Alinierea sorilor

Soarele pătrundea printre storurile de plastic ca o scrisoare parfumată pe sub pragul ușii, închisă într-un plic roz pal, pe a cărei față se putea descifra un scris rotund de damă, stârnind bătăi răscolite ale inimii și opinteli dulci-tremurate ale respirației. Domnul Nikishima deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc. Razele soarelui, ridicat abia o palmă deasupra mării, porneau la drum paralel cu pământul pentru a se înfășura pe ramurile desfrunzite ale copacilor, a se izbi de ziduri, a trece prin spațiul îngust dintre cele două benzi de plastic, a pătrunde în încăperi și a se încolăci ca un șarpe pe podeaua abia deșteptându-se, sau pentru a trece mai departe pe lângă străzi și clădiri și a se pierde dincolo de marginile orașului. 

Domnul Nikishima se mirase mereu că soarele face același drum pe cer, indiferent dacă ninge sau plouă, dacă e martie sau octombrie, dacă trece pe deasupra munților sau pe deasupra marelui oraș. Drumul lui îi amintea întotdeauna de drumul lui Kouma, căluțul bunicului Riku, care știa singur drumul dintre pășunea de sub coasta muntelui unde se cosea iarba și fânarul din sat al bunicului. Drumul era lung cât să frămânți aluatul pentru zece pâini, să le coci în cuptor și să le mai și lași un pic să-și mai tragă sufletul, dar Kouma putea ajunge dintr-o parte în alta și înapoi cu ochii închiși, mergând mereu pe același drum, călcând parcă în aceiași pași.  

Domnul Nikishima se ridică din pat, făcu câteva mișcări de dezmorțire și ridică storurile. Soarele invadă camera, se roti o vreme prin colțurile întunecate, ca un câine amușinând o stare de fericire călduță, apoi se sui în vârful patului ocupând locul tocmai eliberat. Proprietarul de drept zâmbi înțelegător. Tocmai pentru că mergea întotdeauna pe același drum, soarele ocupa un loc foarte important în viața domnului Nikishima, alături de ceas, care făcea exact același lucru, dar pe un drum al timpului. Soarele și ceasul delimitau spațiul multidimensional în care trăia domnul Nikishima. O singură problemă avea dumnealui și nu știa s-o lămurească. Dacă cu timpul era convins că se acordează complet, așa cum se acordează vibrația corzii cu sunetul iscat sau valul cu malul de nisip, nu avea niciun semn că ar exista o reglare a frecvenței între sufletul său și soare. De altfel, domnul Nikishima era convins că în interiorul oricărui om trebuie să se mai afle un soare, așa cum se afla acel ticăit al existenței. Un soare exact ca cel de afară, rotund, galben, cald, care călătorește dintr-un capăt în altul al cerului interior. Doar că nu știa să-l găsească, bănuia că e pe undeva prin interior, dar nu-și putea imagina unde. O vreme fusese convins că s-a înșelat, că nu există niciun soare înăuntru, că totul era doar o iluzie dată de încântări și descântări frivole care aduceau cu un răsărit și cu un apus. Însă tocmai când era pe cale să abandoneze căutarea și să decidă că înțelegerea sa inițială fusese greșită, soarele dinăuntru a dat un semn, s-a încălzit dintr-o dată de-a crezut că o să-i ia foc tâmplele și obrajii și palmele, s-a ridicat până la înălțimea privirii, astfel încât ochii săi au ajuns să strălucească ca două flăcări subțiri dar înflăcărate, apoi a început să se înmoaie și ușor-ușor să se topească. La început a simțit cum îl lasă picioarele, apoi cum i se macină pântecul, pentru ca în cele din urmă să constate că deja creierul său nu mai există, locul lui fiind luat de o materie moale, nici lichidă, nici solidă și mirosind a flori de câmp. Pricina fusese una neașteptată, domnișoara Atsuko, care nici una, nici două pornise cu rochia ei albastră cu buline verzi să se plimbe cu bicicleta chiar sub balconul dumisale. Domnul Nikishima a urmărit apoi atent parcursul pe ceruri diferite al ambilor sori, începând din creștetul cerului, coborând lent spre apus și dispărând în cele din urmă de tot. Mersul lor fusese identic, soarele dinăuntru înmuindu-se ușor pe măsura trecerii orelor și a depărtării domnișoarei Atsuko, din fierbinte devenind cald, călduț, orișicum, rece. Exact atunci și soarele celălalt dispărea după un drum lung înapoia piscurilor lui Tateyama lăsând lumea în întuneric și visătoare.   

După întâmplarea aceasta, nopțile domnului Nikishima prinseră a se învolbura, lucru ușor explicabil, căci visele sale nu conteneau a căuta soarele dinlăuntru. O vreme au fost scormonite poveștile în căutarea lui. Erau o mulțime de sori acolo, domnul Nikishima chiar se sperie când îi văzu strânși grămadă, dar sorii aceia erau în mare măsură nemișcați, ca într-un desen făcut de un copil cu creioane colorate în care apar mama, tata, el însuși, iarba, câteva flori, un copac și în colțul din dreapta sus, schițat ca un cerc cu țepi, soarele. Puținii sori care totuși se mișcau nu aveau o traiectorie fixă, cum avea Kouma, căluțul bunicului Riku. Nu, sorii aceștia apăreau într-o margine de poveste, apoi dispăreau, apoi apăreau iar în altă margine de poveste, plimbându-se în poveste aparent fără rost, ca un licurici în noapte pe ghizdul fântânii. Așa că domnul Nikishima abandonă cu oarecare amărăciune această pistă care îi oferise sori de atâtea feluri, fără ca el să fie în stare să aleagă măcar unul.  

O vreme fu convins că soarele după care alerga nu avea ce căuta în vise sau în povești, fusese o idee prostească, soarele ar fi trebuit să se afle chiar la lumina zilei. Așa că începu a cotrobăi prin gândurile legate de viață, de apartamentul mic în care locuia, de prețul alimentelor și al energiei, de jobul fără satisfacții, de fluctuațiile yenului și de ploile musonice, de erupțiile vulcanului Sakurajima, însă nu găsi între ele decât schelete de metal ruginite, bucăți desperecheate de lemn, blocuri mari și netransportabile de piatră, precum și pași lipiți ca niște abțibilduri pe drumuri care nu duceau nicăieri. Privi îndelung în jurul său și deși nu-i venea să creadă că nu poate găsi soarele nici aici, abandonă suspinând și această pistă.  

Iar soarele continuă să se cufunde în mlaștini, să dispară în inima pădurii, sau să se ascundă după dealuri, în timp ce domnul Nikishima dădea neputincios din umeri. 

După multă vreme de căutări neîmplinite, convins fiind că singura dată când întâlnise soarele dinăuntru fusese atunci când o văzuse pe domnișoara Atsuko mergând pe bicicletă, în capul domnului Nikishima încolți gândul că soarele său nu putea fi decât la ea. Așa că își luă inima în dinți, bătu la ușa ei și îi spuse cu cea mai mare sinceritate.

- Bună ziua! Numele meu este Hiromitsu Nikishima și locuiesc la apartamentul 72. Eu cred că fiecare om are înăuntru un soare care funcționează exact ca un ceas și urmărește drumul soarelui dinafară. Am motive să cred că soarele meu se află în apartamentul dumneavoastră. Îmi permiteți să intru și să caut împreună cu dumneavoastră soarele? Acest soare este foarte important pentru mine – a glăsuit el dintr-o suflare, fără să apuce să tragă aer în piept.

Domnișoara Atsuko a zâmbit larg, mult mai larg decât se cuvine unei domnișoare manierate, dar l-a poftit pe domnul Nikishima înăuntru. Niciun bărbat nu-i vorbise așa despre înlăuntruri și despre lucrurile care sunt importante în viață. Și niciunul nu avusese îndrăzneala să caute soarele în apartamentul ei. Cât domnișoara Atsuko a pregătit ceaiul, domnul Nikishima i-a povestit mai multe despre ceea ce căuta și despre cum arată, pentru a fi mai ușor de găsit. După ce au terminat de băut ceaiul, au început să răscolească mica locuință, sub pat, în dulapul cu haine curate ce li se înfățișa mai adânc decât le păruse din afară, în coșul de haine murdare, pe polițele din bucătărie, în ghiveciul cu spathiphyllum care le păru că-i privește cu ochii plecați, în frigider, în cutiile de pantofi, în coșul de gunoi. Deșarte căutări, soarele nu era nicăieri. Domnișoara Atsuko a fost la fel de necăjită ca și domnul Nikishima că nu l-au găsit, dar nu a avut altceva ce să facă decât să ofteze și să-i dorească ca în curând să-l găsească. Și rotundul fierbinte avea să fie găsit mai curând decât se așteptaseră, căci imediat ce ajunse acasă, domnul Nikishima îl descoperi la locul lui pe boltă, perfect acordat cu cel din afară. 

Și din acea zi soarele dinăuntru avea să rămână acolo unde domnul Nikishima și-ar fi dorit să rămână, iar viața lui se schimbă mult în bine.  

Și dacă totuși acesta o mai lua uneori razna, adică nu se mai trezea dimineața și rămânea cufundat în așternuturi, sau se topea printre nori, sau pur și simplu nu mai urmărea drumul pe care-l urma cel de afară, atunci domnul Nikishima dădea fuga la apartamentul domnișoarei Atsuko, ciocănea ușor, cerea permisiunea de a intra și îi povestea despre fel de fel de lucruri, despre cocori, despre peștele balon, despre muntele Tateyama, despre omizile de bambus, despre curentul de aer cald Kuroshio, niciodată despre soare, asta fiindcă de acum știa sigur că astrul interior are clar legătură cu domnișoara Atsuko, ba chiar se gândea el, că dacă ar fi să asocieze din nou soarele cu un ceasornic, domnișoara Atsuko avea abilitatea excepțională de a întoarce soarele și a-l pune din nou în mișcare atunci când acesta ostenea. Și asta se întâmpla de fiecare dată fără excepție. Când domnul Nikishima sosea acasă, astrul său era la locul lui, în aceeași poziție cu cel din afară și perfect sincronizați.

Domnul Nikishima crăpă un ochi și zâmbi. Soarele pătrunsese printre storurile de plastic, săltase peste spătarele scaunelor, se prelinsese pe podea într-o baltă de lumină, amușinase ca un câine prin colțurile întunecate și tocmai sălta în pat făcându-și loc între el și... Domnul Nikishima sări speriat în picioare. Împotriva oricărei obișnuințe, în pat lângă el mai era o persoană. De sex feminin. Privi în jur căutând un semn salvator. Însă nici măcar camera nu era cea cu care era obișnuit. Apoi zări în colț vechiul lui rucsac, plin cu ceea ce apucase să strângă din casă. Ridică un colț al cearceafului și se liniști pe deplin. Se mută un pic mai spre stânga să facă loc soarelui între el și domnișoara Atsuko și închise ochii înapoi.