Desfacerea apelor

Nuku ciuli urechile. Părea să fie un skinkuri unduind prin ierburile înalte, îndoind firele semețe și culcându-le la pământ cu burta-i lucioasă. Ascultă atent. Nu era un skinkuri. Fâșâitul era mult mai amplu, de parcă șopârla s-ar fi târât într-o peșteră reverberând zgomotul pașilor mici și pe cel al ierburilor alunecând peste solzii mărunți. Și apoi venea dinspre mare. Odată cu răsăritul soarelui skinkuri ar fi trebuit să meargă spre căldură, nu să se depărteze de ea. Ridică sulița și începu să se miște încet către mal, pășind cu atenție pentru a nu tulbura liniștea frunzelor și somnul drept al rămurelelor uscate. Se opri și ascultă iar. Nu se mai auzea nimic. Nuku era convins că vietatea, oricare ar fi fost ea, îl auzise și se ascunsese. Nu știa însă ce animal fusese și asta îl nemulțumea. Cu siguranță era o șopârlă după zgomotul firelor de iarbă rupte de la nivelul pământului. Varan nu era precis, varanii erau uriași, zgomotul pașilor lor era adânc, puternic. Nici gekko gecko nu puteau fi, erau prea mici și trupul lor subțire nu era în stare să încline firele de iarbă mature, ci se strecurau printre ele. Nuku clătină din cap și porni mai departe lăsând vârful degetelor numai în locurile în care pământul își ținea buzele strânse și nu respira. 

Nu fusese nevoie să se apropie de mal. De cum zări marginea nisipului agățată la gâtul pădurii ca o salbă de scoici, îi observă dispariția. Ochii săi mari și plini de așteptare descoperiră nu numai că Varuna își strânsese sarongul în jurul trupului și se retrăsese spre depărtări, cum făcea mai mereu de altfel, dar acum dispăruse cu totul. Matca mării nu mai era decât o câmpie de noroi. Când ieși dintre copaci îl zări pe Padre João la nu mai mult de zece picioare distanță. Stătea drept și privea în zare, cu brațele strânse la piept peste sutana neagră încinsă cu o sfoară peste mijlocul rotunjit. Privea și el ciudățenia, iar chipul său nu trăda nici uimire, nici teamă, nici nedumerire. Părea să știe că așa ar fi urmat să se întâmple, deși Nuku era sigur că Varuna n-ar fi spus nimănui că are să plece și să lase albia goală. Apoi își aminti și se pocni peste tâmplă. De bună seamă că așa era. Zgomotul cel mare pe care îl auzise mai devreme și tremuratul pământului aveau legătură cu asta. Undeva se deschisese o poartă, iar Varuna lepădase toți peștii pe care îi ținea în poală și fugise într-acolo să se întâlnească cu el. Cum de nu se gândise mai devreme la zgomotul cel mare și la zguduitura de după. Da, dormea, dar auzise foarte bine bubuitura și simțise la fel de bine clătinarea. 

Dewa Matahari părea la fel de nepăsător ca și Padre João. Ieșit pe jumătate de sub marginea pământului nu părea să dea importanță fugii lui Varuna, deși așa ceva nu era de înțeles. Vreme bună Nuku fusese convins că ei doi se iubesc. Și nu numai el, toți malukanii erau convinși de asta pentru că în fiecare zi când Dewa Matahari urca sus pe boltă, Varuna fugea de lângă mal și părea a vrea să urce după el către cer. Tălpile ei goale lăsau urme adânci în nisipul umed, ca și cum s-ar fi împins în glod pentru a-și face vânt spre înalt. Iar după amiaza, când Dewa Matahari cobora înapoi, Varuna se întorcea și ea lângă mal și se culca cuminte în patul ei de alge și sare, cu capul pe umărul-i galben. 

Asta ar fi gândit Nuku înainte de venirea lui Padre João și înainte să învețe de la el tot ce fusese de învățat. Dar acum... Nuku clătină din cap. Să fi fost oare Moise? Dacă ar fi trecut pe acolo Moise și ar fi desfăcut apele, pentru ce ar fi făcut-o? Îl invita să plece din Maluku și să caute lumi noi? Sau avea în gând ceva anume, un loc aparte, unde oamenii trăiesc veșnic și nu există nici suferință, nici frică, nici tristețe?! Se plesni peste ceafă. Aduna apoi degetele și le ridică în fața ochilor. Era o insectă-băț. Scutură gângania și porni drept înainte. Fundul mării era moale. Picioarele îi intrau până la glezne. Ici colo se zăreau pești nedumeriți. Zări un pește-papagal care murmura ceva unui pește-fluture încovoiat alături. Doi pești-înger săreau încercând să apuce poala unui nor, doar că norii erau foarte departe și săritura lor era zadarnică. Un uriaș mahi-mahi stătea nemișcat cu gura deschisă. Nuku se gândi să-l înfigă cu sulița și să-l prăjească pe înserat, dar apoi se răzgândi. Cu siguranță mahi-mahi era la fel de derutat ca și el în privința motivelor pe care le-ar fi avut Moise în despicarea marii. El oricum n-ar mai fi putut ajunge în locul acela. Asta îl derută pe Nuku și mai mult. Dar dacă cumva Dewa Matahari se trezise doar cu o sete grozavă și o sorbise pe Varuna?! Oare poate încăpea marea întreagă în soare, se întrebă Nuku. La prima vedere părea că nu. Se miră că nu se gândise niciodată la asta. Privi peste umăr înapoi către mal. Cu siguranță că nici Padre João nu se gândise niciodată la asta. 

Mai departe îi fu aproape imposibil să mai pășească. Picioarele se înfigeau în mâl până aproape de genunchi. Duse mâna streașină la ochi și iscodi zarea. Varuna tot nu se zărea. Se întoarse înapoi și se așeză cu fundul pe nisip și cu picioarele încrucișate, chiar lângă Padre João. Îi atingea sutana cu umărul. O vreme tăcură amândoi. Nuku nu avea ce să-l întrebe. Dacă ar fi fost ceva de spus, cu siguranță că Padre João ar fi coborât privirea spre el și i-ar fi spus ceea ce ar fi trebuit să afle. Iar dacă era de mers undeva pe drumul deschis de Moise, el avea să-l urmeze oriunde pe părinte fără să întrebe de ce. 

„Fericiți cei săraci cu duhul” gândi Padre João privind trupul uscat și negru al lui Nuku, cu picioarele strâmbe, cu bucata de piele abia acoperindu-i rușinea și ținând strâns în palmă sulița inutilă. Oscilase mult dacă să-i scrie sau nu episcopului Fernando da Guerra la Braga că sarcina sa eșuase și că se pune la dispoziția judecății bisericii. Băștinașii nu puteau fi creștinați. Nu puteau fi educați, nu puteau fi civilizați. Îi era imposibil să intre în mintea lor simplă ca o luntre bangka pentru a o alinia lumii. Sigur, ceva semne erau. Padre António Santos îi spunea mereu că trebuie să aibă răbdare și mai ales încredere. El era entuziasmat de progresul pe care îl făceau băștinașii din Maluku în privința învățării, deși nu trecuse decât un an de când sosiseră. Iar asta îl înnebunea. Cum de puteau avea păreri atât de diferite într-o privință care lui i se părea limpede ca cerul. 

Ar fi dat orice, acum, în ultimul ceas, să afle ce e în mintea lui Nuku. Era convins că gândurile lui confuze erau pline de Varune și de Dewi, și de frunze uscate, și de sare, și că, deși părea liniștit, îi era o teamă vecină cu moartea descoperind lipsa mării. De aceea se și refugiase la picioarele sale. Era însă prea târziu să mai reflecteze la asta, Dumnezeu îi chema la el. Îl privi cu coada ochiului scurt pe Nuku și ramase pe gânduri. Dumnezeu îi chema pe amândoi, sau numai pe el?! Privi în sus. Dumnezeu nu dădea niciun semn. Teribil îl deranja întrebarea aceasta. Dacă Nuku ar fi urcat odată cu el la cer, atunci toată frământarea lui privind creștinarea malukanilor fusese în zadar și chiar făcuse o treabă bună. Dacă rămânea îndărăt însemna că nici locul lui acolo sus nu avea să fie unul prea bun. 

Nuku fu cel care descoperi primul întoarcerea și arătă cu degetul în zare. „Poarta deschisă de Moise se va închide pentru că noi n-am făcut niciun pas înainte” gândi el și se ridică în picioare sprijinindu-se în suliță. După ce în depărtări apăruse doar ca un fir subțire de iarbă, apa căpăta tot mai multă înălțime pe măsură ce se apropia. Lui Nuku i se păru că e o armată de copaci, înalți și zdraveni, strânși unii în alții atât de aproape încât nici măcar o zibetă nu s-ar fi putut strecura printre ei. Padre João își coborî din nou privirile către Nuku și îi zâmbi. Nu-l putea lăsa singur. Îi întinse mâna și bărbatul mititel o prinse strâns fără a-i întoarce zâmbetul.  

Apa i-a lovit cu puterea unui bolovan desprins de pe creastă.