Cuiele din cofă

Tanti Serafima a simțit că i-a sunat ceasul. Ceasul îl mai auzise și înainte, mai ales când se întindea pentru puțină hodină imediat după masă. Nu-l aflase niciodată sunând, ci doar ticăind aspru, tic-tic, tic-tic, tic-tic, de parcă cineva ar fi bătut cuie într-un coșciug. Acum însă era altceva, simțea o sfârșeală cumplită în tot trupul care o împiedica să se mai ridice din pat și o căldură mare în tâmple care îi topise parcă mintea de nu mai putea lega fir de amintire cu altul. Scotoci printre rafturi după rochia pregătită din vreme și după pantofii aleși anume pentru asemenea ocazie. Își azvârli țoalele ponosite și îmbrăcă fără grabă rochia neagră, ciorapii negri de lână și încălțările tot negre. Mirosea a lavandă rochia cea nouă. Se porni apoi să elibereze masa. Apucă vaza de cristal cu cei cinci trandafiri roz din plastic și o așeză pe bufet, apoi ridică milieul care o acoperea, croșetat de mumă-sa, Tanti Paraschieva, pe când era tânără și rămase cu el în mână. Nu știa unde să pună milieul cel mare. Alt loc nu avusese pentru el niciodată, milieul stătuse pe masa din camera mare de când se știa. Se codi un timp, apoi îi făcu vânt în dulapul din care scosese rochia. Trase un scaun de sub masă și îl propti lângă ea, nici un deget sub, nici unul mai îndărăt. Se cățără cu chiu cu vai pe scaun și de pe scaun pe masă. Apoi se întinse de la un capăt la altul al ei cât era de lungă. Era solidă masa, făcută de Gheorghe Aiepii, imediat după război din fagul trăsnit.

Își împreună mâinile peste piept și închise ochii. Îi deschise imediat. Se ridică de mijloc și își privi rochia care îi acoperea picioarele. Netezi cutele și îi întinse marginile până la glezne. Apoi se lungi iar pe spate, încrucișă brațele și strânse pleoapele. Se gândea că n-are să aștepte prea mult și îngerul are să vină, s-o prindă de-o mână și s-o ridice la cer. Însă îngerul ar fi trebuit să se grăbească, căci înainte de înserare Tușa Agripina avea să vină mai mult ca sigur să întrebe de uliu. Și s-ar fi simțit tare stânjenită să o găsească acolo pe masă cu brațele împreunate pe piept. Uliul care se da la puicuțe era doar un pretext ca să treacă și să mai schimbe un cuvânt-două, că de vorbit vorbeau despre câte în lume și-n stele. Tanti Serafima tresări. Deschise un ochi, apoi pe amândoi. Se îndreptă, coborî cu greu de pe masă, merse la bufetul din bucătărie și scoase din pachetul de hârtie neînceput o lumânare. O aprinse, picură ceară pe o farfurioară de dulceață și lipi lumânarea de ea. Apoi se întoarse în camera mare și așeză farfurioara pe colțul cel mai îndepărtat al mesei. Se sui anevoie pe scaun și de pe scaun pe masă. Își aranjă cutele rochiei și trase de ea în jos până la glezne, apoi se întinse pe spate, împreună brațele și închise ochii. Acum era mulțumită. Făcuse totul ca la carte. Putea în sfârșit să moară. 

Moartă fiind de acum, primul lucru pe care l-a văzut a fost un pod. Nu era nici prea mic, nici prea mare, nici neînsemnat, nici impunător. Era un pod ca toate podurile, cum era și cel de la Ciozvârta, trei sate mai jos, de trecea peste apa Călimanului. N-a mirat-o deloc podul. Orice trecere între lumi are nevoie de un pod. De pe pod a privit în jos apa. Dar jos nu era nici picătură de apă. Sub pod era doar negru. Negru adânc fără de capăt, de parcă cerul nopții se făcuse șuvoi și se scursese tot în crăpătura aceea dintre lumi. A trecut podul fără teamă și a mers mai departe. Lumea cea nouă era călduroasă și aridă. Ba semăna foarte bine cu un deșert. „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Isaia 40-3”. Știa foarte bine de ce se află în deșert. Pentru că se întorsese acolo de unde plecase. De unde plecase și ea și mumă-sa și muma mumă-sii și toți ai ei de la Moise și până-n ziua aceea. A mers fără să se vaite, deși îi era tot mai cald. O clipă s-a gândit că ar fi fost mai bine dacă și-ar fi cumpărat o rochie subțire, de vară și o pereche de pantofi mai comozi. Iar ciorapii de lână i-ar fi putut scoate chiar acolo și i-ar fi putut lăsa în nisip. Dar nu-i scoase, ci merse așa mai departe. Apoi i se făcu sete. Și imediat ce gândul însetării îi umplu capul, ochii descoperiră ciudățenia.  

De departe se vedea ca o fântână cu ciutură, dar când se apropie, constată că era o construcție mult mai complicată și aparent inutilă. Chiar era o fântână acolo. Și mai erau apoi o mulțime de găleți care scoteau apa din fântână, urcau peste boltă într-o jumătate perfectă de cerc și coborau la cincizeci de pași mai departe, unde vărsau apa într-un râu învolburat. Apoi probabil că gălețile treceau pe sub pământ și urcau iar din fântână spre cer pline cu apă limpede. Fiecare găleată avea agățată de toartă o cană de fier. Tanti Serafima încercă să prindă una dintre căni, dar nu reuși. Sări după alta, dar n-o prinse. Când în fine apucă una, găleata de care era legată începu să urce și trebui să îi dea drumul ca să nu fie înălțată la rându-i spre cer. Privi dezamăgită ciudățenia și renunță să mai bea apă. 

Porni mai departe încercând să dezlege tâlcul întâmplării, căci știa că era doar o pildă căreia ar fi trebuit să-i prindă înțelesul și să-l accepte. Merse o vreme îngândurată și în cele urmă își spuse c-a găsit tâlcul. Dacă apa și setea erau acolo, dar nu putea să bea nicio picătură, însemna că de fapt lumea cea nouă era complet nefolositoare. O puteai vedea, dar nu îi puteai atinge miezul, nu te puteai hrăni din ea. Dumnezeu îi trimisese semn că se pripise. „Nici pe aici nu umblă câinii cu covrigi în coadă” părea să fi fost vorba Lui. Și o vreme începu să se căiască că a luat o decizie fără să o judece pe îndelete. Dar nu mai era loc de întors. N-avea decât să dea ochii cu Sfântul Petru și el avea să îi spună clar ce are de făcut și unde-i e locul.               

Nu după multa vreme l-a văzut. În depărtare se zărea o colină. În vârful colinei era o bucată de zid scurtă în mijlocul căreia se înălța o poartă. Zidul era sfâșiat, bucăți de piatră ieșind dintr-însul pe la margini, însă poarta era întreagă și impunătoare. În mijlocul porții ședea un bărbat în vârstă, cu trăsături puternice, cu părul alb și barba, tot albă, rotunjită îngrijit. Avea o expresie îngândurată și ținea în mâna dreaptă două chei. În jurul său, de sus de tot și până la poalele colinei erau o grămadă de oameni. 

Coada mergea greu, mai greu decât mergea pe vremuri la moară. Însă cei din jur erau toți liniștiți. Tanti Serafima era convinsă că n-o să ajungă să intre până pe seară și se uită împrejur încercând să găsească un loc potrivit unde să înnopteze. Copaci nu erau, pietre nu erau, numai nisip. Apoi își aminti că pe lumea cealaltă nu există noapte și zi, așa că nu mai căută loc de înnoptare. Observă însă că ceilalți aveau coșciugul cu ei. Ea nu-l avea. La asta nici măcar nu se gândise. Rochie își cumpărase, pantofi își cumpărase, lumânări așijderea, dar coșciug de lemn nu.  

Până să ajungă în vârf a văzut că toți cei care vorbeau cu Sfântul Petru și-i primeau binecuvântarea, se suiau apoi în coșciug ca într-o sanie și-și dădeau drumul din vârful colinei până se pierdeau cu totul în nisipul de la poalele ei. Când a ajuns și ea sus, Sfântul Petru a privit-o încruntat. „Nu-i a bună” și-a zis, dar a sperat că într-un fel sau altul are să-l îmbie, doar nu bătuse atâta drum degeaba. 

- Tu ai lăsat chiar tot pe lumea cealaltă? N-ai luat cu tine nimic, nimic? - a întrebat-o. 

Ea a dat din umeri și i-a arătat rochia și pantofii. Sfântul Petru a dat din cap în stânga și-n dreapta, apoi a oftat. Noroc cu un bărbat de la lângă ea care căra un cosciug în dreapta și altul în stânga. În cel din stânga avea înfipt un stativ de perfuzie al cărui tub ajungea până la brațul său stâng, unde se termina cu o branulă prinsă cu leucoplast. 

- Ia-l pe ăsta! Altfel nu te lasă să treci. Eu am mai incercat de două ori și m-a trimis înapoi. 

Tanti Serafima l-a privit mirată. Omul s-a așezat pe vine și a scos din cutia de lemn din dreapta, un ceas cu arc, câteva fotografii, o șuviță de păr blond, o carte de colorat și le-a pus pe toate în cealaltă cutie unde mai avea alte mărunțișuri asemenea. Apoi i-a făcut semn să ia loc. 

S-a întins în coșciug cum se întinsese mai devreme pe masa din camera mare. Cineva a închis capacul și a început să bată cuiele. Tanti Serafima a zâmbit. Era foarte mulțumită că l-a găsit pe omul cu perfuzia. Altfel ce s-ar fi făcut? De întors înapoi nici vorbă. Și-a împreunat brațele pe piept și a închis ochii. Dar un dram de neliniște a cuprins-o imediat. De ce bătuseră cuiele înainte să apuce să vorbească cu Sfântul despre treburile cele serioase. Despre locul ei în Rai. Era ferm convinsă că acolo era locul ei cel veșnic. Apoi o îngrijorare și mai mare i s-a strecurat în suflet. Dacă cumva rămăsese în lumea cea veche și tot drumul nu fusese decât un gând?! A ciocănit ușor. Nu a răspuns nimeni. A ciocănit un pic mai are. Tot nimeni. A început apoi să bată cu pumnul în peretele de lemn și cineva a auzit-o în sfârșit. A zâmbit când zgomotele au început să-i vorbească despre desfacerea cuielor. 

- Tulai, Doamneee... trăiește! No murit. Săriiiți... 

Vocea nu era de bună seamă a bărbatului cu branulă, era o voce de femeie. Una cunoscută. A întors capul și a descoperit-o pe Tușa Agripina.