Trei suflete

Suntem trei suflete în spațiul ăsta îngust. Unul în cer, altul pe pământ și altul sub pământ. Unde suntem, unde am vrea să fim și unde ajungem în cele din urmă. Sfânta Treime, așa îmi place mie să-i spun grupului nostru. Deși avem moduri diferite de scotocire, toți trei căutăm, de fapt, același lucru: viața.

Garsoniera mea e în centrul orașului, la etajul trei, ultimul, dintr-un bloc vechi de pe vremea imperiului. Jumătatea din sud a blocului a căzut la ultimul bombardament. Și restul clădirilor din jur au căzut. Șoseaua care trecea prin fața blocului e acum un labirint construit din grămezi de moloz. Nu se mai poate merge cu mașina.

Ieri a trecut un tip pe bicicletă și a anunțat printr-un megafon, ca o pâlnie de bâlci, că următoarele bombe ar putea fi chimice, așa că autoritățile militare ne sfătuiesc să astupăm cum putem crăpăturile geamurilor și ale ușilor.

E ora unu. E timpul să mâncăm. Scot o conservă de sardine și un colț de pâine uscată. Pun un deget de apă în castron și las pâinea la înmuiat. Desfac conserva de sardine. Autoritățile au anunțat acum trei luni că ar fi bine să facem provizii pentru o jumătate de an. Cred că au vrut să spună „pentru tot restul vieții”, dar le-a fost teamă să nu ne sperie pe noi, cei care am mai rămas. Am luat ce-am găsit. Habar n-am cât o să-mi ajungă.

Pun sardinele în farfurie. Arată grozav. Domnul Gândac și doamna Muscă s-au trezit brusc de îndată ce au simțit mirosul de pește. Bine, așa le spun eu, domnul Gândac și doamna Muscă. Lor nu cred că le-ar plăcea să știe că-i numesc așa când vorbesc despre ei. Sunt ființe modeste.

Mănânc sardinele cu pâinea înmuiată. Domnul Gândac a ieșit din gaura din parchet și cercetează împrejurul cu antenele lui. Rămâne câteva secunde în crăpătura parchetului, apoi o zbughește spre masă. Se oprește la piciorul mesei și își rotește iarăși antenele. A găsit ce căuta. Oscilează între a urca pe piciorul mesei sau nu. Știe că nu-mi place să se bage în prânzul meu, așa că rămâne pe parchet.

Doamna Muscă stă toată ziua ascunsă undeva. Niciodată n-o văd. De îndată însă ce simte miros de mâncare se ridică în aer și începe să dea ture ca un avion de observare. Nici nu știu dacă muștele au miros, poate că doar mă vede pe mine mișcându-mă prin cameră și de-aia zboară. Acum s-a așezat pe perdea și așteaptă. Niciunul nu mai mișcă.

Termin sardinele, beau apa în care a fost înmuiată pâinea, șterg farfuria cu degetul, apoi degetul cu șervețelul cu care l-am șters și ieri, și alaltăieri, și în celelalte zile. Fărâma de pește care a rămas pe marginea din dreapta a farfuriei o apuc cu vârful cuțitului și o pun în capacul de bere. Apoi iau mica farfurie improvizată și o așez pe podea lângă domnul Gândac.

Nu sunt deloc familiar cu ce mănâncă gândacii de bucătărie, dar el înfulecă cu poftă sardinele. Aștept să termine. După ce termină, se scarpină cu un picior pe burtă. Bănuiesc eu că acolo îi e burta. Apoi se uită în sus la mine. Știu ce vrea. Apuc bucata de sardină lăsată pe marginea din stânga farfuriei special pentru momentul acesta și i-o pun în capacul de bere. Acum nu se mai grăbește, mestecă pe îndelete. Își savurează prânzul. Vărs o picătură de apă din castron lângă peștele rămas. Nu știu cum bea gândacul apă, dar apa dispare odată cu peștele. Domnul Gândac e mulțumit.

E timpul să mă ocup acum de doamna Muscă, care a stat politicoasă pe perdea fără să interfereze cu activitățile mele domestice. Cu doamna Muscă e mult mai simplu, căci știu mult mai bine ce poftește. Desfac borcanul de dulceață și vâr coada linguriței. Apoi las să cadă două picături lângă borcan. Restul dulceții o ling de pe coada linguriței și închid borcanul. Îi fac semn doamnei Muscă că poate să se ospăteze. Vine degrabă și-și vâră trompa în dulceață ca o albină în cupa florii. Văd clar cum rotundul roșiatic scade, se face mai mic și mai mic, până dispare de tot. Vine rândul celui de-al doilea rotund. Doamnei Muscă nu-i plac surprizele, așa că ea nu are nevoie de bonus. Rămâne lipită de ultima pată și își tot trece trompa dintr-o parte în alta. Cred că face același lucru pe care l-am făcut eu mai devreme când am lins lingurița.

Acum că avem stomacul plin, trebuie să trecem la lucruri serioase. Cum izolăm marginile ferestrei și ale ușii? Probabil cu niște cârpe vechi. Dar cum să le fac să stea înțepenite vertical, în muchea geamului? Or să cadă.

— Ei, doamnă Muscă, de unde începem? — o întreb foarte serios.

Nu s-a ridicat de la masă. Își face siesta, la fel ca și domnul Gândac, care a căzut lat lângă botul pantofului meu. Am mâncat bine toți trei. La auzul întrebării, doamna Muscă se ridică, face câteva tururi de observare, apoi se așază pe marginea de sus a tocului ferestrei. Are perfectă dreptate, dacă aș pune un cearșaf sau ceva mai lung, l-aș agăța pe marginea de sus a ferestrei și l-aș lăsa apoi să cadă prin stânga și prin dreapta, nu ar mai fi nevoie să-l prind cu nimic. Ar sta singur.

— Mulțumesc frumos! — îi spun, și doamna Muscă se ridică în aer, mai dă de câteva ori din aripi ca și cum și-ar lua la revedere, apoi dispare, la fel ca în celelalte zile. 

— Bun! Și cum lipesc acum chestiile astea care atârnă, ca să fie etanșe, să nu lase aerul să intre? — îl întreb pe domnul Gândac, care nu s-a mișcat de la vârful pantofului. Nu pare să aibă nicio părere. 

— Ei? Ai vreo idee?

Domnul Gândac își trece un braț peste antena stângă. Brațul său are niște cângi mici și lipicioase care îi sunt foarte utile când vrea să urce pe piciorul mesei drept în sus, fiindcă se agață de orice asperitate a suprafeței pe care o escaladează.

— Aaa! Mulțumesc!

Îmi amintesc că am ceva bandă dublu adezivă în cămară. Mă gândisem să lipesc mochetele de gresie ca să nu mai alunece când trec în grabă. Era să-mi sparg capul de câteva ori. Dar asta fusese în alta vremuri. Acum nu mai am nevoie de ele. Altele sunt prioritățile.

Iau cearșaful, banda și mă apuc de treabă. Îl răsucesc cât mai strâns, lipesc banda pe o parte, apoi apăs cordonul de cârpă în spațiul dintre fereastră și toc. Mai pun câteva benzi perpendicular. Fac același lucru și la ușă. 

A ieșit destul de bine. Eu unul sunt mulțumit. Scot o carte din raft, mă așez pe marginea patului și mă apuc de citit. Până să apuce să se întunece. Altceva nu pot face. Curent nu am, semnal telefonic nu mai există, de net nici atât, iar autoritățile recomandă să nu ieșim din case. Ceilalți sunt la marginile orașului și sniperii lor pot lovi oricând. Chiar și în case. De aceea, probabil, doamna Muscă și domnul Gândac ziua dispar: una în cer și celălalt în pământ.

S-a înserat. Am pentru orice eventualitate chibrituri și lumânări, dar nu vreau să le folosesc decât dacă e nevoie. Pe fereastră se mai vede o bucată de cer de o formă neregulată, ca o bucată de mămăligă albastră rămasă de la ultima masă.

Mă gândesc că doamna Muscă și domnul Gândac sunt niște eroi. Dacă vor ieși vreodată din casa asta și vor întâlni undeva în lume semeni de-ai lor, vor avea o mulțime de lucruri absolut fabuloase de povestit. Doar să nu moară înainte de a se termina prăpădul. Chiar așa, oare cât trăiește un gândac? Dar o muscă? Știu că sunt gâze care trăiesc o singură zi. De exemplu, efemeridele, cu frumusețea lor răvășitoare, atâta trăiesc. Cred că trăiesc numai o zi fiindcă sunt foarte frumoase. Dacă ar trăi mai multe zile, ochiul s-ar obișnui cu farmecul lor și acesta nu ar mai părea răvășitor după câteva zile.

O muscă sunt sigur că trăiește mult mai mult, pentru că ea e urâtă. Trece prin viață nebăgată în seamă, bine, asta dacă nu zbârnâie din aripi ca să-și facă cunoscută prezența. Nici viața, nici moartea n-o bagă în seamă. Trebuie să se bage singură.

Bubuitura a venit odată cu lumina orbitoare. Totul s-a zguduit îngrozitor, ca și cum un monstru uriaș ar fi crăpat scoarța terestră și ar fi ieșit din ea ca dintr-un ou. Apoi s-au spart ferestrele. Zidul din față a început să se încline spre dreapta. Tavanul se apropie de podea. Betonul a început să rupă bucăți mari pe care le-a azvârlit cu forță spre cele patru zări.

Am alergat către colțul camerei. Stâlpii de susținere sunt cei mai solizi și cad ultimii. Îi caut din priviri pe doamna Muscă și domnul Gândac. Nu sunt nicăieri. Petele de dulceață de pe masă s-au acoperit cu praf și se văd ca două monede de cupru mătuite, în timp ce capacul de bere pe care-l folosesc drept farfurie zace cu fundul în sus în mijlocul camerei.

Cred totuși că nu o să apuce să le povestească semenilor lor prin ce peripeții au trecut.