capăt în altul al cerului interior. Doar că nu știa să-l găsească, bănuia că e pe undeva prin interior, dar nu-și putea imagina unde. O vreme fusese convins că s-a înșelat, că nu există niciun soare înăuntru, că totul era doar o iluzie dată de încântări și descântări frivole care aduceau cu un răsărit și cu un apus. Însă tocmai când era pe cale să abandoneze căutarea și să decidă că înțelegerea sa inițială fusese greșită, soarele dinăuntru a dat un semn, s-a încălzit dintr-o dată de-a crezut că o să-i ia foc tâmplele și obrajii și palmele, s-a ridicat până la înălțimea privirii, astfel încât ochii săi au ajuns să strălucească ca două flăcări subțiri dar înflăcărate, apoi a început să se înmoaie și ușor-ușor să se topească. La început a simțit cum îl lasă picioarele, apoi cum i se macină pântecul, pentru ca în cele din urmă să constate că deja creierul său nu mai există, locul lui fiind luat de o materie moale, nici lichidă, nici solidă și mirosind a flori de câmp. Pricina fusese una neașteptată, domnișoara Atsuko, care nici una, nici două pornise cu rochia ei albastră cu buline verzi să se plimbe cu bicicleta chiar sub balconul dumisale. Domnul Nikishima a urmărit apoi atent parcursul pe ceruri diferite al ambilor sori, începând din creștetul cerului, coborând lent spre apus și dispărând în cele din urmă de tot. Mersul lor fusese identic, soarele dinăuntru înmuindu-se ușor pe măsura trecerii orelor și a depărtării domnișoarei Atsuko, din fierbinte devenind cald, călduț, orișicum, rece. Exact atunci și soarele celălalt dispărea după un drum lung înapoia piscurilor lui Tateyama lăsând lumea în întuneric și visătoare.   

După întâmplarea aceasta, nopțile domnului Nikishima prinseră a se învolbura, lucru ușor explicabil, căci visele sale nu conteneau a căuta soarele dinlăuntru. O vreme au fost scormonite poveștile în căutarea lui. Erau o mulțime de sori acolo, domnul Nikishima chiar se sperie când îi văzu strânși grămadă, dar sorii aceia erau în mare măsură nemișcați, ca într-un desen făcut de un copil cu creioane colorate în care apar mama, tata, el însuși, iarba, câteva flori, un copac și în colțul din dreapta sus, schițat ca un cerc cu țepi, soarele. Puținii sori care totuși se mișcau nu aveau o traiectorie fixă, cum avea Kouma, căluțul bunicului Riku. Nu, sorii aceștia apăreau într-o margine de poveste, apoi dispăreau, apoi apăreau iar în altă margine de poveste, plimbându-se în poveste aparent fără rost, ca un licurici în noapte pe ghizdul fântânii. Așa că domnul Nikishima abandonă cu oarecare amărăciune această pistă care îi oferise sori de atâtea feluri, fără ca el să fie în stare să aleagă măcar unul.  

O vreme fu convins că soarele după care alerga nu avea ce căuta în vise sau în povești, fusese o idee prostească, soarele ar fi trebuit să se afle chiar la lumina zilei. Așa că începu a cotrobăi prin gândurile legate de viață, de apartamentul mic în care locuia, de prețul alimentelor și al energiei, de jobul fără satisfacții, de fluctuațiile yenului și de ploile musonice, de erupțiile vulcanului Sakurajima, însă nu găsi între ele decât schelete de metal ruginite, bucăți desperecheate de lemn, blocuri mari și netransportabile de piatră, precum și pași lipiți ca niște abțibilduri pe drumuri care nu duceau nicăieri. Privi îndelung în jurul său și deși nu-i venea să creadă că nu poate găsi soarele nici aici, abandonă suspinând și această pistă.  

Iar soarele continuă să se cufunde în mlaștini, să dispară în inima pădurii, sau să se ascundă după dealuri, în timp ce domnul Nikishima dădea neputincios din umeri. 

După multă vreme de căutări neîmplinite, convins fiind că singura dată când întâlnise soarele dinăuntru fusese atunci când o văzuse pe domnișoara Atsuko mergând pe bicicletă, în capul domnului Nikishima încolți gândul că soarele său nu putea fi decât la ea. Așa că își luă inima în dinți, bătu la ușa ei și îi spuse cu cea mai mare sinceritate.

- Bună ziua! Numele meu este Hiromitsu Nikishima și locuiesc la apartamentul 72. Eu cred că fiecare om are înăuntru un soare care funcționează exact ca un ceas și urmărește drumul soarelui dinafară. Am motive să cred că soarele meu se află în apartamentul dumneavoastră. Îmi permiteți să intru și să caut împreună cu dumneavoastră soarele? Acest soare este foarte important pentru mine – a glăsuit el dintr-o suflare, fără să apuce să tragă aer în piept.

Domnișoara Atsuko a zâmbit larg, mult mai larg decât se cuvine unei domnișoare manierate, dar l-a poftit pe domnul Nikishima înăuntru. Niciun bărbat nu-i vorbise așa despre înlăuntruri și despre lucrurile care sunt importante în viață. Și niciunul nu avusese îndrăzneala să caute soarele în apartamentul ei. Cât domnișoara Atsuko a pregătit ceaiul, domnul Nikishima i-a povestit mai multe despre ceea ce căuta și despre cum arată, pentru a fi mai ușor de găsit. După ce au terminat de băut ceaiul, au început să răscolească mica locuință, sub pat, în dulapul cu haine curate ce li se înfățișa mai adânc decât le păruse din afară, în coșul de haine murdare, pe polițele din bucătărie, în ghiveciul cu spathiphyllum care le păru că-i privește cu ochii plecați, în frigider, în cutiile de pantofi, în coșul de gunoi. Deșarte căutări, soarele nu era nicăieri. Domnișoara Atsuko a fost la fel de necăjită ca și domnul Nikishima că nu l-au găsit, dar nu a avut altceva ce să facă decât să ofteze și să-i dorească ca în curând să-l găsească. Și rotundul fierbinte avea să fie găsit mai curând decât se așteptaseră, căci imediat ce ajunse acasă, domnul Nikishima îl descoperi la locul lui pe boltă, perfect acordat cu cel din afară. 

Și din acea zi soarele dinăuntru avea să rămână acolo unde domnul Nikishima și-ar fi dorit să rămână, iar viața lui se schimbă mult în bine.  

Și dacă totuși acesta o mai lua uneori razna, adică nu se mai trezea dimineața și rămânea cufundat în așternuturi, sau se topea printre nori, sau pur și simplu nu mai urmărea drumul pe care-l urma cel de afară, atunci domnul Nikishima dădea fuga la apartamentul domnișoarei Atsuko, ciocănea ușor, cerea permisiunea de a intra și îi povestea despre fel de fel de lucruri, despre cocori, despre peștele balon, despre muntele Tateyama, despre omizile de bambus, despre curentul de aer cald Kuroshio, niciodată despre soare, asta fiindcă de acum știa sigur că astrul interior are clar legătură cu domnișoara Atsuko, ba chiar se gândea el, că dacă ar fi să asocieze din nou soarele cu un ceasornic, domnișoara Atsuko avea abilitatea excepțională de a întoarce soarele și a-l pune din nou în mișcare atunci când acesta ostenea. Și asta se întâmpla de fiecare dată fără excepție. Când domnul Nikishima sosea acasă, astrul său era la locul lui, în aceeași poziție cu cel din afară și perfect sincronizați.

Domnul Nikishima crăpă un ochi și zâmbi. Soarele pătrunsese printre storurile de plastic, săltase peste spătarele scaunelor, se prelinsese pe podea într-o baltă de lumină, amușinase ca un câine prin colțurile întunecate și tocmai sălta în pat făcându-și loc între el și... Domnul Nikishima sări speriat în picioare. Împotriva oricărei obișnuințe, în pat lângă el mai era o persoană. De sex feminin. Privi în jur căutând un semn salvator. Însă nici măcar camera nu era cea cu care era obișnuit. Apoi zări în colț vechiul lui rucsac, plin cu ceea ce apucase să strângă din casă. Ridică un colț al cearceafului și se liniști pe deplin. Se mută un pic mai spre stânga să facă loc soarelui între el și domnișoara Atsuko și închise ochii înapoi.      

A murit Bill

- A murit Bill – ne-a spus Martin sec cu ochii în ziar.
Martin avea o stranietate pe care n-am înțeles-o niciodată. Ciocanul, nicovala și scărița din urechile lui erau incomparabil mai sensibile decât cele din urechile muritorilor de rând, astfel încât Martin auzea sunete care nouă, celor din jur, ne scăpau, având acces în felul acesta la cele mai neașteptate informații. De aceea știam că vestea morții lui Bill nu fusese citită în ziarul pe care-l ținea în față, ci fusese auzită probabil în dimineața aceea, fie atunci când deschisese ferestrele dormitorului, fie când își sorbise cafeaua în bucătărie, fie pe drumul spre serviciu. Sau poate chiar pe culoarele institutului.
- Ei, pe dracu! – a replicat Bob ridicând ochii brusc din paharul cu cafea.
Niciunul dintre noi nu-l cunoștea bine pe Bill. Era un tip mărunțel, cu o figură absolut comună, cu o vorbă tihnită și purta mereu haine cu cel puțin un număr mai mare, niciodată n-am înțeles de ce, care-l făceau să pară și mai mic decât era.
- S-a sinucis ieri. S-a spânzurat de-o grindă din pod.
Am rămas înmărmurit. Vorbisem cu Bill cu o zi înaintea decesului și nimic nu mă făcuse să cred că are de gând să-și ia viața. Nu deborda de veselie, dar îmi păruse un tip pragmatic, socotit, liniștit. Nu-l cunoșteam deloc. Fusese prima și singura dată când stătusem de vorbă cu el. Bine, în afara micilor discuții profesionale de la birou. Nici măcar n-am înțeles de ce m-a invitat să bem o cafea la Mooboo și m-a rugat să stăm de vorbă. Nu mi-a cerut absolut nimic, n-a vrut să știe nimic de la mine. 
- Amărâtul – a murmurat Bob abia auzit.
- Ce naiba o fi avut? Nu părea deloc genul care să-și ia gâtul. Pentru asta îți trebuie tărie de caracter, ambiție beton și să nu-ți tremure mâinile. Bietul mărunțel n-avea nimic din toate astea – a adăugat Mark vizibil afectat.  
- Cică ar fi avut o amantă pe care a lăsat-o însărcinată. Asta e vrut să facă avort acasă șiii...
- Dumnezeule! Asta ar fi culmea culmilor – a intervenit imediat Bob și a început să râdă zgomotos, ca un munte zguduit de furtună.
- Tu vorbești serios? – a insistat și Mark.
- Tipa a murit ieri dimineață. El a fost cel care a mers s-o recunoască la morgă. Ea n-avea pe nimeni.
- El era căsătorit? Avea copii? Știi ceva? De la unul ca el informații ca acestea nu prea răsuflă.
- Era însurat, copii nu avea. Nevastă-sa era o femeie la locul ei. La fel de ștearsă ca și el. Era profesoară la gimnaziu – a venit Martin cu informația imediat.
- Asta o să arunce în aer tot institutul. Gordon o să fie obligat să anunțe o zi liberă pentru toată lumea, ca să putem diseca în liniște vestea momentului. La dracu, așa ceva n-aș fi bănuit niciodată. 40 la 1 să fi avut la Betfred și n-aș fi pariat că micuțul Bill are o amantă pe care o va lasă însărcinată.
- Câți ani avea puicuța?
- 30! Iar el 42. Nu era chiar o copiliță.  
Nu știam că Abigail murise, Bill îmi spusese că e în spital și că e foarte grav. 
- Sunt curios de când se cunoșteau. Oare unde o fi întâlnit-o. O fi fost barmaniță? O fi lucrat într-un stripclub? A întâlnit-o la plimbare în Kensington Gardens? Sau pe Primrose Hill?
- Și ce l-o atras atât de tare la ea, de a avut tupeul să-și înșele nevasta?! Era mișto măcar?    
- Asta probabil nu are să știe nimeni niciodată. Atât el cât și ea s-au dus. Ea n-avea pe nimeni. El n-a vorbit despre asta cu nimeni. Bill vrut să fie incinerați amândoi. Or să ducă idila lor în pământ și acolo o să rămână.
- Cum o chema pe micuță?
- Nici asta nu știe nimeni. Bill a cerut ca totul să rămână secret.
- Tocmai pentru ca nimeni să nu le scurme trecutul – m-am trezit eu vorbind dintr-o dată și toți trei m-au privit cu ochi mari, ca pe porumbelul pogorât asupra lui Iisus căruia Ioan Botezatorul tocmai îi turna apă pe frunte.
A urmat o tăcere care cerea explicații însă acestea nu au venit. Nu puteam spune nimic atâta timp cât nu înțelegeam de ce Bill voise să stăm de vorbă cu o zi înainte de a muri. Și cum Bill nu putea aduce nicio lămurire în această privință, rămânea ca eu să-mi dau seama singur. Nu ne ducem în mormânt trupul, ci ne ducem în mormânt viața, viața noastră care este făcută dintr-o mulțime de petice ale celor care ne-au atins cu privirea. Dar câte dintre aceste priviri au văzut adevărul? Cât din înlăuntrul carcasei de carne poate dezveli o privire, fie ea și ascuțită ca un brici? Și dacă nu poate dezveli mai nimic, atâta timp cât purtătorul trupului nu-și dorește asta, atunci care este viața adevărată, cea trăită în interior, despre care nu știe nimeni nimic, sau cea trăită în exterior și construită din peticele privirilor despre care vorbeam? Greu de spus.
Trăim mult în interior și nimeni de afară nu poate vedea înăuntru, e un acvariu cu geamuri mate, sau o cameră cu oglinzi în care ne învârtim ca într-un labirint. Gânduri, vise, dorințe, dar mai presus de toate trăiri și sentimente. O lăcrimare a pleoapei când el o prinde în brațe pe ea, o încruntare a sprâncenei când părintele Barron o alungă pe cerșetoarea Betty de pe treptele catedralei, o durere fulgerătoare când copilul scapă dintre brațele mamei, în fiecare zi trăim sute de povești al căror miez nu-l știe nimeni.  
Bill îmi lăsase un testament. Înțelegeam asta. Nu înțelegeam însă de ce mă alesese tocmai pe mine pentru a mi-l înmâna. Și nici ce ar fi trebuit să fac cu el. Nu ne cunoșteam. Sigur, fuseserăm colegi într-o companie nu foarte mare, ne întâlniserăm pe culoare de câteva ori, discutaserăm de foarte puține ori. Poate însă că el chiar căutase informații despre mine și mă alesese tocmai pe mine dintr-un anumit motiv, în funcție de niște criterii care mie îmi scăpau. Și dacă ar fi căutat, ce ar fi putut să afle despre mine care l-ar fi putut ajuta?! Greu de spus. 
Am încercat să rememorez întâlnirea cu Bill pentru a încerca să agăț un eventual gest, un cuvânt, poate o privire numai, care să se potrivească pe dinăuntru în povestea pe care tocmai o auzisem și să o descuie pentru mine. 
Când am ajuns la Mooboo erau puțini clienți înăuntru. L-am recunoscut imediat pe Bill, era așezat la ultima masă, avea în față o ceașcă de cafea și părea adâncit în gânduri. S-a ridicat când m-a văzut, mi-a strâns mâna și mi-a spus cu un glas în care am simțit imediat emoția „mă bucur tare că ai putut veni”. Am cerut un capucino și am așteptat să deschidă discuția. Am văzut că încearcă să își adune cuvintele pentru a fi cât mai ușor înțeles. După mișcarea buzelor părea că repetă în interior un dialog, sau un monolog, care ar fi urmat să se desfășoare imediat în afară. 
„O să te rog să mă asculți până la capăt fără să mă întrerupi. Dacă vrei să mă întrebi ceva, mi-ar prinde foarte bine dacă ți-ai nota undeva și ai pune întrebările la final. Aș fi mai mult decât bucuros să îți răspund la oricare dintre ele și îți promit că o voi face cât se poate de sincer – a început el privindu-mă în ochi, fără să-și ferească câtuși de puțin privirea. Apoi a reluat. O să încep chiar cu începutul. Am trăit într-o familie dificilă, taică-miu bea mult, maică-mea era o femeie labilă. Copilăria mea a fost un coșmar, certuri multe, bătăi, plânsetele mamei. În anumite perioade el înceta să mai bea așa mult și atunci își vărsa asupra mea o iubire de ceară ca o pastă vâscoasă, îmi aducea dulciuri, mici jucărioare, mă acoperea cu sărutări spunându-mi că nu ne va mai lovi niciodată, mamei îi aducea flori, cele mai multe smulse din grădinile vecinilor. Când am împlinit zece ani au divorțat. De fapt mai corect ar fi să spun că mama a plecat de acasă. Așa cum era, în papuci, cu rochia de casă verde cu flori portocalii și roșii și galbene și fără să ia nimic altceva cu excepția actelor ei și a unui pumn de mărunțiș care stătea într-o scrumieră pe colțul bufetului. Tata a așteptat-o două zile, timp în care a căutat-o pe străzile din cartier. Era convins că s-a rătăcit sau a leșinat pe undeva având în vedere dezechilibrele ei psihice. După două zile, fiindcă nu a găsit-o, a sunat la poliție. Trecuse aproape o lună de la plecarea mamei când la ușă s-au prezentat doi polițiști în civil și au vrut să stea de vorbă cu tata. A trebuit să așteptăm cu toții până când el s-a întors de la atelier. Avea vaselină neagră pe palme, pe brațe și pe frunte, iar salopeta, deși fusese albastră cândva, acum era complet cenușie. Polițiștii l-au informat pe tata că mama fusese găsită în casa unui bărbat, un anume William Appleby. A confirmat că se află acolo din voința ei și nu fusese ținută cu forța și nici nu fusese brutalizată sau violată. În schimb le spusese polițiștilor că solicită divorțul de tata. Nimeni nu știe cum de ajunsese în casa acelui William Appleby plecând de la noi doar în papuci și rochie de casă. Îl cunoscuse dinainte, îl întâlnise pe stradă în ziua aceea și îi ceruse ajutorul, o găsise el pe undeva prăbușită?! N-o să aflăm niciodată. Cert e că după aproximativ un an s-a pronunțat divorțul, iar mama a rămas cu William Appleby doar pentru încă trei luni, pentru ca mai apoi să treacă prin brațele mai multor bărbați și să ajungă în cele din urmă în cele ale maiorul Prescott, Arthur Prescott, cu care avea să se căsătorească. Mama a telefonat și m-a invitat să merg la nuntă, dar tata a înjurat-o, i-a închis telefonul, iar pe mine m-a ținut încuiat în cameră o zi întreagă, ca nu cumva să fug la nuntă. Judecătorul a decis că trebuie să existe o custodie comună, dar a durat ceva, inclusiv zece zile de arest pentru tata, până când el a acceptat în fine ca eu să-mi petrec jumătate din timp la el și jumătate la mama. Imediat ce s-a căsătorit, mama a născut o fetiță, Abigail. Mama spunea că suntem ca două picături de apă, eu picătura albastră și ea picătura roșie. Nu știu dacă chiar semănam, dar Abigail era o puștoaică frumoasă cu obraji roșii bucălați, cu zulufi blonzi, era zâmbăreață, devenind adeseori serioasă ca taică-su și făcând un botic dulce la care renunța repede dacă îi găseai de joacă. A fost o perioadă frumoasă. Până și tata a încetat să mai bea atât de mult. O mai făcea rar. Însă fusese cuprins de remușcări pentru tot ceea ce fusese înainte, pentru felul în care se purtase cu mama, pentru plecarea ei, pentru pierderea a jumătate din mine. Eram în anul întâi de facultate când s-a petrecut accidentul. Au murit amândoi pe loc. Striviți în mașina care mergea corect, de către un camion cu piatră care a venit de pe partea cealaltă a drumului. Abigail a fost luată de serviciile sociale și i-am pierdut urma. Deși poate ar fi trebuit să moștenesc ceva din casa lor, toată averea a trecut pe numele surorii maiorului, o anume lady Linwood, o babă grețoasă pe care o văzusem adesea în casa lor, care abia se mai ținea pe picioare. Am regăsit-o pe Abigail acum cinci ani întâmplător. Am citit un articol de ziar despre prostituție, droguri, bande de tâlhari. Am găsit numele ei acolo. Abigail Prescott. Nu i-am dat importanță, am crezut că e doar o sinonimie de nume. Am revenit după vreo zece zile și am cercetat un pic mai adânc. Era vorba despre ea. De cum ieșise la 18 ani din căminul unde crescuse a picat drept în brațele lor. De fapt fusese împinsă. Am căutat-o și am găsit-o ușor. Întreabă de Babydoll, o găsești în Bayswater, îmi spuneau toți. Am crezut că mor când am văzut-o. A fost o luptă incredibilă să o scot din mâinile ălora.”
Aici s-a oprit și-a suflecat cămașa și mi-a arătat o rană urâtă pe braț, de parcă un urs i-ar fi sfâșiat o halcă de carne de pe os. Apoi s-a aplecat și mi-a arătat creștetul capului unde probabil fusese lovit cu un obiect dur de metal, o bară sau ceva similar, pentru că acolo creștetul avea efectiv o groapă în care puteai să spargi un ou, iar oul să nu curgă. Apoi a reluat fără să lase impresia că e marcat de cele întâmplate.
„Am fost bătut de multe ori, am cheltuit o grămadă de bani cu avocații, am fost la poliție de atâtea ori încât unii dintre ei ajunseseră să fie convinși că lucrez acolo și în cele din urmă am smuls-o din hazna. I-am găsit un serviciu de vânzătoare și am ajutat-o să facă un curs de calculatoare. I-am plătit o garsoniera în Bethnal Green aproape de Meath Gardens. Nu i-am spus nimic nevestei, mi-a fost teamă, mi-a fost jenă, am tot zis c-o să-i spun, dar am amânat atât de mult încât am ajuns să o mint prea greu ca să-i mai spun totul. În plus cheltuisem și o bună parte din banii familiei. Intrasem într-un cerc vicios. Însă cu timpul Abigail a început să câștige destui bani ca să se întrețină singură și am crezut că rolul meu s-a încheiat, vom fi mai departe ca doi frați vitregi care se vizitează din când în când, care își trimit mailuri dulcege de anul nou și ziua de naștere și care își văd fiecare mai departe de treaba lui. Atunci aveam de gând să-i spun și lui Marry că mi-am găsit sora, fără să-i povestesc toată tărășenia așa cum fusese ea. Însă iar și-a băgat dracul coada. S-a întâlnit cu unul din ei. A zăpăcit-o. C-o iubește, că i-a fost dor de ea, c-o să aibă grijă de ea până la capătul zilelor și n-o să ducă lipsă de nimic. A venit c-un Bugatti Mistral, a dus-o la cele mai scumpe restaurante, i-a făcut cadou bijuterii lucitoare. Când a început să verse și să obosească teribil a recunoscut tot. Am crezut că mă prăbușesc definitiv. Că nu mă mai pot ridica. Luptasem atât și pentru ce? Mi-am căutat toată răbdarea care mai exista pe fundul sacului și am încercat să stau de vorbă cu ea. Azi zece minute, mâine o jumătate de oră, apoi o oră, două. M-a înțeles. Însă n-a fost de acord să facă avort. M-a implorat. A spus că are nevoie de copil pentru echilibrul ei, că trebuie să creadă în ceva, că trebuie să aibă pentru ce sa trăiască. Am înțeles-o. Ieri am aflat că a încercat singură să omoare fătul. Vecina a găsit-o într-o baltă de sânge. Acum e la reanimare. Șansele sunt minime să mai scape.”
Abia atunci am văzut lacrima din ochii lui Bill. Le-am văzut și pe celelalte care nu se vedeau, dar care împingeau din spate precum cozile de la reducerile din Outlet Shopping at The O2.
Bill s-a ridicat, și-a ferit de data asta privirea, a scos o bancnotă și a pus-o pe masă, apoi a murmurat.
„Cam asta am vrut să îți povestesc. Dacă ai vreo întrebare te-aș ruga să o salvezi pentru mâine. Azi nu cred că pot îți mai răspund”.
Apoi mi-a întins mâna, a strâns-o pe a mea și m-a lăsat mut de uimire.
„Dacă te pot ajuta cu ceva, orice, absolut orice, te rog să-mi spui” – am îngăimat eu în timp ce el începea să se depărteze și nu știam dacă mă mai aude sau nu.
M-a auzit însă și s-a întors zâmbind.                 
„Deja m-ai ajutat. Nici nu-ți seama cât m-ai ajutat.”
M-am ridicat la rândul meu și am ieșit din birou. Am parcurs culoarul întunecat ca un tunel într-o mină de cărbune, am coborât la parter trecând printre umbre cenușii tremurând în jurul meu ca frunzele în vânt, am trecut prin ușile rabatante și am ieșit afară. Abia aici am început să văd culorile, galbenul frunzelor, roșul autobuzelor, hainele colorate ale trecătorilor. Moartea lui Bill nu m-a mai mirat. Fusese la capătul puterilor. Și nimeni, absolut nimeni nu-i știuse lupta, emoțiile, durerile. Sigur, a ales singur să fie așa, ca să îi protejeze pe ce-i din jur și să nu-i implice în războiul lui cu viața.  
Am așezat toate informațiile în linie, ca pe niște soldați scoși la raport. M-am uitat la fața lor, la felul în care își strâng degetele, la felul în care le tremură bărbia, la ochii lor privind peste umerii mei în depărtare. De ce mă chemase Bill? Nu voise nimic de la mine, însă plecase mulțumit. Și atunci am înțeles. „Deja m-ai ajutat. Nici nu-ți seama cât m-ai ajutat.” De fapt ceea ce Bill voise să-mi ceară era doar să-l ascult. Atât și nimic mai mult. Voise să fie ascultat de o persoană vie. Dorise să își întoarcă sufletul cu interiorul în afară pentru a se arăta lumii așa cum era în realitate și nu așa cum îl vedeam noi, un tip șters, tăcut, mic de înălțime și care dorea a se prezenta împrejur și mai mic decât e. Iar el mă alesese pe mine pentru că știa că scriu povești. Știa că am să-i înțeleg gestul și că n-o sa mă opresc la o singură persoană.
Am știu clar ce aveam de făcut mai departe. M-am pus pe scris și în trei zile am terminat povestea. Apoi am sunat-o pe Charlotte. Charlotte avea o rubrică de gosip la Daily Mail, cel mai bine vândut ziar din UK. A vorbit cu ai ei și în cele din urmă au acceptat să publice textul la Social. Era o poveste reală romanțată. Deși le-a plăcut a trebuit să plătesc cinci sute de lire. Ceruseră o mie, dar Charlotte m-a ajutat să reduc suma la jumătate. Au considerat că textul e jumătate analiză socială și jumătate publicitate. A avut un succes teribil. Milioane de oameni au aflat despre existența unui ilustru necunoscut, Bill Wright, despre drama lui și despre lupta lui cu viața, despre cum fusese el înăuntru, nu doar despre ceea ce văzuserăm în afară noi, așa cum îl știam cei care-i atinseserăm umărul cu cotul sau doar cu privirea.
După o lună de la publicarea articolului mi-am dat demisia de la Barone Budge and Dominick. Nu-i mai puteam privi în ochi pe colegi. Acum nu mai fac IT. Acum scriu.