A murit Bill

- A murit Bill – ne-a spus Martin sec cu ochii în ziar.
Martin avea o stranietate pe care n-am înțeles-o niciodată. Ciocanul, nicovala și scărița din urechile lui erau incomparabil mai sensibile decât cele din urechile muritorilor de rând, astfel încât Martin auzea sunete care nouă, celor din jur, ne scăpau, având acces în felul acesta la cele mai neașteptate informații. De aceea știam că vestea morții lui Bill nu fusese citită în ziarul pe care-l ținea în față, ci fusese auzită probabil în dimineața aceea, fie atunci când deschisese ferestrele dormitorului, fie când își sorbise cafeaua în bucătărie, fie pe drumul spre serviciu. Sau poate chiar pe culoarele institutului.
- Ei, pe dracu! – a replicat Bob ridicând ochii brusc din paharul cu cafea.
Niciunul dintre noi nu-l cunoștea bine pe Bill. Era un tip mărunțel, cu o figură absolut comună, cu o vorbă tihnită și purta mereu haine cu cel puțin un număr mai mare, niciodată n-am înțeles de ce, care-l făceau să pară și mai mic decât era.
- S-a sinucis ieri. S-a spânzurat de-o grindă din pod.
Am rămas înmărmurit. Vorbisem cu Bill cu o zi înaintea decesului și nimic nu mă făcuse să cred că are de gând să-și ia viața. Nu deborda de veselie, dar îmi păruse un tip pragmatic, socotit, liniștit. Nu-l cunoșteam deloc. Fusese prima și singura dată când stătusem de vorbă cu el. Bine, în afara micilor discuții profesionale de la birou. Nici măcar n-am înțeles de ce m-a invitat să bem o cafea la Mooboo și m-a rugat să stăm de vorbă. Nu mi-a cerut absolut nimic, n-a vrut să știe nimic de la mine. 
- Amărâtul – a murmurat Bob abia auzit.
- Ce naiba o fi avut? Nu părea deloc genul care să-și ia gâtul. Pentru asta îți trebuie tărie de caracter, ambiție beton și să nu-ți tremure mâinile. Bietul mărunțel n-avea nimic din toate astea – a adăugat Mark vizibil afectat.  
- Cică ar fi avut o amantă pe care a lăsat-o însărcinată. Asta e vrut să facă avort acasă șiii...
- Dumnezeule! Asta ar fi culmea culmilor – a intervenit imediat Bob și a început să râdă zgomotos, ca un munte zguduit de furtună.
- Tu vorbești serios? – a insistat și Mark.
- Tipa a murit ieri dimineață. El a fost cel care a mers s-o recunoască la morgă. Ea n-avea pe nimeni.
- El era căsătorit? Avea copii? Știi ceva? De la unul ca el informații ca acestea nu prea răsuflă.
- Era însurat, copii nu avea. Nevastă-sa era o femeie la locul ei. La fel de ștearsă ca și el. Era profesoară la gimnaziu – a venit Martin cu informația imediat.
- Asta o să arunce în aer tot institutul. Gordon o să fie obligat să anunțe o zi liberă pentru toată lumea, ca să putem diseca în liniște vestea momentului. La dracu, așa ceva n-aș fi bănuit niciodată. 40 la 1 să fi avut la Betfred și n-aș fi pariat că micuțul Bill are o amantă pe care o va lasă însărcinată.
- Câți ani avea puicuța?
- 30! Iar el 42. Nu era chiar o copiliță.  
Nu știam că Abigail murise, Bill îmi spusese că e în spital și că e foarte grav. 
- Sunt curios de când se cunoșteau. Oare unde o fi întâlnit-o. O fi fost barmaniță? O fi lucrat într-un stripclub? A întâlnit-o la plimbare în Kensington Gardens? Sau pe Primrose Hill?
- Și ce l-o atras atât de tare la ea, de a avut tupeul să-și înșele nevasta?! Era mișto măcar?    
- Asta probabil nu are să știe nimeni niciodată. Atât el cât și ea s-au dus. Ea n-avea pe nimeni. El n-a vorbit despre asta cu nimeni. Bill vrut să fie incinerați amândoi. Or să ducă idila lor în pământ și acolo o să rămână.
- Cum o chema pe micuță?
- Nici asta nu știe nimeni. Bill a cerut ca totul să rămână secret.
- Tocmai pentru ca nimeni să nu le scurme trecutul – m-am trezit eu vorbind dintr-o dată și toți trei m-au privit cu ochi mari, ca pe porumbelul pogorât asupra lui Iisus căruia Ioan Botezatorul tocmai îi turna apă pe frunte.
A urmat o tăcere care cerea explicații însă acestea nu au venit. Nu puteam spune nimic atâta timp cât nu înțelegeam de ce Bill voise să stăm de vorbă cu o zi înainte de a muri. Și cum Bill nu putea aduce nicio lămurire în această privință, rămânea ca eu să-mi dau seama singur. Nu ne ducem în mormânt trupul, ci ne ducem în mormânt viața, viața noastră care este făcută dintr-o mulțime de petice ale celor care ne-au atins cu privirea. Dar câte dintre aceste priviri au văzut adevărul? Cât din înlăuntrul carcasei de carne poate dezveli o privire, fie ea și ascuțită ca un brici? Și dacă nu poate dezveli mai nimic, atâta timp cât purtătorul trupului nu-și dorește asta, atunci care este viața adevărată, cea trăită în interior, despre care nu știe nimeni nimic, sau cea trăită în exterior și construită din peticele privirilor despre care vorbeam? Greu de spus.
Trăim mult în interior și nimeni de afară nu poate vedea înăuntru, e un acvariu cu geamuri mate, sau o cameră cu oglinzi în care ne învârtim ca într-un labirint. Gânduri, vise, dorințe, dar mai presus de toate trăiri și sentimente. O lăcrimare a pleoapei când el o prinde în brațe pe ea, o încruntare a sprâncenei când părintele Barron o alungă pe cerșetoarea Betty de pe treptele catedralei, o durere fulgerătoare când copilul scapă dintre brațele mamei, în fiecare zi trăim sute de povești al căror miez nu-l știe nimeni.  
Bill îmi lăsase un testament. Înțelegeam asta. Nu înțelegeam însă de ce mă alesese tocmai pe mine pentru a mi-l înmâna. Și nici ce ar fi trebuit să fac cu el. Nu ne cunoșteam. Sigur, fuseserăm colegi într-o companie nu foarte mare, ne întâlniserăm pe culoare de câteva ori, discutaserăm de foarte puține ori. Poate însă că el chiar căutase informații despre mine și mă alesese tocmai pe mine dintr-un anumit motiv, în funcție de niște criterii care mie îmi scăpau. Și dacă ar fi căutat, ce ar fi putut să afle despre mine care l-ar fi putut ajuta?! Greu de spus. 
Am încercat să rememorez întâlnirea cu Bill pentru a încerca să agăț un eventual gest, un cuvânt, poate o privire numai, care să se potrivească pe dinăuntru în povestea pe care tocmai o auzisem și să o descuie pentru mine. 
Când am ajuns la Mooboo erau puțini clienți înăuntru. L-am recunoscut imediat pe Bill, era așezat la ultima masă, avea în față o ceașcă de cafea și părea adâncit în gânduri. S-a ridicat când m-a văzut, mi-a strâns mâna și mi-a spus cu un glas în care am simțit imediat emoția „mă bucur tare că ai putut veni”. Am cerut un capucino și am așteptat să deschidă discuția. Am văzut că încearcă să își adune cuvintele pentru a fi cât mai ușor înțeles. După mișcarea buzelor părea că repetă în interior un dialog, sau un monolog, care ar fi urmat să se desfășoare imediat în afară. 
„O să te rog să mă asculți până la capăt fără să mă întrerupi. Dacă vrei să mă întrebi ceva, mi-ar prinde foarte bine dacă ți-ai nota undeva și ai pune întrebările la final. Aș fi mai mult decât bucuros să îți răspund la oricare dintre ele și îți promit că o voi face cât se poate de sincer – a început el privindu-mă în ochi, fără să-și ferească câtuși de puțin privirea. Apoi a reluat. O să încep chiar cu începutul. Am trăit într-o familie dificilă, taică-miu bea mult, maică-mea era o femeie labilă. Copilăria mea a fost un coșmar, certuri multe, bătăi, plânsetele mamei. În anumite perioade el înceta să mai bea așa mult și atunci își vărsa asupra mea o iubire de ceară ca o pastă vâscoasă, îmi aducea dulciuri, mici jucărioare, mă acoperea cu sărutări spunându-mi că nu ne va mai lovi niciodată, mamei îi aducea flori, cele mai multe smulse din grădinile vecinilor. Când am împlinit zece ani au divorțat. De fapt mai corect ar fi să spun că mama a plecat de acasă. Așa cum era, în papuci, cu rochia de casă verde cu flori portocalii și roșii și galbene și fără să ia nimic altceva cu excepția actelor ei și a unui pumn de mărunțiș care stătea într-o scrumieră pe colțul bufetului. Tata a așteptat-o două zile, timp în care a căutat-o pe străzile din cartier. Era convins că s-a rătăcit sau a leșinat pe undeva având în vedere dezechilibrele ei psihice. După două zile, fiindcă nu a găsit-o, a sunat la poliție. Trecuse aproape o lună de la plecarea mamei când la ușă s-au prezentat doi polițiști în civil și au vrut să stea de vorbă cu tata. A trebuit să așteptăm cu toții până când el s-a întors de la atelier. Avea vaselină neagră pe palme, pe brațe și pe frunte, iar salopeta, deși fusese albastră cândva, acum era complet cenușie. Polițiștii l-au informat pe tata că mama fusese găsită în casa unui bărbat, un anume William Appleby. A confirmat că se află acolo din voința ei și nu fusese ținută cu forța și nici nu fusese brutalizată sau violată. În schimb le spusese polițiștilor că solicită divorțul de tata. Nimeni nu știe cum de ajunsese în casa acelui William Appleby plecând de la noi doar în papuci și rochie de casă. Îl cunoscuse dinainte, îl întâlnise pe stradă în ziua aceea și îi ceruse ajutorul, o găsise el pe undeva prăbușită?! N-o să aflăm niciodată. Cert e că după aproximativ un an s-a pronunțat divorțul, iar mama a rămas cu William Appleby doar pentru încă trei luni, pentru ca mai apoi să treacă prin brațele mai multor bărbați și să ajungă în cele din urmă în cele ale maiorul Prescott, Arthur Prescott, cu care avea să se căsătorească. Mama a telefonat și m-a invitat să merg la nuntă, dar tata a înjurat-o, i-a închis telefonul, iar pe mine m-a ținut încuiat în cameră o zi întreagă, ca nu cumva să fug la nuntă. Judecătorul a decis că trebuie să existe o custodie comună, dar a durat ceva, inclusiv zece zile de arest pentru tata, până când el a acceptat în fine ca eu să-mi petrec jumătate din timp la el și jumătate la mama. Imediat ce s-a căsătorit, mama a născut o fetiță, Abigail. Mama spunea că suntem ca două picături de apă, eu picătura albastră și ea picătura roșie. Nu știu dacă chiar semănam, dar Abigail era o puștoaică frumoasă cu obraji roșii bucălați, cu zulufi blonzi, era zâmbăreață, devenind adeseori serioasă ca taică-su și făcând un botic dulce la care renunța repede dacă îi găseai de joacă. A fost o perioadă frumoasă. Până și tata a încetat să mai bea atât de mult. O mai făcea rar. Însă fusese cuprins de remușcări pentru tot ceea ce fusese înainte, pentru felul în care se purtase cu mama, pentru plecarea ei, pentru pierderea a jumătate din mine. Eram în anul întâi de facultate când s-a petrecut accidentul. Au murit amândoi pe loc. Striviți în mașina care mergea corect, de către un camion cu piatră care a venit de pe partea cealaltă a drumului. Abigail a fost luată de serviciile sociale și i-am pierdut urma. Deși poate ar fi trebuit să moștenesc ceva din casa lor, toată averea a trecut pe numele surorii maiorului, o anume lady Linwood, o babă grețoasă pe care o văzusem adesea în casa lor, care abia se mai ținea pe picioare. Am regăsit-o pe Abigail acum cinci ani întâmplător. Am citit un articol de ziar despre prostituție, droguri, bande de tâlhari. Am găsit numele ei acolo. Abigail Prescott. Nu i-am dat importanță, am crezut că e doar o sinonimie de nume. Am revenit după vreo zece zile și am cercetat un pic mai adânc. Era vorba despre ea. De cum ieșise la 18 ani din căminul unde crescuse a picat drept în brațele lor. De fapt fusese împinsă. Am căutat-o și am găsit-o ușor. Întreabă de Babydoll, o găsești în Bayswater, îmi spuneau toți. Am crezut că mor când am văzut-o. A fost o luptă incredibilă să o scot din mâinile ălora.”
Aici s-a oprit și-a suflecat cămașa și mi-a arătat o rană urâtă pe braț, de parcă un urs i-ar fi sfâșiat o halcă de carne de pe os. Apoi s-a aplecat și mi-a arătat creștetul capului unde probabil fusese lovit cu un obiect dur de metal, o bară sau ceva similar, pentru că acolo creștetul avea efectiv o groapă în care puteai să spargi un ou, iar oul să nu curgă. Apoi a reluat fără să lase impresia că e marcat de cele întâmplate.
„Am fost bătut de multe ori, am cheltuit o grămadă de bani cu avocații, am fost la poliție de atâtea ori încât unii dintre ei ajunseseră să fie convinși că lucrez acolo și în cele din urmă am smuls-o din hazna. I-am găsit un serviciu de vânzătoare și am ajutat-o să facă un curs de calculatoare. I-am plătit o garsoniera în Bethnal Green aproape de Meath Gardens. Nu i-am spus nimic nevestei, mi-a fost teamă, mi-a fost jenă, am tot zis c-o să-i spun, dar am amânat atât de mult încât am ajuns să o mint prea greu ca să-i mai spun totul. În plus cheltuisem și o bună parte din banii familiei. Intrasem într-un cerc vicios. Însă cu timpul Abigail a început să câștige destui bani ca să se întrețină singură și am crezut că rolul meu s-a încheiat, vom fi mai departe ca doi frați vitregi care se vizitează din când în când, care își trimit mailuri dulcege de anul nou și ziua de naștere și care își văd fiecare mai departe de treaba lui. Atunci aveam de gând să-i spun și lui Marry că mi-am găsit sora, fără să-i povestesc toată tărășenia așa cum fusese ea. Însă iar și-a băgat dracul coada. S-a întâlnit cu unul din ei. A zăpăcit-o. C-o iubește, că i-a fost dor de ea, c-o să aibă grijă de ea până la capătul zilelor și n-o să ducă lipsă de nimic. A venit c-un Bugatti Mistral, a dus-o la cele mai scumpe restaurante, i-a făcut cadou bijuterii lucitoare. Când a început să verse și să obosească teribil a recunoscut tot. Am crezut că mă prăbușesc definitiv. Că nu mă mai pot ridica. Luptasem atât și pentru ce? Mi-am căutat toată răbdarea care mai exista pe fundul sacului și am încercat să stau de vorbă cu ea. Azi zece minute, mâine o jumătate de oră, apoi o oră, două. M-a înțeles. Însă n-a fost de acord să facă avort. M-a implorat. A spus că are nevoie de copil pentru echilibrul ei, că trebuie să creadă în ceva, că trebuie să aibă pentru ce sa trăiască. Am înțeles-o. Ieri am aflat că a încercat singură să omoare fătul. Vecina a găsit-o într-o baltă de sânge. Acum e la reanimare. Șansele sunt minime să mai scape.”
Abia atunci am văzut lacrima din ochii lui Bill. Le-am văzut și pe celelalte care nu se vedeau, dar care împingeau din spate precum cozile de la reducerile din Outlet Shopping at The O2.
Bill s-a ridicat, și-a ferit de data asta privirea, a scos o bancnotă și a pus-o pe masă, apoi a murmurat.
„Cam asta am vrut să îți povestesc. Dacă ai vreo întrebare te-aș ruga să o salvezi pentru mâine. Azi nu cred că pot îți mai răspund”.
Apoi mi-a întins mâna, a strâns-o pe a mea și m-a lăsat mut de uimire.
„Dacă te pot ajuta cu ceva, orice, absolut orice, te rog să-mi spui” – am îngăimat eu în timp ce el începea să se depărteze și nu știam dacă mă mai aude sau nu.
M-a auzit însă și s-a întors zâmbind.                 
„Deja m-ai ajutat. Nici nu-ți seama cât m-ai ajutat.”
M-am ridicat la rândul meu și am ieșit din birou. Am parcurs culoarul întunecat ca un tunel într-o mină de cărbune, am coborât la parter trecând printre umbre cenușii tremurând în jurul meu ca frunzele în vânt, am trecut prin ușile rabatante și am ieșit afară. Abia aici am început să văd culorile, galbenul frunzelor, roșul autobuzelor, hainele colorate ale trecătorilor. Moartea lui Bill nu m-a mai mirat. Fusese la capătul puterilor. Și nimeni, absolut nimeni nu-i știuse lupta, emoțiile, durerile. Sigur, a ales singur să fie așa, ca să îi protejeze pe ce-i din jur și să nu-i implice în războiul lui cu viața.  
Am așezat toate informațiile în linie, ca pe niște soldați scoși la raport. M-am uitat la fața lor, la felul în care își strâng degetele, la felul în care le tremură bărbia, la ochii lor privind peste umerii mei în depărtare. De ce mă chemase Bill? Nu voise nimic de la mine, însă plecase mulțumit. Și atunci am înțeles. „Deja m-ai ajutat. Nici nu-ți seama cât m-ai ajutat.” De fapt ceea ce Bill voise să-mi ceară era doar să-l ascult. Atât și nimic mai mult. Voise să fie ascultat de o persoană vie. Dorise să își întoarcă sufletul cu interiorul în afară pentru a se arăta lumii așa cum era în realitate și nu așa cum îl vedeam noi, un tip șters, tăcut, mic de înălțime și care dorea a se prezenta împrejur și mai mic decât e. Iar el mă alesese pe mine pentru că știa că scriu povești. Știa că am să-i înțeleg gestul și că n-o sa mă opresc la o singură persoană.
Am știu clar ce aveam de făcut mai departe. M-am pus pe scris și în trei zile am terminat povestea. Apoi am sunat-o pe Charlotte. Charlotte avea o rubrică de gosip la Daily Mail, cel mai bine vândut ziar din UK. A vorbit cu ai ei și în cele din urmă au acceptat să publice textul la Social. Era o poveste reală romanțată. Deși le-a plăcut a trebuit să plătesc cinci sute de lire. Ceruseră o mie, dar Charlotte m-a ajutat să reduc suma la jumătate. Au considerat că textul e jumătate analiză socială și jumătate publicitate. A avut un succes teribil. Milioane de oameni au aflat despre existența unui ilustru necunoscut, Bill Wright, despre drama lui și despre lupta lui cu viața, despre cum fusese el înăuntru, nu doar despre ceea ce văzuserăm în afară noi, așa cum îl știam cei care-i atinseserăm umărul cu cotul sau doar cu privirea.
După o lună de la publicarea articolului mi-am dat demisia de la Barone Budge and Dominick. Nu-i mai puteam privi în ochi pe colegi. Acum nu mai fac IT. Acum scriu.