Desfacerea apelor

Nuku ciuli urechile. Părea să fie un skinkuri unduind prin ierburile înalte, îndoind firele semețe și culcându-le la pământ cu burta-i lucioasă. Ascultă atent. Nu era un skinkuri. Fâșâitul era mult mai amplu, de parcă șopârla s-ar fi târât într-o peșteră reverberând zgomotul pașilor mici și pe cel al ierburilor alunecând peste solzii mărunți. Și apoi venea dinspre mare. Odată cu răsăritul soarelui skinkuri ar fi trebuit să meargă spre căldură, nu să se depărteze de ea. Ridică sulița și începu să se miște încet către mal, pășind cu atenție pentru a nu tulbura liniștea frunzelor și somnul drept al rămurelelor uscate. Se opri și ascultă iar. Nu se mai auzea nimic. Nuku era convins că vietatea, oricare ar fi fost ea, îl auzise și se ascunsese. Nu știa însă ce animal fusese și asta îl nemulțumea. Cu siguranță era o șopârlă după zgomotul firelor de iarbă rupte de la nivelul pământului. Varan nu era precis, varanii erau uriași, zgomotul pașilor lor era adânc, puternic. Nici gekko gecko nu puteau fi, erau prea mici și trupul lor subțire nu era în stare să încline firele de iarbă mature, ci se strecurau printre ele. Nuku clătină din cap și porni mai departe lăsând vârful degetelor numai în locurile în care pământul își ținea buzele strânse și nu respira. 

Nu fusese nevoie să se apropie de mal. De cum zări marginea nisipului agățată la gâtul pădurii ca o salbă de scoici, îi observă dispariția. Ochii săi mari și plini de așteptare descoperiră nu numai că Varuna își strânsese sarongul în jurul trupului și se retrăsese spre depărtări, cum făcea mai mereu de altfel, dar acum dispăruse cu totul. Matca mării nu mai era decât o câmpie de noroi. Când ieși dintre copaci îl zări pe Padre João la nu mai mult de zece picioare distanță. Stătea drept și privea în zare, cu brațele strânse la piept peste sutana neagră încinsă cu o sfoară peste mijlocul rotunjit. Privea și el ciudățenia, iar chipul său nu trăda nici uimire, nici teamă, nici nedumerire. Părea să știe că așa ar fi urmat să se întâmple, deși Nuku era sigur că Varuna n-ar fi spus nimănui că are să plece și să lase albia goală. Apoi își aminti și se pocni peste tâmplă. De bună seamă că așa era. Zgomotul cel mare pe care îl auzise mai devreme și tremuratul pământului aveau legătură cu asta. Undeva se deschisese o poartă, iar Varuna lepădase toți peștii pe care îi ținea în poală și fugise într-acolo să se întâlnească cu el. Cum de nu se gândise mai devreme la zgomotul cel mare și la zguduitura de după. Da, dormea, dar auzise foarte bine bubuitura și simțise la fel de bine clătinarea. 

Dewa Matahari părea la fel de nepăsător ca și Padre João. Ieșit pe jumătate de sub marginea pământului nu părea să dea importanță fugii lui Varuna, deși așa ceva nu era de înțeles. Vreme bună Nuku fusese convins că ei doi se iubesc. Și nu numai el, toți malukanii erau convinși de asta pentru că în fiecare zi când Dewa Matahari urca sus pe boltă, Varuna fugea de lângă mal și părea a vrea să urce după el către cer. Tălpile ei goale lăsau urme adânci în nisipul umed, ca și cum s-ar fi împins în glod pentru a-și face vânt spre înalt. Iar după amiaza, când Dewa Matahari cobora înapoi, Varuna se întorcea și ea lângă mal și se culca cuminte în patul ei de alge și sare, cu capul pe umărul-i galben. 

Asta ar fi gândit Nuku înainte de venirea lui Padre João și înainte să învețe de la el tot ce fusese de învățat. Dar acum... Nuku clătină din cap. Să fi fost oare Moise? Dacă ar fi trecut pe acolo Moise și ar fi desfăcut apele, pentru ce ar fi făcut-o? Îl invita să plece din Maluku și să caute lumi noi? Sau avea în gând ceva anume, un loc aparte, unde oamenii trăiesc veșnic și nu există nici suferință, nici frică, nici tristețe?! Se plesni peste ceafă. Aduna apoi degetele și le ridică în fața ochilor. Era o insectă-băț. Scutură gângania și porni drept înainte. Fundul mării era moale. Picioarele îi intrau până la glezne. Ici colo se zăreau pești nedumeriți. Zări un pește-papagal care murmura ceva unui pește-fluture încovoiat alături. Doi pești-înger săreau încercând să apuce poala unui nor, doar că norii erau foarte departe și săritura lor era zadarnică. Un uriaș mahi-mahi stătea nemișcat cu gura deschisă. Nuku se gândi să-l înfigă cu sulița și să-l prăjească pe înserat, dar apoi se răzgândi. Cu siguranță mahi-mahi era la fel de derutat ca și el în privința motivelor pe care le-ar fi avut Moise în despicarea marii. El oricum n-ar mai fi putut ajunge în locul acela. Asta îl derută pe Nuku și mai mult. Dar dacă cumva Dewa Matahari se trezise doar cu o sete grozavă și o sorbise pe Varuna?! Oare poate încăpea marea întreagă în soare, se întrebă Nuku. La prima vedere părea că nu. Se miră că nu se gândise niciodată la asta. Privi peste umăr înapoi către mal. Cu siguranță că nici Padre João nu se gândise niciodată la asta. 

Mai departe îi fu aproape imposibil să mai pășească. Picioarele se înfigeau în mâl până aproape de genunchi. Duse mâna streașină la ochi și iscodi zarea. Varuna tot nu se zărea. Se întoarse înapoi și se așeză cu fundul pe nisip și cu picioarele încrucișate, chiar lângă Padre João. Îi atingea sutana cu umărul. O vreme tăcură amândoi. Nuku nu avea ce să-l întrebe. Dacă ar fi fost ceva de spus, cu siguranță că Padre João ar fi coborât privirea spre el și i-ar fi spus ceea ce ar fi trebuit să afle. Iar dacă era de mers undeva pe drumul deschis de Moise, el avea să-l urmeze oriunde pe părinte fără să întrebe de ce. 

„Fericiți cei săraci cu duhul” gândi Padre João privind trupul uscat și negru al lui Nuku, cu picioarele strâmbe, cu bucata de piele abia acoperindu-i rușinea și ținând strâns în palmă sulița inutilă. Oscilase mult dacă să-i scrie sau nu episcopului Fernando da Guerra la Braga că sarcina sa eșuase și că se pune la dispoziția judecății bisericii. Băștinașii nu puteau fi creștinați. Nu puteau fi educați, nu puteau fi civilizați. Îi era imposibil să intre în mintea lor simplă ca o luntre bangka pentru a o alinia lumii. Sigur, ceva semne erau. Padre António Santos îi spunea mereu că trebuie să aibă răbdare și mai ales încredere. El era entuziasmat de progresul pe care îl făceau băștinașii din Maluku în privința învățării, deși nu trecuse decât un an de când sosiseră. Iar asta îl înnebunea. Cum de puteau avea păreri atât de diferite într-o privință care lui i se părea limpede ca cerul. 

Ar fi dat orice, acum, în ultimul ceas, să afle ce e în mintea lui Nuku. Era convins că gândurile lui confuze erau pline de Varune și de Dewi, și de frunze uscate, și de sare, și că, deși părea liniștit, îi era o teamă vecină cu moartea descoperind lipsa mării. De aceea se și refugiase la picioarele sale. Era însă prea târziu să mai reflecteze la asta, Dumnezeu îi chema la el. Îl privi cu coada ochiului scurt pe Nuku și ramase pe gânduri. Dumnezeu îi chema pe amândoi, sau numai pe el?! Privi în sus. Dumnezeu nu dădea niciun semn. Teribil îl deranja întrebarea aceasta. Dacă Nuku ar fi urcat odată cu el la cer, atunci toată frământarea lui privind creștinarea malukanilor fusese în zadar și chiar făcuse o treabă bună. Dacă rămânea îndărăt însemna că nici locul lui acolo sus nu avea să fie unul prea bun. 

Nuku fu cel care descoperi primul întoarcerea și arătă cu degetul în zare. „Poarta deschisă de Moise se va închide pentru că noi n-am făcut niciun pas înainte” gândi el și se ridică în picioare sprijinindu-se în suliță. După ce în depărtări apăruse doar ca un fir subțire de iarbă, apa căpăta tot mai multă înălțime pe măsură ce se apropia. Lui Nuku i se păru că e o armată de copaci, înalți și zdraveni, strânși unii în alții atât de aproape încât nici măcar o zibetă nu s-ar fi putut strecura printre ei. Padre João își coborî din nou privirile către Nuku și îi zâmbi. Nu-l putea lăsa singur. Îi întinse mâna și bărbatul mititel o prinse strâns fără a-i întoarce zâmbetul.  

Apa i-a lovit cu puterea unui bolovan desprins de pe creastă.          

temei

îl iubea în felul ei 

patinat

ca o clanță veche din alamă

prea adesea atinsă 

și ca să i-o dovedească 

izbea din senin cu vorbe ciobite

adunate de-a lungul timpului 

pe polița de după ușă

pentru a fi aruncate

el aștepta cuminte să termine

mătura cioburile

și căuta în muchia lor proaspăt dezvelită

temeiul

Mai e puțin

În total se urniseră patru căruțe și douăzeci și trei de suflete, douăzeci de oameni în toată firea și trei copii. Mergeau într-acolo unde pământul se unește cu cerul. Erau toți rude din neamul lui Eliazar Trubadurul, cel ce știa a cânta din oud, dar și din voce și își urzea singur slovele. Erau convinși că acela era singurul loc din lume unde poți alege și cum nu aveau de niciunele și-ar fi dorit ca măcar o alegere să poată face până li se termină zilele. Nu se așteptau să sosească repede. Locul unde pământul se unește cu cerul părea foarte departe, dar nu era la capătul lumii, căci linia ce le unea se vedea limpede, cum se văd crestele munților într-o zi senină, sau cucul printre frunze în dimineața de primăvară. Și cum nu aveau nimic mai bun de făcut, s-au pornit într-acolo. După zece zile li s-a părut că locul pe care-l căutau nu s-a apropiat niciun pic. Era la aceeași distanță cum fusese când plecaseră. Dar n-au deznădăjduit. După douăzeci de zile lucrurile nu s-au schimbat deloc. Și nici după patruzeci. „Timpul se scurge-n taină, pe nesimțite trece / Și nu-i putere-n lume să-l ție ori să-l plece” a recunoscut Eliazar, dar le-a cerut să se lase în voia drumului și să nu se prindă în împletitura timpului. „Nu locu-i preț de aur, ci drumul ce te poartă / Căci pasul dă ființă, nu clipa cea deșartă”. Ceilalți au oftat și au mers mai departe. 

Cel care i-a părăsit primul a fost chiar fiul cel mare al lui Eliazar împreună cu femeia lui și cu copiii. „Nu vom ajunge niciodată acolo. Locul acela e doar o himeră, iar vorbele tale un șal de mătase ce învelește adevărul. Noi vom rămâne aici, vom lucra pământul și pământul ne va da roadele sale. Nu e de căutat altceva” a spus Menua hotărât. Apoi au început să dea îndărăt ceilalți, mijlociul, mezinul, fratele cel mare cu ai lor. 

Nu știau să spună cât merseseră, poate un an, poate doi, când Eliazar și femeia lui s-au trezit singuri. „Prin sura vieții țesătură, când toate par tăcute / Nădejdea-i strop de aur în clipele pierdute” a murmurat bărbatul, a luat frâiele și a mânat mai departe. Deja lumea se schimbase cu totul de când începuseră călătoria. N-ar fi știut să explice în ce fel, dar se simțeau tot mai mici într-o lume tot mai mare. Căscau ochii și încercau să o înțeleagă, să-i pătrundă miezul. Însă așa, cu ochii căscați împrejur, au trecut dincolo de locul pe care-l căutau. S-au trezit dintr-o dată în fața unui munte care se ridica ca un zid uriaș în locul liniei drepte și din ce în ce mai groase care unea cerul cu pământul. Când s-au uitat îndărăt linia era acolo. Eliazar a coborât din căruță. La fel și femeia lui. 

- Interesant – a mormăit bărbatul cu mustață și cu haine englezești. Uită-te și tu – a adăugat el și i-a întins celuilalt luneta. 

- Așa ceva e pur și simplu imposibil – a răspuns al doilea profund tulburat. Lângă oiștea Carului Mare mai sunt încă două stele. Abia se văd, dar nu e nicio îndoială că sunt acolo. Asta e imposibil! Ori atâtea sute de ani de astronomie au fost în zadar, ori stelele alea s-au lipit acum de Carul Mare.          

Sclipiri

Areg fusese un bărbat ca oricare altul. Un om liniștit care și-a văzut de familia lui, de ograda lui, de petecul lui de cer. Unii ar fi putut spune că răposatul dăduse dovadă de îndârjire și înfumurare, în timp ce alții ar fi spus că dimpotrivă, fusese un om cuminte ale cărui urme se fereau de pașii trecătorilor, ceea ce întărea convingerea obștii că nu fusese nici una, nici alta. Tocmai de aceea decizia sa de fi incinerat a stârnit mare mirare printre săteni. Incinerat, s-au strâmbat cei care au aflat primii de decizia răposatului, pentru a merge apoi pe la casele lor și a încerca să afle ce înseamnă cuvântul. Areg nu spusese nimănui nimic despre decizia sa. Doar când a înțeles că se apropie sfârșitul le-a trimis o scrisoare de jumătate de pagină fetelor în care le-a explicat dorința sa. „Nu am nimic împotriva credinței, dar am împotriva aroganței bisericii și a preoților” le-a spus el chiar de la început. „Cum să ai înfumurarea să te crezi trimisul lui Dumnezeu și să vrei doar banul, când Isus, fiul Lui, a întruchipat umilința și bunătatea? Cum să îmi las trupul pe mâna unora care doar mint și se întrec în lăcomie?” mai spusese el. „Și apoi n-am înțeles niciodată de ce trupul trebuie coborât în pământ în cutie de lemn și încercuit cu beton. Omul trebuie să se întoarcă acolo de unde a venit, materia să redevină lut pentru viitoarele construcții. Trupul trebuie întors în pământ să hrănească iarba și pomii” mai adăugase, pentru a-și enunța cerințele foarte concret: „De aceea eu nu vreau să fiu înmormântat în cimitir, nu vreau popă la cap și nici fum de biserică. Eu vreau să fiu cenușă și să mă puneți la rădăcina celui de-al treilea mesteacăn de la marginea pădurii. Acolo vreau să rămân, să urc în trupul copacului, să cresc cu el, apoi să mor odată cu el și să devin iarbă, sau floare, sau frunză de păiuș”. Tare s-a mai minunat și nevastă-sa, dar n-a avut ce face. A tăiat o oaie, a vândut-o, iar cu banii primiți a trimis trupul în orașul cel luminat. De acolo a venit o ulcică de cenușă, nu mai mare decât cea în care ținea florile de tei. I-a strâns pe ai ei și a făcut cum îi spusese Areg. Vahan, ginerele lui Areg, a săpat groapa, iar Aghavni și Pattie au răsturnat cenușa. 

Lung s-au uitat sătenii după cruce în cimitirul de la marginea câmpului, dar niciuna nu era proaspătă. Târziu au aflat că Areg urcase deja în trupul celui de-al treilea mesteacăn și mulți au trecut să-l vadă. Înălțau ochii, priveau frunzele licărind vesele și îi întorceau în pământ luminați.

Cuiele din cofă

Tanti Serafima a simțit că i-a sunat ceasul. Ceasul îl mai auzise și înainte, mai ales când se întindea pentru puțină hodină imediat după masă. Nu-l aflase niciodată sunând, ci doar ticăind aspru, tic-tic, tic-tic, tic-tic, de parcă cineva ar fi bătut cuie într-un coșciug. Acum însă era altceva, simțea o sfârșeală cumplită în tot trupul care o împiedica să se mai ridice din pat și o căldură mare în tâmple care îi topise parcă mintea de nu mai putea lega fir de amintire cu altul. Scotoci printre rafturi după rochia pregătită din vreme și după pantofii aleși anume pentru asemenea ocazie. Își azvârli țoalele ponosite și îmbrăcă fără grabă rochia neagră, ciorapii negri de lână și încălțările tot negre. Mirosea a lavandă rochia cea nouă. Se porni apoi să elibereze masa. Apucă vaza de cristal cu cei cinci trandafiri roz din plastic și o așeză pe bufet, apoi ridică milieul care o acoperea, croșetat de mumă-sa, Tanti Paraschieva, pe când era tânără și rămase cu el în mână. Nu știa unde să pună milieul cel mare. Alt loc nu avusese pentru el niciodată, milieul stătuse pe masa din camera mare de când se știa. Se codi un timp, apoi îi făcu vânt în dulapul din care scosese rochia. Trase un scaun de sub masă și îl propti lângă ea, nici un deget sub, nici unul mai îndărăt. Se cățără cu chiu cu vai pe scaun și de pe scaun pe masă. Apoi se întinse de la un capăt la altul al ei cât era de lungă. Era solidă masa, făcută de Gheorghe Aiepii, imediat după război din fagul trăsnit.

Își împreună mâinile peste piept și închise ochii. Îi deschise imediat. Se ridică de mijloc și își privi rochia care îi acoperea picioarele. Netezi cutele și îi întinse marginile până la glezne. Apoi se lungi iar pe spate, încrucișă brațele și strânse pleoapele. Se gândea că n-are să aștepte prea mult și îngerul are să vină, s-o prindă de-o mână și s-o ridice la cer. Însă îngerul ar fi trebuit să se grăbească, căci înainte de înserare Tușa Agripina avea să vină mai mult ca sigur să întrebe de uliu. Și s-ar fi simțit tare stânjenită să o găsească acolo pe masă cu brațele împreunate pe piept. Uliul care se da la puicuțe era doar un pretext ca să treacă și să mai schimbe un cuvânt-două, că de vorbit vorbeau despre câte în lume și-n stele. Tanti Serafima tresări. Deschise un ochi, apoi pe amândoi. Se îndreptă, coborî cu greu de pe masă, merse la bufetul din bucătărie și scoase din pachetul de hârtie neînceput o lumânare. O aprinse, picură ceară pe o farfurioară de dulceață și lipi lumânarea de ea. Apoi se întoarse în camera mare și așeză farfurioara pe colțul cel mai îndepărtat al mesei. Se sui anevoie pe scaun și de pe scaun pe masă. Își aranjă cutele rochiei și trase de ea în jos până la glezne, apoi se întinse pe spate, împreună brațele și închise ochii. Acum era mulțumită. Făcuse totul ca la carte. Putea în sfârșit să moară. 

Moartă fiind de acum, primul lucru pe care l-a văzut a fost un pod. Nu era nici prea mic, nici prea mare, nici neînsemnat, nici impunător. Era un pod ca toate podurile, cum era și cel de la Ciozvârta, trei sate mai jos, de trecea peste apa Călimanului. N-a mirat-o deloc podul. Orice trecere între lumi are nevoie de un pod. De pe pod a privit în jos apa. Dar jos nu era nici picătură de apă. Sub pod era doar negru. Negru adânc fără de capăt, de parcă cerul nopții se făcuse șuvoi și se scursese tot în crăpătura aceea dintre lumi. A trecut podul fără teamă și a mers mai departe. Lumea cea nouă era călduroasă și aridă. Ba semăna foarte bine cu un deșert. „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Isaia 40-3”. Știa foarte bine de ce se află în deșert. Pentru că se întorsese acolo de unde plecase. De unde plecase și ea și mumă-sa și muma mumă-sii și toți ai ei de la Moise și până-n ziua aceea. A mers fără să se vaite, deși îi era tot mai cald. O clipă s-a gândit că ar fi fost mai bine dacă și-ar fi cumpărat o rochie subțire, de vară și o pereche de pantofi mai comozi. Iar ciorapii de lână i-ar fi putut scoate chiar acolo și i-ar fi putut lăsa în nisip. Dar nu-i scoase, ci merse așa mai departe. Apoi i se făcu sete. Și imediat ce gândul însetării îi umplu capul, ochii descoperiră ciudățenia.  

De departe se vedea ca o fântână cu ciutură, dar când se apropie, constată că era o construcție mult mai complicată și aparent inutilă. Chiar era o fântână acolo. Și mai erau apoi o mulțime de găleți care scoteau apa din fântână, urcau peste boltă într-o jumătate perfectă de cerc și coborau la cincizeci de pași mai departe, unde vărsau apa într-un râu învolburat. Apoi probabil că gălețile treceau pe sub pământ și urcau iar din fântână spre cer pline cu apă limpede. Fiecare găleată avea agățată de toartă o cană de fier. Tanti Serafima încercă să prindă una dintre căni, dar nu reuși. Sări după alta, dar n-o prinse. Când în fine apucă una, găleata de care era legată începu să urce și trebui să îi dea drumul ca să nu fie înălțată la rându-i spre cer. Privi dezamăgită ciudățenia și renunță să mai bea apă. 

Porni mai departe încercând să dezlege tâlcul întâmplării, căci știa că era doar o pildă căreia ar fi trebuit să-i prindă înțelesul și să-l accepte. Merse o vreme îngândurată și în cele urmă își spuse c-a găsit tâlcul. Dacă apa și setea erau acolo, dar nu putea să bea nicio picătură, însemna că de fapt lumea cea nouă era complet nefolositoare. O puteai vedea, dar nu îi puteai atinge miezul, nu te puteai hrăni din ea. Dumnezeu îi trimisese semn că se pripise. „Nici pe aici nu umblă câinii cu covrigi în coadă” părea să fi fost vorba Lui. Și o vreme începu să se căiască că a luat o decizie fără să o judece pe îndelete. Dar nu mai era loc de întors. N-avea decât să dea ochii cu Sfântul Petru și el avea să îi spună clar ce are de făcut și unde-i e locul.               

Nu după multa vreme l-a văzut. În depărtare se zărea o colină. În vârful colinei era o bucată de zid scurtă în mijlocul căreia se înălța o poartă. Zidul era sfâșiat, bucăți de piatră ieșind dintr-însul pe la margini, însă poarta era întreagă și impunătoare. În mijlocul porții ședea un bărbat în vârstă, cu trăsături puternice, cu părul alb și barba, tot albă, rotunjită îngrijit. Avea o expresie îngândurată și ținea în mâna dreaptă două chei. În jurul său, de sus de tot și până la poalele colinei erau o grămadă de oameni. 

Coada mergea greu, mai greu decât mergea pe vremuri la moară. Însă cei din jur erau toți liniștiți. Tanti Serafima era convinsă că n-o să ajungă să intre până pe seară și se uită împrejur încercând să găsească un loc potrivit unde să înnopteze. Copaci nu erau, pietre nu erau, numai nisip. Apoi își aminti că pe lumea cealaltă nu există noapte și zi, așa că nu mai căută loc de înnoptare. Observă însă că ceilalți aveau coșciugul cu ei. Ea nu-l avea. La asta nici măcar nu se gândise. Rochie își cumpărase, pantofi își cumpărase, lumânări așijderea, dar coșciug de lemn nu.  

Până să ajungă în vârf a văzut că toți cei care vorbeau cu Sfântul Petru și-i primeau binecuvântarea, se suiau apoi în coșciug ca într-o sanie și-și dădeau drumul din vârful colinei până se pierdeau cu totul în nisipul de la poalele ei. Când a ajuns și ea sus, Sfântul Petru a privit-o încruntat. „Nu-i a bună” și-a zis, dar a sperat că într-un fel sau altul are să-l îmbie, doar nu bătuse atâta drum degeaba. 

- Tu ai lăsat chiar tot pe lumea cealaltă? N-ai luat cu tine nimic, nimic? - a întrebat-o. 

Ea a dat din umeri și i-a arătat rochia și pantofii. Sfântul Petru a dat din cap în stânga și-n dreapta, apoi a oftat. Noroc cu un bărbat de la lângă ea care căra un cosciug în dreapta și altul în stânga. În cel din stânga avea înfipt un stativ de perfuzie al cărui tub ajungea până la brațul său stâng, unde se termina cu o branulă prinsă cu leucoplast. 

- Ia-l pe ăsta! Altfel nu te lasă să treci. Eu am mai incercat de două ori și m-a trimis înapoi. 

Tanti Serafima l-a privit mirată. Omul s-a așezat pe vine și a scos din cutia de lemn din dreapta, un ceas cu arc, câteva fotografii, o șuviță de păr blond, o carte de colorat și le-a pus pe toate în cealaltă cutie unde mai avea alte mărunțișuri asemenea. Apoi i-a făcut semn să ia loc. 

S-a întins în coșciug cum se întinsese mai devreme pe masa din camera mare. Cineva a închis capacul și a început să bată cuiele. Tanti Serafima a zâmbit. Era foarte mulțumită că l-a găsit pe omul cu perfuzia. Altfel ce s-ar fi făcut? De întors înapoi nici vorbă. Și-a împreunat brațele pe piept și a închis ochii. Dar un dram de neliniște a cuprins-o imediat. De ce bătuseră cuiele înainte să apuce să vorbească cu Sfântul despre treburile cele serioase. Despre locul ei în Rai. Era ferm convinsă că acolo era locul ei cel veșnic. Apoi o îngrijorare și mai mare i s-a strecurat în suflet. Dacă cumva rămăsese în lumea cea veche și tot drumul nu fusese decât un gând?! A ciocănit ușor. Nu a răspuns nimeni. A ciocănit un pic mai are. Tot nimeni. A început apoi să bată cu pumnul în peretele de lemn și cineva a auzit-o în sfârșit. A zâmbit când zgomotele au început să-i vorbească despre desfacerea cuielor. 

- Tulai, Doamneee... trăiește! No murit. Săriiiți... 

Vocea nu era de bună seamă a bărbatului cu branulă, era o voce de femeie. Una cunoscută. A întors capul și a descoperit-o pe Tușa Agripina. 

triunghi amoros

între mâinile tale sunt argilă 

desfăcută și iar refăcută

ruptă-n bucăți și adunată laolaltă

sub palma ta 

capăt formă bucată cu bucată

un obraz, bărbia, un umăr, un sân

îmi găsesc ochii pe colțul mesei

îmi adun privirea risipită

nu mai sunt cea de ieri 

***

mă las ție 

nimic în albastru oceanic

o barcă de hârtie unduind 

semeață ca un coif ascuțit

dar știind bine că apa înmoaie hârtia

lunec înainte cu ochii închiși

așteptând să mă dizolv

fibrele mele se preling printre celulele tale

mă pierd cu totul în tine

nu mai sunt eu

***

mă întreb 

de ce te las să mă desfaci în bucăți

știind că n-am să mă mai pot aduna niciodată

ai mâna sculptorului ce dezvelește piatra

în căutarea lăuntrului moale

dibui în buricele degetelor 

locul care mi se potrivește

dalta ta pătrunzând adânc 

în țipătul care stă să crape

eu nu mai sunt

bucăți din mine 

risipite prin cameră

în copacul aplecat peste balcon

în căușul lunii

Slalom printre capcane

Ridică plicul cu două degete, îi urmări atent marginile perfecte ca lama de bisturiu, granulația fină a hârtiei ca a unei batiste de damă, închiderea care sigila documentul din interior având la capete câte o deschidere îngustă pentru a lăsa să intre vârful ascuțit al cuțitului de corespondență. Nu se uită nici la destinatar, nici la expeditor. Știa sigur de unde vine și ce conține. Plicul acela era puntea lui dintre lumi. Indiferent ce scria înăuntru știa că viața avea să i se schimbe iremediabil. Îi era teamă! 

„Pune mâna și scrie ca lumea literele alea, lasă-l pe leneșul de frate-tu”, îi spunea mama-san. Iar el ridica creionul și rotunjea cu grijă colțurile formelor katakana. Mâna îi transpira, fruntea la fel, dinții scrâșneau, brațul îl durea de încordare, dar semnele ieșeau bine de fiecare dată. „Pune mâna pe carte, lumea e plină de capcane și trebuie să știi să te strecori printre ele, lasă-l în pace pe pârlitul de frate-tu. El e pierdut pentru lumea asta”, îi mai spunea mama-san. „Ce avem azi la masă”, întreba el timid. „Pește și orez, ca și ieri”, răspundea mama-san apăsat. „Pune mâna pe carte și mâine o să avem donburi și takoyaki cu onigiri și yakitori, iar ca desert mochi, sau dorayaki, sau taiyaki”. Iar el știa că asta e una dintre capcanele lui mama-san, așa că punea mai departe mâna pe matematică, pe literatură, pe istorie, pe geografie, pe artele plastice, pe muzică. Știa deja că lumea e plină de capcane și el voia să alunece lin printre ele. „Iar ai greșit”, o auzea pe mama-san în timp ce palma ei se lipea de creștetul lui așa cum se lipește săgeata de țintă. „Ia altă pagină și scrie din nou, nu te mai uita după lepra de frate-tu”. Iar el lua altă pagină și scria iar, știind că astea sunt primele ocoliri ale capcanelor pe care nici nu le vedea, nici nu le simțea. Noroc c-o avea pe mama-san. Când a terminat și liceul mama-san i-a cumpărat din puținii ei bani o bicicletă. Era tare bucuros că are o bicicletă și că poate ajunge oriunde de zece ori mai repede ca înainte. Avea o bicicletă și o mulțime de probleme. În timp ce fratele lui avea un Cadillac și o mulțime de bani. Prietenii îi spuneau că Hiromi e șeful Yakuza din cartierul lor, din Sanya, dar el nu credea în ruptul capului. Crescuseră amândoi în aceeași casă cu mama-san, mâncaseră la aceeași masă, se jucaseră împreună, se bătuseră, se mângâiaseră. Nu avea cum să fie capul Yakuza din Sanya, cum spuneau ei. Însă mai știa că lui Hiromi nu-i plăceau capcanele, așa că el trecea peste obstacole ca avalanșa peste pădure, degrabă la vale. Asta știa sigur!  

Ridică din nou plicul și îl trecu pe sub nas. Mirosea a iarbă proaspăt cosită, a mare învolburată, a vânt și a cai nărăvași. Luă un creion, îl vârî prin deschiderea îngustă a plicului și îl desfăcu. Cu mâinile tremurând citit primele cuvinte. „Dear Mr Kobayashi, I am delighted to inform you that the University of Oxford has approved your application for admission to the...” Apoi ochii i se umplură de lacrimi și nu mai putut citi nimic. 

Împături hârtia și o puse înapoi în plic. Slalomul printre capcane mergea mai departe...