Ema

Ema avea un pahar Erlenmayer

pe fundul căruia a pus cu o pensetă lungă și subțire

o bucată de mușchi ca o pajiște deasă

împănată cu floricele mici-mici galbene

un ciob de sticlă vopsit în albastru

semănând cu un lac

în jurul căruia a presărat puțin nisip

care s-a lipit de vopseaua albastră

câteva pietricele cu colțuri ascuțite 

așezate una peste alta

și mai multe rămurele uscate de forsythia

subțiri ca degetul care s-au strâns ca un fulg

când au intrat pe gâtul îngust al paharului

apoi s-au desfăcut la loc

când a terminat și a pus capacul

noi ceilalți am rămas înțepeniți ca într-o dioramă

în timp ce în paharul Erlenmayer

forsythia  a început să înflorească

lacul să clipocească ușor

și vântul să mângâie întinderea de verde și galben

Josephine (partea III)

citiți vă rog mai întîi partea I și partea II...

Am plecat de la casa lui Josephine cu teamă în suflet. Eram convins că mă voi întoarce curând, îi voi cere găzduire pentru o noapte și-l voi suna pe Bernard să vină să mă ia. Nu aveam cine știe că lucruri după care să-mi pară rău, cu excepția actelor și a telefonului. Eram complet amețit și debusolat. Ceea ce se întâmplase depășea puterea mea de înțelegere. Pe drumul înapoi am încercat să dau un sens fie el și metaforic întâmplării, dar nu am reușit. Cum să dispară o casă?! Josephine avea dreptate, casele nu dispar așa, nitam-nisam. Dacă aș fi fost singur acolo aș fi putut spune că mi-am pierdut pentru o clipă mințile, că gândurile mele s-au lăsat pradă unui vârtej al vântului. Dar Josephine fusese alături de mine. „Ești amețit, dar o să treacă și lucrurile se vor limpezi” îmi spusese ea fără să pară foarte afectată de cele întâmplate. 

Apropiindu-mă am deschis ochii mari pentru a nu trece iar pe lângă locul cu pricina fără să îl bag de seamă. Și dintr-o dată, printre copaci, am văzut-o. Era cabana pe care o știam. Cu bârne groase lemn, cu ferestruici mici și goale, cu hornul sprijinind cerul să nu se prăvale peste acoperiș și cu păsările gard viu. I-am dat roată. Nimic nu arăta că ar fi fost mutată o vreme și apoi adusă la loc. Deci nu era vorba de vreo șotie din partea cuiva! Și atunci ce se întâmplase?!

N-am închis un ochi toată noaptea la gândul că s-ar putea să n-o mai văd pe Josephine niciodată. Dacă în pădurea Pontis se petreceau lucruri atât de miraculoase, cine îmi putea garanta că voi găsi a doua zi casa în care locuia la locul ei?! Dimineață n-am mâncat nimic, am trântit ușa în urmă și am pornit cu pas întins către casa Josephinei. Spre liniștea mea, casa se afla la locul ei. Josephine nu era însă la măsuța albă din grădină. Nici ceștile nu se aflau pe masă. Am ajuns la ușă și am lovit lemnul cu inelul cu cap de leu. N-a răspuns nimeni. Am mers la prima fereastră și am încercat să privesc înăuntru. Nici urmă de Josephine. M-am speriat. Am ciocănit în fereastră. Nimeni! M-am dus apoi la cealaltă fereastră și am ciocănit iar. Nimic! 

- Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat, Gérard? – a întrebat Josephine ciufulită din prag.

- Oh, ce bine! Unde erai? Am crezut c-ai dispărut cum a dispărut ieri cabana lui Bernard – am răsuflat eu ușurat. 

- Unde să fiu, în pat! Știi cât e ceasul? Josephine a băgat capul înapoi, apoi l-a scos iar. Șapte și jumătate. 

- Zău că tare mi-a fost teamă că n-am să te mai văd – am oftat eu. 

- Prostuțule – a mieunat Josephine și s-a apropiat pentru a mă strânge în brațe. Nu dispar eu atât de ușor. Iar când o fac, o fac pentru totdeauna, să știi – a zâmbit ea. 

Am ajutat-o apoi să pregătească micul dejun și să facă ceaiul. 

După ce am terminat de mâncat Josephine a întins degetele peste palma mea, a luat o morgă sobră și mi-a șoptit aproape de ureche.

- Mai sunt două zile. Să nu te răsucești. Tu trebuie să pleci. Trebuie să te întorci – a spus ea cu glas moale, ca o adiere de vânt pe deasupra ierbii.

M-am speriat. Nu-mi aminteam să-i fi povestit vreodată despre frământările mele legate de plecare. Sau poate că totuși îi povestisem și uitasem eu...

- Nu am luat încă nicio decizie, urmea...

- Nu, nu! Tu trebuie să te întorci, ascultă-mă ce-ți spun! E cel mai bun lucru pe care-l poți face. 

Îi vorbisem mult despre mine, despre trecutul meu, despre bucuriile și spaimele mele, despre împliniri și nemulțumiri, dar deloc despre balanța din sufletul meu de care atârna plecarea de-o parte și rămânerea de cealaltă. Și atunci de unde siguranța din tonul Josephinei, ca și cum ar fi cunoscut atât de bine înlăuntrul meu?!

- Dar... – am început eu cu gândul să-i explic că asta va însemna s-o pierd pentru totdeauna.  

A întins un deget și mi l-a lipit de buze. 

- Te rog. Fă asta pentru mine, dacă nu vrei s-o faci pentru tine.        

Am tăcut îmbufnat. Lucrurile nu erau deloc clare în mintea și în sufletul meu și simțeam că Josephine îmi forțează decizia. 

- Să ne vedem de aceste două zile care au rămas ca și cum am mai avea o sută împreună – a spus ea încercând să destindă atmosfera. Vrei să facem împreună o baie în lac? 

A fost rândul meu să zâmbesc și Josephine a observat imediat. 

- Sigur că vrei, năzdrăvanule! Abia aștepți să mă vezi în costum de baie, nu-i așa?! Ei bine, ai să fii chiar uimit, căci n-am costum dintr-o piesă ca babele, ci am sutien și bikini, ca puștoaicele – a mai adăugat și zâmbetul s-a întins pe fața mea până la ceafă. 

A fost o zi minunată. Am dat uitării faptul că aveam să plec în numai două zile. Ne-am bucurat de apă, de soare, de nisipul fin. Josephine era o bună înotătoare și era plină de viață. 

- Să nu cumva să mă stropești că mi se duce tot fardul de pe pleoape – m-a amenințat ea și a început să zvârle bulgări de apă înspre mine. Să știi că fug dacă mă mai stropești – a adăugat când a văzut că-i răspund pe măsură, și făcând pluta pe spate a început să bată apa cu picioarele zvârlind-o peste capul meu. 

- O să te scufund dacă nu te potolești. 

- Ei, asta-i, n-ai niciun pic de curaj. Și apoi nici n-ai să mă prinzi, chiar dacă vrei – a adăugat, aventurându-se-n larg ca o sirenă și lăsându-se prinsă departe de mal.  

Am căzut epuizați pe nisip ca doua foci amețite de soare. Aveam buricele degetelor în valuri. N-am spus niciun cuvânt, ne-am întins pe spate și am privit amândoi cerul. 

- Îți mulțumesc – i-am spus într-un sfârșit.

- Eu îți mulțumesc – a răspuns Josephine fără să întoarcă capul. 

Pe seară am pornit temător înapoi. Dacă era acolo, singurul lucru care-mi venea în minte era că greșisem complet locul întâia dată. Mersesem cu Josephine mult prea departe și ne oprisem în dreptul unui golf asemănător cu al meu. Asta trebuie să fi fost, mi-am spus când în zare am văzut iarăși cabana. 

Apoi peste noapte am fost cuprins de gânduri dintre cele mai agitate. De unde știa Josephine atâtea detalii despre ceea ce gândeam? De ce era atât de sigură că are dreptate și se opune atât de vehement rămânerii mele? Să fie oare vorba despre un alt bărbat? Poate pictorul Marcus Giroud care nu apăruse cu barca așa cum îmi spusese în prima zi. Sau poate misteriosul domn Maurice Garnier. Apoi mi s-a părut ciudat că doar atunci când am fost împreună cu Josephine, cabana lui Bernard a dispărut, în timp ce de fiecare dată când fusesem singur o găsisem fără probleme. În capul meu era o învălmășeală de nedescris. Am ațipit abia spre dimineață. 

Când am deschis ochii soarele era deja sus. Am privit ceasul, era aproape unsprezece.  

- Dragul meu, ceaiul s-a terminat. Poate doar niște firimituri de biscuiți dacă vrei – m-a întâmpinat Josephine zâmbind. Glumesc, dacă dorești mă reped și mai încălzesc un ceainic.

- Nu, nu, e în regulă, am pus ceva în gură când m-am sculat. 

- Atunci poate mă ajuți să pregătim împreună prânzul.

- Ooo, mi-ar face mare plăcere să gătim amândoi. Ai ceva în minte pentru prânz? 

- Oscilam între somon cu sprout călit în unt și Stroganoff de pui cu mazăre și cartofi dulci. 

- Știu precis ce gătim, Stroganofuul. Durează de două ori mai mult ca primul și voi sta mai mult alături de tine împleticindu-ne mâinile printre vase nespălate și legume nefierte. 

Josephine a râs din toată inima. 

- Stroganoff să fie atunci!

A intrat în casă, cu mine pe urmele sale și a mers glonț către un bufet alb cu margini curbate aurii. A deschis o ușă și o bogată colecție de sticle de vin au băgat imediat capul prin deschizătură ca puii de mâță prin crăpătura cutiei de carton. 

 - Șiii... ce dorește să bea domnul? – m-a întrebat ridicând o sticlă și îndreptând-o spre soare. Merge foarte bine un Madame Veuve Point - Bourgogne Mercurey, alb, din 2019, sau dacă dorești un vin roșu îți propun un Château Franc-Pourret cu aromă de afine și cireșe amare. 

- Oh, m-ai dat gata. Sincer aș rămâne la vinul roșu. 

- Încinge sângele și împăienjenește privirile – a chițăit Josephine, apoi a început să se răsucească prin casă scoțând de prin dulapuri și frigidere cuțite, farfurii, cratițe, pieptul de pui, cartofii dulci, ceapa, mazărea congelată, smântâna, cuțitul de legume, mirodeniile.

- Eu zic săăă... 

- Eu zic săăă...

Am râs amândoi.

- OK, spune tu. 

- Eu zic să mă lași pe mine să prăjesc puiul, în timp ce tu pregătești legumele. 

- Așa facem. 

Au fost alte două ceasuri minunate, unul pentru pregătirea mâncării și altul pentru savurarea ei. Vinul a fost excepțional, așa că Josephine a trebuit să mai scoată o sticlă. Iar mâncarea, la două mâini, a ieșit de două ori mai bună decât dacă aș fi pregătit-o eu singur. Când am terminat, am sugerat într-o doară. 

- Oare n-ar fi bună acum o plimbare prin pădure? Se spune că ajută la digestie. 

- De ce nu? – a dat din cap Josephine fără să pară entuziasmată de idee. Și sincer nici eu nu eram. Cu siguranță mai potrivit mi s-ar fi părut un somn după așa o masă, dar gândul meu rămânea la misterioasa dispariție.      

Am mers spre casa lui Bernard fără să-i spun lui Josephine nimic despre planul meu. Am înaintat amândoi cu pași mici, tăcând, ca și cum am fi vrut să întindem de timp, să-l lungim, să-l facem să nu se mai termine. Vremea începuse să se schimbe, norii se adunau de pe pisc, iar vântul începea să se întețească. Mi-a fost teamă că Josephine avea să-mi ceară să ne întoarcem înainte de a ajunge. Însă n-a făcut-o! Nici vremea nu a apucat să se strice, astfel încât să-mi dea peste cap planurile. Când ne-am apropiat am făcut ochii mari și am început a cerceta nervos împrejurimile. Cabana nu se vedea. Am ajuns chiar în locul unde ar fi trebuit să fie și el arăta exact ca în urmă cu două zile, nici urmă de pajiște, de cabană, de plajă. Am început să mă învârt ca un nebun încercând să smulg cu privirea un semn cât de mic care să-mi arate că nu trăiesc în două lumi în același timp. Privirea Josephinei arăta că a înțeles spaima mea. Ochii ei exprimau în același timp milă și neputință. 

- Nu-mi plac despărțirile. În special cele care implică emoții. Iar mâine pleci. Aș prefera să ne luăm la revedere de azi. Aici! – a rupt ea groaza densă. 

Avea glasul gâtuit de emoție, în timp ce eu nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. S-a apropiat și m-a strâns în brațe, lipindu-și trupul de al meu de la glezne până la frunte. Apoi m-a sărutat pe obraz. 

- Mulțumesc, Gérard! 

- Oh, Doamne, eu îți mulțumesc.

- Nici nu știi cât bine mi-ai făcut. 

Mi-am atins cu degetul obrazul. Plouă? - m-am întrebat. Dar nu ploua. Am închis ochii și am coborât capul în pământ. Picura, dar nu dinspre nori. Am tras aer în piept și am ridicat capul. I-am prins mâinile și le-am ținut strâns între ale mele. 

- Da, mâine plec, Josephine. Dar cu siguranță ne vom mai vedea. Vreme îndelungată de acum încolo ne vom mai vedea. Mai ales noaptea și-n diminețile friguroase...

A zâmbit. Apoi și-a atins cu un deget obrazul. Într-un loc, apoi în altul și-n altul și-n altul. Ploua. Am luat-o de mână și am pornit în fugă către casă. 

- Vai, cum arăți, ca un cățel plouat – a râs Josephine oprindu-se-n prag și scuturându-și hainele și părul de apă. Trebuie neapărat să te schimbi. Îți aduc niște haine de-ale lui Jil. Cred că aveți cam aceleași măsuri. 

Hainele lui Jil mi se potriveau perfect, aveam probabil aceeași talie, aceeași înălțime. Iar asemănarea aceasta a prins o lumină în creierul meu. Și în lumina palidă din creier am văzut o lume ca o mână de om, ca orice mână obișnuită de om, întinzându-se încet și întrând într-o mănușă. O mănușă de damă din piele, elegantă, fină, cu o broderie mică de jur împrejur sus pe încheietură. Mânușa a acoperit complet mâna care a dispărut înăuntru ca și cum n-ar fi fost. A rămas doar mânușa, o mânușă ce părea goală, căci nimic nu-ți spunea că înlăuntrul ei se află o mână, o mână ca o lume întreagă. 

                                                            ***

- Ei, cum te-ai simțit în Pontis? 

- N-am cuvinte să-ți mulțumesc, Bernard! Sper că am să pot să mă revanșez cândva. Nu doar pentru Pontis, pentru tot! 

- N-am făcut absolut nimic, cabana oricum stătea goală. N-ai dus lipsă de nimic, nu-i așa? Ai avut tot ce ți-a trebuit! 

- Nu mi-a lipsit nimic, mulțumesc! 

- Și mă bucur că ți-ai prelungit șederea. Asta înseamnă că te-ai simțit bine. Mereu am considerat că locul ăsta are ceva aparte, ceva ce n-am găsit niciunde în lume. Dar nu știu să-ți explic ce are, e ceva misterios. 

Josephine, părea să fie răspunsul meu, dar oare și al altcuiva? Josephine stătea pe buzele mele încercând să iasă la lumină, dar buzele mele se strângeau ca o menghină, încet la început, apoi mai tare și mai tare.

- De fapt am mai rămas două săptămâni pentru că mi s-a întâmplat ceva extraordinar – m-am trezit țipând. 

Bernard a lăsat jos valiza pe care tocmai o înhățase, s-a oprit lângă hayonul deschis al mașinii și m-a privit zâmbind. 

- Doar nu te-ai întâlnit cu Josephine?

Am rămas înțepenit.

- Cum, știi de Josephine? 

A fost rândul lui să rămână mirat. A încruntat sprâncenele și m-a privit lung. 

- Josephine e văduva lui Julien Duras, un pictor destul de cunoscut. Au trăit amândoi o vreme într-o căsuță la vreo oră de mers înspre vest, mai spre miezul pădurii. Duras s-a sinucis acum vreooo... douăzeci-treizeci de ani. Avea Parkinson și nu mai putea picta. Josephine a fost distrusă, dar a decis să rămână aici deși provenea dintr-o familie nobilă, este o stră-stră-nepoată a lui Vincent-Marie de Vaublanc. Nu avea nicio rudă apropiată și o ducea din ce în ce mai greu. Acum vreo zece ani a avut noroc cu o nepoată care a găsit-o și a ajutat-o. A închiriat o casă la marginea Parisului și a angajat personal care să aibă grijă de ea. Costurile n-au contat, Josephine a rămas cu o avere uriașă de pe urma familiei ei și a soțului. 

- E bolnavă? De ce spui că o ducea greu dacă avea o grămadă de bani?

- Oh, e foarte bătrână acum. Cred că are vreo 95 de ani. 

Am înghețat. 95 de ani!

- Dar...

- Să nu-mi spui că tu chiar te-ai întâlnit cu Josephine! – a zâmbit Bernard. Umblă vorba printre oamenii din sat că după moartea lui Duras, Josephine a tânjit după o altă iubire. Desigur, n-a găsit-o locuind în Pontis, pentru asta ar fi trebuit să călătorească prin lume. Dar se spune că sufletul ei a colindat și continuă să colinde întruna pădurea în căutarea sufletului pereche, chiar și acum după ce a trupul ei părăsit-o.

Am simțit că îmi pierd echilibrul. 

- Josephine a tânjit după o altă iubire... - am murmurat eu. 

Bernard s-a apropiat să mă sprijine. Apoi m-a privit îngrijorat.   

- Ai pățit ceva? Ce s-a întâmplat? Pot să te ajut cu ceva? Vrei o cană cu apă?  

- Nu, sunt ok. Cred. N-am nevoie de nimic, doar un minut și-mi revin. Doar dacăăă... Aș avea totuși o rugăminte. Am putea merge împreună până la casa în care spui că a locuit Josephine? 

- Desigur. 

Am pornit cu pas bărbătesc pe drumul pe care-l știam deja pe dinafară. 

- Undeva pe aici trebuie să fie – a spus Bernard răsucindu-se în loc. 

L-am tras de mânecă câteva zeci de metri spre dreapta și am găsit ceea ce fusese cândva casa lui Josephine. Nu mai rămăsese aproape nimic din ea. Pădurea o înghițise cu totul, tufișuri mici, liane, copaci înalți, iarba crescută peste măsură o acoperiseră aproape de tot. Buștenii de lemn putreziseră, crengile copacilor intraseră înăuntru pe ferestre și pe ușă și ieșiseră prin acoperiș. Doar împreunarea trunchiurilor de brad o ținea să nu cadă...

Am simțit cum mă clatin, apoi n-am mai văzut nimic. 

                                                            ***

- Vai de mine, ce m-ai speriat – a zâmbit Bernard ștergându-mi fața cu roua de pe frunze. Cred că ar trebui să plecăm cât mai repede de aici. Locul ăsta nu ți-a făcut atât de bine cum am sperat. 

M-am agățat cu ambele brațe de mâna lui Bernard. 

- Adresa? Știi adresa casei unde locuiește? 

- Cine? 

- Josephine!

- Nu o am, dar o găsim cu siguranță. Personalul medical care o îngrijește este de la unul din spitalele mari din Paris. Cu relațiile mele îi voi găsi garantat. 

                                                            ***

La adresa pe care o primisem de la Bernard era o vilă mică, dar elegantă, cu o grădină uriașă, practic un parc. Un gard înalt cu două porți imense din fier asigura intimitatea proprietarilor. Înăuntru se vedeau câteva mașini parcate, inclusiv una a salvării. Am găsit o sonerie și am sunat. 

- Bună ziua! Ce poftiți, vă rog?

- Aș vrea să vorbesc cu Josephine. Josephiiine... Duras. Locuiește aici?

- Numai puțin. Așteptați! – a răspuns vocea și aparatul s-a închis.  

- Îmi puteți spune cine sunteți? – s-a auzit o altă voce, de data aceasta feminină. 

- Mă numesc Gérard Durand, sunt un prieten al lui Josephine. 

- Așteptați puțin, va veni cineva să vorbească cu dumneavoastră. 

În câteva minute pe aleea pietruită care lega vila de poartă a apărut o femeie tânără care s-a apropiat de poartă. 

- Domnul Durand bănuiesc. Sunt Marion Seigner, nepoata lui Josephine. Înțeleg că ați cunoscut-o de aproape. Îmi pare rău să vă anunț, dar Josephine a murit azi noapte. Regret, dar nu vă pot invita înăuntru. Este o reuniune privată la care participă numai familia. 

Am simțit din nou cum mi se taie picioarele. A trebuit să trag adânc de câteva ori aer în piept. 

- Vă rog... vă rog, puteți așeza trandafirii aceștia lângă patul ei? – i-am spus cu voce pierită întinzând buchetul cu cei douăzeci și unu de trandafiri roșii. 

- Desigur! 

Femeia a luat buchetul și a dat să plece.

- Aaa... încă ceva. Cum a murit? A murit împăcată?  

Femeia s-a întors și a zâmbit. 

- Nu cred că știți dar Josephine era în comă de mai multe luni. În ultimele trei săptămâni însă a dat semne că pare să-și revină. Buzele sale s-au mișcat de mai multe ori, pleoapele au clipit și zâmbetul i-a rămas aproape continuu pe față. Fiind un prieten apropiat domnuleee...

- Durand, Gérard Durand...

- Domnule Durand, probabil că știți povestea care circulă prin Pontis referitoare la mătușa mea și la faptul că sufletul ei și-a căutat necontenit sufletul pereche prin pădurea din apropierea casei. Ei bine, domnule Durand, oricât ar părea de ciudat, se pare că l-a găsit. A murit fericită!         

 

   

(*) viața lui Julien Duras prezentată de mine pe scurt în poveste este o portretizare romanțată a vieții unui personaj care a existat în viața reală, Bernard Buffet, pictor, gravor și sculptor francez, născut pe 10 iulie 1928 la Paris și mort în 4 octombrie 1999 la Tourtour

Josephine (partea II)

citiți vă rog mai întâi partea I...

Josephine s-a ridicat, a intrat în casă și a adus ceainicul cu apă caldă pentru ceai. Nu puteam să nu observ că în ciuda vârstei avea trupul înalt și subțire, bine proporționat, șoldurile înguste. Mergea cu pași fermi, cu umerii dați puțin înapoi și capul sus. Când s-a întors, a turnat câte o jumătate de ceașcă pentru fiecare dintre noi și a început să povestească.

- Știu că te întrebi cum de-am ajuns să trăiesc singură în pustietatea asta, atât de departe de lume. E o poveste lungă și dacă ai bunăvoința și răbdarea de a o asculta, o să-ți explic. 

Am acceptat cu plăcere.

- Mi-am cunoscut soțul la o expoziție de pictură, îmi amintesc și acum foarte bine și numele expoziției, La Chapelle de Château l'Arc și numele galeriei, Maurice Garnier, pe Avenue Matignon. Intrasem din întâmplare. Locuiam în Paris și mă bucuram de artă în toate formele ei, fără să mă pricep câtuși de puțin în a-i desluși miezul. Toate lucrările erau legate de capela din localitatea Château l'Arc. Mi se păreau puțin lugubre, dar în același timp mă atrăgeau, nu știu să spun de ce. Numele autorului apărea pe câteva dintre desene, Julien Duras. În timp ce studiam unul dintre acestea, un bărbat tânăr, la costum, s-a așezat lângă mine și a început de asemenea să-l studieze cu atenție. „Mă întreb ce-o fi vrut să spună autorul cu această lucrare” a spus el întorcând capul spre mine. Avea fruntea înaltă și ochii expresivi. „Nu știu nici eu – i-am răspuns – însă știu că lucrările mă fac să mă înfior înlăuntru. Mă fac să fug, dar și să rămân în același timp. E ceva magnetic în desenele acestea.” „Până la urmă acesta este sensul artei, să înfioare, nu, să răscolească înlăuntrul? Fără să ofere soluții și nici măcar cărări. Doar zvâcniri!” – a adăugat el. „Absolut de acord. Arta trebuie să ridice țepușe în care să cazi. Cu cât mai de sus, cu atât mai bine. În niciun caz arta nu trebuie să copieze realitatea. Eu una sunt total împotriva acestei laturi a artei.” „Îmi place teribil cum ați spus. Chestia cu țepușele. Sunteți implicată în vreun fel în procesul artistic?” m-a descusut el, iar eu am recunoscut că nici măcar nu înțeleg arta în totalitatea ei, ba aș spune ca mai mult n-o înțeleg decât că o deslușesc, dar îmi place felul în care mă răscolește, în care mă rupe de lume și mă ridică deasupra ei, într-un Univers numai al meu, în care lucrurile care mă înconjoară cresc modelate de gândurile proprii. Deși salonul era destul de aglomerat, tânărul a mai mers alături de mine o vreme, privind mai multe lucrări și exprimându-și de fiecare dată opiniile privind intențiile autorului, fie pentru a le ridica în slăvi, fie pentru a le face praf împreună cu mine. Părea să cunoască opera pictorului, am bănuit că erau cunoscuți. După vreo jumătate de oră tânărul meu însoțitor a trebuit să se retragă „Îmi pare teribil de rău să vă părăsesc, dar am o întâlnire care nu suferă amânare – mi-a spus extrem de politicos și mi-a sărutat mâna. Poate, dacă-mi dați o adresă, și-mi veți permite să trec pe la dumneavoastră, v-aș putea să luăm cina într-o seară împreună. Mi-ar face mare plăcere. Numele meu este Julien Duras, pictor, gravor și sculptor.” Am crezut că pică cerul pe mine. Era chiar el, expozantul, autorul desenelor pe care le beștelisem.

A fost o dragoste care s-a înfiripat imediat, ca un vârtej ce se-mpletește dintr-un fuior de aer cald și unul rece, devine tornadă, se ridică la cer și mătură totul în cale. Ne-am iubit nebunește, am făcut dragoste cum n-am crezut că oamenii pot face vreodată, ci doar faunii, am intrat sub pielea lui provocatoare, m-am zvârcolit, am țipat, m-am despicat în felii, în particule minuscule, am pictat cu sufletul alături de el, am sculptat, am modelat, m-am îmbătat de succesul lui violent. Am ars ca doi copii care se joacă cu chibriturile găsite pe sobă, cu flacără înaltă, fulgerător. Când ne-am trezit, succesul lui se topise, galeriile de artă nu-l mai căutau, criticii nu mai vorbeau despre el, pânzele lui nu se mai vindeau. A intrat într-o transă din care n-am mai putut să-l scot, ca un tobogan pe care el tot aluneca, iar eu, pășind atentă, nu ajungeam nicicum la mâna lui întinsă, ci o scăpam de fiecare dată când degetele ne erau aproape. „Plecăm din Paris, ne mutăm undeva departe de lume, între munți, lângă un lac cu apă limpede, în pădure. O să ne construimm o cabană într-o pajiște cu flori și-o să trăim ca-n Paradis, ai să vezi” mi-a spus într-o zi scârbit de nedreptatea lumii. Și a găsit locul acesta. A venit singur, a tăiat, a săpat, a construit, tot ce e aici e făcut de mâna lui. Când totul a fost gata m-a chemat cu chipul numai zâmbet. „Iubirea mea, doar pentru tine”, a spus ținându-mă-n brațe și mi-a dezvelit minunea. M-a încântat imens, însă mi s-a părut îngrozitor gândul că trebuie să las în urmă Parisul scânteietor, părinții, prietenii, adolescența, saloanele și să mă retrag aici ca o călugăriță. Dar am făcut-o pentru el. M-am străduit să zâmbesc, deși picioarele mi se tăiau și simțeam cum mă clatin. Nu era nicio casă pe pisc, Pontis nu exista când am venit noi, aveam de mers o zi întreagă până la Nice, primul oraș mai mare de unde puteam cumpăra ceva mai acătării. Orice aduceam, aduceam cu mare greutate, mâncare, veselă, de-ale casei, dar am făcut-o împreună, iubindu-ne și visând. A mai pictat mulți ani, a strâns mii de tablouri, dar a vândut puțin. O perioadă a fost chiar foarte rău, n-am fi putut supraviețui fără banii părinților mei. Apoi au început să-l mai cheme iar, de prin America, apoi din Europa, începuse să prindă gustul zborului și al avioanelor. Și o vreme a fost bine, deși starea lui de sănătate era tot mai proastă. Și dintr-o dată, ca un cer prăbușit, a venit accidentul. Toate ziarele au titrat că a fost sinucidere, deși singurul martor, o fată care mergea înspre școală a povestit cum a încercat să ferească un iepure ieșit în drum. Nu s-a găsit nicio urmă de frână, doar mașina care a ieșit brusc de pe șosea și a plonjat în lac. Iar el încremenit în centură. Am crezut c-am să mor. Ai mei plecaseră la cer. Eram singură în pustiu. Primul gând a fost să mă întorc la Paris. Mi-am strâns tot ce aveam mai de preț și am luat primul tren. Orașul iubirii m-a speriat. Mă vedeam în fiecare vitrină, în fiecare chip întâlnit, în fereastra camerei, în oglinda de la intrare ca o vrăjitoare, uscată, despletită, cu ochii adânciți în orbite. Parisul m-a îngrozit, mi se părea imens, mizerabil, aglomerat, încins, brutal, plin de neciopliți și de hoți. Lipsisem douăzeci de ani aproape. M-am întors la cabana mea după mai puțin de o săptămână. Și de atunci sunt aici, a încheiat Josephine zâmbind. 

- O viață de film - am murmurat eu și am privit-o admirativ. 

- Dacă o să ai bunăvoința să mă vizitezi și mâine, îți voi povesti cum am supraviețuit singură aici – a mai adăugat, apoi a înclinat ușor din cap, a adunat tot ce era pe masă pe o tavă de argint și a dispărut în casă.                          

Am petrecut după amiaza cu gândul la Josephine. Povestea vieții ei mi se părea extraordinară, iar eroina fermecătoare. Deși nu intrase în detalii legate de familie, lăsase să se înțeleagă că face parte dintr-o familie nobilă și că avusese o adolescență lipsită de orice griji, așa cum mă așteptam. Însă toată istoria țesută în jurul cabanei din poienița cu flori îmi aducea în ochi imaginea curselor pentru porumbei, în care cineva presară boabele în fața ei, iar pasărea le ciugulește unul câte unul până la ultimul care face cutia să cadă și pasărea prizonieră. E ciudat cum viața te prinde uneori pe picior greșit și simți cum te înclini până la punctul în care îți dai seama că ești gata să te răstorni, te simți aruncat în afară fără să înțelegi de ce, apoi realizezi că e forța centrifugă și că te afli de fapt într-o curbă strânsă și periculoasă pe care o ia viața. Așa că nu-ți rămâne decât să te sprijini de ceva, sau de cineva tare pe picioare, dacă îți este aproape, până când drumul se-ndreaptă singur. Poveștile noastre semănau întrucâtva. Doar că eu abia trecusem de curbă, iar Josephine se afla pe noul drum drept. 

Dimineață m-am trezit cu emoție, am deschis ochii și am privit tavanul de deasupra capului. Am rămas așa, cu ochii pironiți în șipcile lucioase și cu gândul fugar, ca un fluture peste pajiști fără să se hotărască unde să se oprească, vreme îndelungată. 

- Bună dimineața, domnule Durand, mă bucur să vă revăd – m-a întâmpinat zâmbind Josephine din exact același loc în care o găsisem cu o zi în urmă. Singura diferență era ceașca de ceai, a doua, care de data aceasta ședea lângă prima. Fără să -mi atunce vreo vorbă, a ridicat ceainicul, a turnat până a umplut-o pe jumătate, apoi a scos un biscuit și l-a așezat pe farfurie lângă ceașcă. Le Thé du Hammam cu mireasmă de soc astăzi – a mai adăugat și a lăsat ochii în pământ părând că roșește ușor. 

De data aceasta era îmbrăcată într-o rochie power-flower cu anchior și talie înaltă până sub bust, lungă până în pământ, având culoarea furtunii în care fuseseră prinse nevolnice petale și flori întregi de crizanteme roșii-pal, roz, cafenii, nisipii, orange-închis. Peste umeri se întindea ca o mâță leneșă un pulover de mohair pufos bleu. 

- Cum ai dormit? De când am sosit aici eu una am dormit mereu extraordinar de bine, mai puțin, desigur, în perioada de după decesul lui Jul, dar în rest aerul ăsta tare de munte, soarele, apa, cerul, mă fac să mă simt extraordinar. 

- Am dormit binișor, mulțumesc – am mințit eu, căci nu-i puteam spune că abia închisesem un ochi gândindu-mă la ea. Sunt însă total de acord cu dumneavoastră că locul acesta e absolut vrăjit. Trebuie să fie o scobitură în Univers de care știu doar unii pământeni.  

- Vai, domnule Durand, Josephine! Vă rog! 

- Atunci am să vă rog să acceptați să-mi spuneți simplu Gérard, dacă nu-i un deranj pentru dumneavoastră. 

A tremurat ușor din gene și am înțeles că acela a fost un accept. 

Am sorbit amândoi din ceaiul perfect, ea cu eleganța femeii de rasă, eu ca un grădinar încă amețit de mirosul florii ce tocmai a primit-o. 

- Aveam bagajele la ușă, când mi-am dat seama că nu pot pleca așa, fără nicio pregătire prealabilă – a reluat ea brusc povestirea de acolo de unde o lăsase cu o zi înainte. Cât trăisem împreună cu Jil, gândise el totul pentru amândoi, eu doar pluteam prin viață ca funigeii. Ce aveam să fac atunci când ajungeam? De unde să-mi procur hrana? Cum să-mi îngrijesc locuința? Cui să cer ajutor dacă am cea mai mică problemă? Așa că am pus de-o parte bagajele și am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Maurice. Maurice Garnier este omul care l-a ajutat pe Jil cu vânzările de tablouri. I-am explicat totul în cele mai mici amănunte. El a fost cel care a aranjat totul. Deși locuiește departe, a găsit dincolo de Serre-Ponçon un alt pictor, Marcus Giroud, prieten al lui Jil și omul acesta este acum Dumnezeul meu. El mă ajută cu toate, ai să-l cunoști când are să vină cu barca. Din fericire nu duc lipsă de bani, mi-au rămas o grămadă de la ai mei, iar tablourile lui Jil au început să se vândă iar, unele la sume amețitoare. Cât de mult mi-ar fi plăcut să fi trăit și el clipele acestea de glorie. Imaginează-ți, domnule Durand, pardon, Gérard, că "Les clowns musiciens, le saxophoniste" pe care Jil l-a pictat în ’61 s-a vândut la Christie's în Hong Kong în decembrie ’21 cu două milioane de dolari, a adăugat Josephine clipind din gene des și privind pe sub sprâncene ca Lady Di. Nebunie curată!  

Am rămas încremenit când am auzit despre câți bani este vorba. Eu crezusem că vorbim de sume de sute sau mii de euro când ne referim la tablourile lui Julien Duras. Și atunci mi-am amintit brusc. Nu de pictor și de tablourile sale, ci de scandalul legat de moartea sa. Televiziunile și ziarele prezentaseră obscen, ca întotdeauna, moartea pictorului. „Julien Duras, marele pictor francez a încetat astăzi din viață într-un accident de mașină. Din primele investigații ale poliției se pare că este vorba despre o sinucidere. Julien Duras suferea de câțiva ani de boala Parkinson și nu mai putea munci. S-a născut la Paris pe 10 iulie 1928 și a realizat o operă variată și vastă, stilul său fiind exclusiv figurativ. Artistul s-a bucurat de o popularitate mondială la începutul carierei sale, dar în ultimele decenii a fost evitat de experții în artă. A lăsat în urmă peste opt mii de lucrări” (*). Deci despre acest Jil era vorba... 

Am rămas tăcut. Josephine a observat imediat înnegurarea mea. 

- Ți-ai amintit ceva, Gérard? Am deschis cumva fără să vreau vreo rană mai veche?

- Nu, nuuu... e vorba despre niște asemănări dintre viețile noastre – am evitat eu să spun adevărul și i-am povestit pe scurt cu ce mă confruntasem în ultima vreme. 

- Da, viața ne lovește atunci când ne așteptăm mai puțin. Și ai mare dreptate, unele necazuri ar putea fi evitate dacă acționăm atunci când ne-am dat seama că mersul înainte începe să tremure. Dacă îl lăsăm să facă sinusoide, e întotdeauna dificil să-l mai aducem înapoi în linie dreaptă – a răspuns ea destăinuirilor mele, apoi s-a lăsat o liniște lungă. Se auzeau doar păsările vorbind pe limba lor. 

- Știi ce mă macină cel mai mult? Lupta asta cu viața. Vrem întotdeauna mai mult, vrem bogății, vrem faimă, vrem să fim cineva și să vadă lumea că suntem cineva. Locul ăsta m-a învățat ce înseamnă modération. Am căutat chiar și în dicționar și definiția de acolo e atât de bună încât mă încălzește mereu, la modération est le comportement qui élimine tous les excès. Da, îndepărtează toate excesele lumii. Exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el – a mai spus Josephine accentuând ultimele cuvinte.

A urmat o perioadă de tăcere, apoi Josephine a reluat.

- Mă întreb adeseori dacă Jil ar mai fi trăit, ar fi conștientizat oare asta?! Dar mereu când mă gândesc la el îmi spun că nu există moderație în viața unui artist. Un artist arde ca artificiile până la cenușă. Jil nu s-a sinucis cum a insinuat media, nu, Jil a ars până la cenușă. Așa i-a fost destinul...

Am privit-o cu curaj în ochi. Erau plini de lacrimi. Irișii îi erau mici-mici ca doi oameni pierduți pe nesfârșirea întindere a lacului. Am tăcut amândoi vreme îndelungată. În stejarul din fața mea, imediat în dreapta casei, două veverițe roșcate se fugăreau printre crengile arborelui. Prima alerga cu sufletul la gură până în cel mai îndepărtat punct al stejarului, apoi privea înapoi. Cea de-a doua părea să se întrebe dacă merită osteneala de a mai alerga. Oscila o vreme neîncrezătoare, apoi o lua la fugă în direcția primeia care o aștepta cuminte. Când însă a doua, mai mult ca sigur masculul, se apropia atât de mult încât părea s-o sărute, femela fugea iar în cel mai înalt vârf al copacului, privind de acolo de sus peste umăr.

Când m-am întors la cabană am luat telefonul de pe policioară, l-am deschis și am trimis un mesaj scurt: „Bernard, nu pot pleca, permite-mi te rog să mai rămân două săptămâni. Vino pe 25 mai”. Bernard a răspuns imediat ca și cum mi-ar fi așteptat semnul: „Desigur. 25 mai”. M-am aruncat apoi pe pat și am închis ochii. „Departe de toate excesele lumii, exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el” îmi stăruia în minte cu obstinație. „Departe de toate excesele lumii, exact așa e locul acesta, de aceea nu mă despart de el” era motivul cel mai bun pentru care mă îndrăgostisem de locul acela și nu-mi mai venea să plec, motivul pentru care Josephine lăsase Parisul și bogăția familiei și alesese să se retragă aici. Gândurile mi se amestecau năvalnic, nu reușeam să le mai ordonez. Din liniștea și încrederea care se întremaseră în mine, nu mai rămăsese nimic în picioare. Mai vreau să plec? Sau vreau să rămân aici pentru totdeauna? Vreau să mă întorc în lumea cea mare, sau vreau lumea mea mică și în același timp uriașă?! Vreau să rămân aici pentru că-mi place locul, pentru că mă tem de oameni, sau pentru că-mi place Josephine? 

Am ieșit furios din casă, am trântit ușa în urma mea și am pornit în pas grăbit într-o direcție total aleatoare. Nu știu cât a trecut, un ceas, două, mai mult. Când am simțit că nu mai pot respira mi-am dat drumul în iarbă. Firele cărnoase îmi treceau dincolo de urechi, de ochi, de frunte, mă acopereau cu totul. O iubeam pe Josephine? La vârsta mea mai puteam iubi o femeie? Sau despre ce era vâltoarea din suflet?!  

Sunt oameni cu care te intersectezi și pe care îi vezi, îi auzi, îi simți, dar mai e ceva dincolo de cele cinci simțuri cunoscute. Unii îi spun empatie și cred că despre asta e vorba. Am citit de curând definiția și mi-a plăcut. Empatia este forma de intuire a realității prin identificare afectivă. Deci nu vezi cu ochii, nu auzi cu urechile, nu simți cu buricele degetelor, nu! Vezi cu sufletul, auzi cu sufletul, atingi cu sufletul și te contopești cu cel studiat. În fapt nu mai e vorba nici măcar despre cele cinci simțuri, căci sufletele reușesc să comunice unul cu altul printr-un mecanism încă nedescoperit de oamenii de știință. Da, cred că despre asta e vorba, despre suflete atât de apropiate, încât se contopesc fără să și-o dorească neapărat, așa cum ploaia se contopește cu aerul prin care se strecoară...  

M-am întors acasă pe înserat, urmând ghidul rătăcitului pe care mi-l definisem chiar de la prima ieșire, în jos până la lac și apoi de-a lungul țărmului până la golf. Eram obosit și confuz. M-am aruncat în pat îmbrăcat și am dormit lemn până dimineață. Când m-am trezit mi-am spus că trebuie să las lucrurile să meargă de la sine, să nu mă pun în calea lor, să nu le forțez într-o direcție sau alta.   

Au fost zece zile fantastice. I-am propus lui Josephine să ne plimbăm prin pădure și a acceptat cu bucurie. Îmi place grozav să mă plimb prin pădure, mi-a spus și a apărut în prima zi perfect echipată pentru drumeție, cu un pantalon pană cafeniu, o cămașă bărbătească în carouri și cu o flanelă de lână pe umeri. Purta la șold o ploscă mică învelită în piele. Mergem? 

Am vorbit despre vrute și nevrute. Sincer, n-aș fi crezut niciodată că am atâtea de spus. Și totuși nu osteneam povestind nici eu, nici Josephine. Și în puținele clipe când osteneam, ne lăsam în iarbă și număram furnici, căutam cuiburi de rădaște, ridicam buburuze pe deget și le cântam pentru zbor, împerecheam fluturi cu flori, ascultam greieri cântând serenade libelulelor. 

În ultima săptămână, într-una din zile, Josephine m-a invitat să-i văd casa, iar eu am acceptat încântat. Oh, de câte ori n-aș fi vrut să mă invit singur, dar gestul ar fi fost complet nepotrivit. Deși de afară cele două cabane semănau destul de bine, în interior erau complet diferite. În timp ce căsuța lui Bernard avea o organizare cazonă indicând mâna unui bărbat, și acela pe fugă, cea a lui Josephine era de-a dreptul luxoasă și caldă. Mobile scumpe alese cu grijă pentru locul ce le fusese stabilit, tablouri pretutindeni, sculpturi, piese de artă selectate cu gust, lămpi și lampadare exotice, covoare groase în tonuri de toamnă. Căldura casei, vorbele șoptite, soarele care se prefira pe ferestre ca nisipul printre degete, ne-a făcut să ne înfierbântăm. I-am cuprins mijlocul cu brațele și am tras-o aproape. Am strâns-o la piept. I-am atins trupul încins și am încercat s-o sărut, însă ea m-a îndepărtat cu gingășie. 

- Nu se poate, Gérard!

Am rămas împietrit în timp ce ea se strecura printre brațele mele. Avea obrajii roșu aprins ca trandafirii din grădiniță și ochii grei ca cerul ce-și anină toamnele. 

- Chiar nu se poate, te rog să mă crezi. Cât de curând ai să înțelegi și de ce nu se poate. Și ai să fii de acord cu mine – a șoptit ea stins.   

Am trecut peste momentul acela fidel deciziei pe care o luasem mai devreme, că voi lăsa viața să curgă fără a încerca să o influențez într-o direcție sau alta și am mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ziua următoare i-am propus Josephinei să-i arăt la rândul meu cabana în care locuiesc. A acceptat cu bucurie.  

- Și promit să-mi țin mâinile cuminți – am adăugat zâmbind, iar ea a clipit din nou des, privind pe sub sprâncene ca ploaia pe sub streașina casei. 

Am venit de dimineață, am servit împreună ceaiul și apoi am pornit către cabana lui Bernard vorbind iar despre păsări și cer, despre pești și despre apă, despre brazi și despre fluturi. Când m-am trezit trecusem de cabană. Am râs.

- Uite ce-mi faci, mă simt atât de bine lângă tine, încât nici drumul către casă nu-l mai nimeresc. Trebuie să ne întoarcem – i-am spus ușor stânjenit. 

Am făcut cale întoarsă, urmărind de data aceasta firul țărmului, cum o mai făcusem de atâtea ori. Am ajuns la ceea ce semăna cu golful meu, dar cabana nu era. Nici pajiștea. Iar golful arăta cu totul altfel decât fusese cu un ceas în urmă când plecasem spre Josephine. Am înghețat. Locul în care eram era complet sălbatec, copaci bătrâni, iarbă înaltă, pietre, malul era înălțat și nu se putea coborî lângă apă, iar micuța plajă dispăruse și ea. M-am mai rotit o dată. Nu era nicio îndoială, acela era locul de unde plecasem de dimineață. Și totuși nu era! Nu-mi puteam crede ochilor.       

- Îmi cer scuze, dar ceva cu totul de neînțeles s-a întâmplat. 

 Josephine a ridicat din umeri ca și cum ar fi fost o poveste minoră. 

 - Ești puțin amețit, dar o să treacă și lucrurile se vor limpezi, ai să vezi – mi-a spus ea pe un ton cald. Dacă binevoiești să mă conduci înapoi acasă aș aprecia foarte mult.

Abia i-am auzit vorbele, mai mult citindu-i pe buze. Creierul meu nu putea procesa încă ceea se întâmpla cu mine, cu noi. 

- Sigur. Dacă mai există acasă – am murmurat eu, dar nu sunt sigur că vorbele au părăsit gura. 

Am pășit încet, unul lângă altul, alegându-ne cu grijă pașii, fără să scoatem vreo vorbă. Eram cu inima strânsă de teamă ca o floare de lotus ce se închide și se retrage sub apă seara, pentru a se feri de noapte. Teama s-a risipit pe jumătate când am văzut în zare căsuța cu perdele colorate. Era la locul ei. 

- Casa ta încă se mai vede. O să continui s-o caut pe-a mea. Dacă nu o voi găsi, te voi ruga să mă adăpostești pentru o noapte – am spus zâmbind cu jumătate de gură. 

- Nu vorbi prostii, casele nu dispar așa, nitam-nisam. O vei găsi cu siguranță – a râs Josephine cu gura plină.

Am plecat înapoi.         

(va urma) 

Josephine (partea I)

Ajungi uneori să nu mai poți sta drept. Te înclini până la punctul în care îți dai seama că ești gata să te răstorni, te simți aruncat în afară. Nu înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă, apoi realizezi că e forța centrifugă și că te afli de fapt într-o curbă strânsă și periculoasă pe care o ia viața. Așa că nu-ți rămâne decât să te sprijini de ceva, sau de cineva tare pe picioare, dacă îți este aproape, până când drumul se-ndreaptă singur. Sigur, ai fi putut să prevezi curba și aruncatul în afară și ai fi evitat șocul dacă ai fi citit semnele, dar, deși le-ai văzut, le-ai desconsiderat unul câte unul, le-ai trecut cu vederea, ba mai mult, ai închis ochii.   

Nici nu știu dacă drumul s-a îndreptat, ori sunt undeva către ieșirea din curbă, oricum, senzația stranie de aruncare în afară dintr-o lume aparent normală, liniștită, nu m-a părăsit. Ricoșeul m-a azvârlit la pământ, m-a tăvălit prin noroi, până când costumul s-a rupt și atât exteriorul, cât mai ales interiorul trupului, s-au ales cu julituri.   

Singurul lucru pe care îl știu acum e că am nevoie să mă rup de tot, să fug de lume, să mă ascund undeva la capătul pământului unde să nu văd chip de om și să-mi vindec rănile. Lumea nu va mai fi la fel, știu, direcția este deja alta, răsăritul nu se mai vede decât în oglinda retrovizoare, iar apusul e ascuns undeva după munții înalți din față. 

Prietenul meu, doctorul Proulx, mi-a oferit cu multă generozitate cheile cabanei pe care o are în Pontis, pe malul lacului Serre-Ponçon. Mergem când vrei, du-te acasă, gândește-te la ce ți-am povestit și îmi spui mâine ce-ai decis, mi-a explicat doctorul cu multă căldură, înțelegând foarte bine situația în care mă aflu. Ceea ce-mi oferă Bernard e exact ceea ce-mi trebuie. Pontis e un cătun cu vreo sută de locuitori răspândiți prin pădurea care acoperă versantul ce coboară din sud peste lac. Cabana e fix pe malul lacului, departe de orice altă clădire locuita. Nu are internet și nici antena TV. La parter e o cameră mare și sus două dormitoare mici. Cel mai apropiat oraș important e Grenoble, aflat la două ore și jumătate de condus peste munți, sau Nice, în partea cealaltă, la patru ore de condus. Nu am la ce să mă gândesc. E locul ideal. Confirm, iar Bernard zâmbește mulțumit. Mi-a promis că mă duce până acolo și vine să mă ia după două săptămâni. Semnal pentru telefon este, dar te sfătuiesc să-l lași închis. Îl deschizi doar dacă ai nevoie de ceva. Mă poți suna oricând, zi sau noapte. Dacă nu vrei să vin peste două săptămâni îmi trimiți un mesaj cu data la care vrei să mă întorc. 

Nu înțeleg cum de pământul a putut scoate din miezul său un om ca Bernard Proulx. E un profesionist excepțional, un om serios, prietenos, cu umor, pe care te poți baza. E empatic și e de o bunătate ieșită din comun.

Din Lyon până la Grenoble drumul e relativ drept, iar peisajul plăcut. De la Grenoble șoseaua începe să șerpuiască și să urce, iar privirea nu se mai satură de frumusețe. Tăcem amândoi și ne clătinăm umăr la umăr, în stânga și-n dreapta, în funcție de partea în care se înclină mașina. Dacă aș deschide gura, aș rămâne cu ea așa, căscată, pentru că nu mi-aș găsi cuvintele pentru a-i mulțumi. Și nici altceva n-aș putea spune, pentru că nimic nu-mi umple sufletul mai mult ca mulțumirea. Celelalte sunt undeva mai jos, înghesuite grămadă ca într-un sac cu rufe murdare. Recunosc că abia aștept să ajungem pentru că nu-mi mai suport neputința de a mă aduna și de a-i spune câteva cuvinte drăguțe. La Picoune trecem lacul peste Pont de Savines, apoi mai înșiram câteva sate de-a lungul țărmului, urcăm iar un pic și ajungem în Pontis, Ajungem în Pontis e un fel a spune, pentru că nu este o localitate în adevăratul sens al cuvântului, ci doar locul unde se adună trei-patru case dintre cele risipite pe munte. Coborâm apoi pe o potecă de pământ și iarbă destul de abruptă încă vreo trei kilometri și ajungem în fine la cabană. Totul e exact așa cum mi-am închipuit, brazii, cântecul păsărilor, albastrul tremurat al lacului, pustietatea.    

Bernard îmi ia geamantanul și-l aduce înăuntru, eu vin din urmă cu lada de provizii. Începe să deschidă dulapurile și să-mi explice. Ai aici vesela, tot ce-ți trebuie, aici e plita cu lemne, aici sub ea ai destule lemne pentru cât gătești tu, aici e generatorul, pentru orice implică energie electrică trebuie să pornești generatorul, inclusiv pentru pompa care trage apa din lac ca să bei sau să faci duș, apoi îl oprești. Nu-ți face probleme, apa din lac e filtrată, am o instalație destul de complexă de filtrare, e îngropată afară. Urcăm apoi la etaj. Ai aici perne, pături, așternuturi. Mai ai nevoie de ceva? Îi zâmbesc doar, fără să pot scoate vreun cuvânt. Mă apropii și-l strâng în brațe. Dacă o să stau mai mult de două săptămâni îți dau un semn. Până atunci, mai adaug, lăsând vorbele în suspensie și scot telefonul din buzunar pentru a-l închide și a-l depune sub ochii săi pe o poliță agățată-n perete. Dacă nu merge telefonul și chiar e nevoie de ceva urgent, ai văzut poteca pe care am venit. Până la pâlcul de case din Pontis pe care le-am ocolit adineauri faci vreo oră, o oră și jumătate pe jos. Vezi că ai un pic de urcat. 

Cu aceste vorbe spuse, Bernard s-a urcat în mașină și a dispărut. Am rămas singur. Singur, singur, mai singur decât fusesem vreodată în viață, într-un loc absolut minunat. Eram bucuros ca un copil care a primit jucăria mult visată. 

Nu-mi imaginam că așa arată Paradisul. Eu crezusem mereu că Paradisul e un fel de pajiște pufoasă din nori albi. Câte un pat ca o vată de zahăr pe băț se ridică ici colo din pajiștea asta pufoasă ca o tufă pitică de liliac din iarbă și în el se lăfăie ca un împărat roman câte un fericit posesor al biletului de intrare, purtând pe cap o coroniță de lauri și având împrejur o armată de îngeri clătinând ramuri de măslin și întinzând pahare înalte de cristal gros cu montură de alamă în care clocotește ambrozia, precum și tăvi de porțelan fin cu fructe exotice. Dar nu, Raiul nu e în nori, e pe Pământ, iar el arată precum cabana lui Bernard de la Pontis împreună cu locul ce-o înconjoară. Ies afară și îmi arunc din nou ochii împrejur. Cabana din bârne groase de lemn e construită la limita unui luminiș pavat doar cu iarbă. De la marginea pajiștii se întinde pe două laturi pădurea. Pe celelalte două laturi pajiștea coboară câțiva pași printre brazi înspre apă. De-o parte e un mic golf. Un întreprinzător serios care ar vrea să-și facă o casă de vacanță impresionantă poate aduce aici o barcă și lumea și-ar mări dimensiunile dintr-o dată. Pe cealaltă latură e o plajă îngustă și nu prea lungă cu nisip fin. Lacul e uriaș, abia se vede pe partea cealaltă. O pornesc prin pădure. Faptul că e o ușoară pantă mă va ajuta întotdeauna să nu mă rătăcesc. Dacă pierd drumul cobor înspre apă, apoi merg pe malul ei până în golf. Obosit, mă așez pe iarbă și ascult păsările. Recunosc o mierlă, un cuc, o privighetoare, o pitulice, de undeva cred că-mi vorbește un cocoș de munte. Celelalte sunete nu știu să le identific. E liniște. Nu se aude nimic altceva în afara păsărilor și al foșnetului ușor al brazilor. 

Încet-încet sufletul se decantează. Supărarea, grijile, neliniștile se lasă către fund. Le ia locul deasupra împăcarea. Cu sine, cu lumea. Dimineață fac un dus înainte de a porni pe malul lacului. Apa rece îmi biciuie pielea pe dinafară și carnea pe dinăuntru. Suntem totuși la 800 de metri altitudine și deși e aproape iunie, apa lacului ascuns între munți nu s-a încălzit. Apoi mănânc ceva ușor și ies la o plimbare. Aerul e tare, e dens. Îmi izbește fața ca frunzișul copacilor. E atâta liniște de parcă pământul s-ar fi curbat înăuntru și ar fi construit un cuib doar pentru mine. Numai clipocitul apei se aude lângă mal. Și păsările. Acum dimineață se aud, apoi peste zi se duc la ale lor și vin iarăși pe seară să sporovăiască despre cum și-au petrecut ziua și să cânte de dor și de frumos. Culorile care mă înconjoară mă fac să mă topesc ca o stea căzută în apa zgribulită a apusului. Albastrul închis al lacului, galbenul nisipului, verdele brazilor, griul stâncilor, bleul cerului, negrul pământului, roșieticul soarelui. Mă simt ca și cum aș trăi într-un alt univers, pe o planetă mică doar cu o pajiște, o pădure, o plajă și-un lac. Din clipă în clipă mă aștept să apară Micul Prinț și să-mi spună că el, oaia și floarea locuiesc alături, pe o planetă soră cu a mea și dacă-mi trece supărarea pot merge să-i vizitez. Ceea ce desigur m-ar încânta. 

De vreo două zile mi-am făcut curaj și am făcut baie în lac. Deși apa e rece, la amiază, când e soare, e plăcut să înoți. Șed apoi pe nisipul încins și mă topesc printre firele de nisip. Mă desfac în particule mici și alunec mai departe printre grăunții mari de pământ. Acolo dau peste rădăcinile copacilor și peste vizuinile goale ale sălbăticiunilor. Aud copacii cum își vorbesc de la o rădăcină la alta. Șușotesc despre cer, despre păsări și pești, despre vântul care li se plimbă prin plete, despre ploaie. Vizuinile jivinelor nu sunt goale așa cum am crezut, au rămas în ele amintirile unei ierni și ale puilor care sunt acum mari. Chițăituri ca de șoricei se aud ici colo și umbre mari se mută dintr-un loc în altul ca sufletele necuminți ale unor viețuitoare ascunse ochilor curioși. După ce și-au făcut de cap sub pământ printre grăunți de întuneric, șoapte de copaci și scâncete de pui, particulele mele se adună, urcă înapoi pe nisip și redevin trup, un alt trup care arată ca cel vechi, doar că a fost dezmembrat și reasamblat. 

Mă feresc să merg către casele prin apropierea cărora am trecut. Prefer să mă rătăcesc prin pădure. Îmi place atât de mult pădurea și mirosul de brad picurând din vârfurile ascuțite ale acelor, precum și cel de rășină pe care-l emană trunchiurile lor sobre. Soarele se desface în șuvițe ca părul copilelor și alunecă printre ramuri, uneori până în pământ, alteori agățându-se-n crengi și rămânând așa suspendate și strălucind chicotit. 

A trecut prima săptămână și deja simt în suflet un ghimpe. Va trebui să mă întorc. Chiar am vorbit serios cu mine însumi duminică seara și mi-am spus că orice-ar fi trebuie să mă întorc la Lyon la sfârșitul celor două săptămâni agreate cu Bernard. Nu pot întoarce spatele lumii, trebuie s-o înfrunt și orice întârziere nu va face decât să țină rana deschisă, nu s-o cicatrizeze. O altă direcție, alte priorități, ale dorințe, alte vise. O pagină albă care va trebui scrisă după o analiză serioasă și limpede pe care mi-am propus să o fac weekendul viitor, înainte să plec. 

Plimbările mele sunt din ce în ce mai lungi. Îmi place să-mi las pașii să rătăcească singuri peste locul acesta pierdut de lume, am învățat pădurea și semnele ei, știu să mă orientez după soare. Când obosesc mă las pe iarbă în câte-un luminiș, închid ochii și las soarele să se topească peste fața mea, să curgă ca o miere caldă mirosind a tei peste frunte, peste obraji, mai jos, peste gât, să pătrundă prin crevasele sufletului până înăuntru unde să coloreze totul în auriu, ca sipetul în care-i ascunsă comoara din peștera uitată de lume și desenată pe-o bucată de piele cu ramura unui copac.      

Astăzi, ocolind iarăși golful unde îmi place să mă îmbăiez pentru că apa e mai călduță și mergând mai bine de-un ceas pe malul lacului, am avut o mare surpriză. Am descoperit o căsuță ascunsă de ochii lumii. E ca a mea, construită din bârne groase de brad, având un etaj și probabil două-trei camere și aflându-se într-o poieniță ca-n povesti. Casa are perdele colorate în ferești, o grădiniță plină de flori, o băncuță de lemn, o masă de fier și două scaune vopsite în alb sub o umbreluță multicoloră. Pe masă este așezat un pahar gol. Niciun drum de mașină nu ajunge până la ea. Pesemne locatarii vin pe apă cu barca când au bagaje de cărat, altfel ar fi aproape imposibil să treci cu geamantanele pline prin pădure. Am privit casa cu emoție, dar și cu un sentiment straniu de vină, ca și cum doar privind-o aș fi putut fura din culoarea sau din vraja ce-o învăluie. Casa era evident locuită, atât clădirea cât și grădina arătând îngrijite, ba mai mult, ambele aveau însemnele unei mâini ordonate de femeie. Am rămas printre copaci vrăjit de frumusețea delicată a locului, sperând să văd cine-i sunt locatarii, dar nu a apărut nimeni și nici n-am simțit vreo mișcare. 

M-am întors a doua zi cu și mai multă emoție. De data aceasta am observat din depărtare că la măsuța din gradină ședea o persoană. Apropiindu-mă mi-am dat seama că e o femeie. Am rămas ascuns după trunchiul unui brad, nici eu nu știu de ce și am privit-o. Era o femeie trecută de prima tinerețe, elegantă, sobră. Dacă aș fi făcut abstracție de natura ce ne înconjura aș fi spus că suntem în cartierul Palais-Royal din Paris și pândesc de după gard în grădina unuia dintre palatele ce împânzesc cartierul. Femeia ridică din când în când cu gesturi delicate ceșcuța cu ceai aflată în fața sa și mușcă dintr-un biscuit mic care probabil creștea la loc după fiecare mușcătură pentru că părea să nu vrea să se termine oricâte sfârtecări ar fi suferit.   

Mi-am aranjat hainele, mi-am trecut mâna prin păr și am ieșit la lumină. Am așteptat câteva secunde și apoi am dat binețe. Doamna a răspuns la salut fără nicio urmă de uimire, ca și cum nu i s-ar părut deloc straniu ca un străin să apară dintr-o dată în grădina dumisale, ba mai mult, ca și cum m-ar fi așteptat de ceva vreme. 

- Gérard Durand m-am prezentat simplu. Locuiesc în...

- Josephine – a întrerupt doamna explicația apariției mele surprinzătoare și mi-a întins o mână albă cu degete lungi, delicate și pielea ușor deshidratată. După felul în care mi-a fost întinsă nu exista nicio îndoială ca posesoarea ei se aștepta să-i fie sărutată, ceea ce am și făcut emoționat ca un student. 

- Domnule Durand sunt convinsă că veți accepta invitația mea la o ceașcă de ceai și un oblong cu franjuri de cocos – a spus Josephine fără să clipească și a dispărut pentru o clipă în casă pentru a reapărea imediat cu o ceașcă albastru cobalt cu dantelă aurie și o farfurie asemeni, identice de altfel cu cele pe care le folosea ea însăși și le-a așezat în fața mea. A apucat cu trei degete ceainicul și a turnat până a umplut jumătate de ceașcă. Apoi a scos cu cleștișorul de zahăr un biscuit din bolul cu biscuiți și l-a așezat pe farfuriuță, lângă ceașcă.  

- Zahăr? – m-a întrebat cu cleștișorul în aer. Le Thé du Hammam, ceai negru cu infuzie de iasomie, a adăugat imediat și la scuturarea mea din cap a așezat cleștișorul înapoi pe farfuria cu fluturi de lângă bolul cu cuburi de zahăr. 

Am privit-o pe sub sprâncene de fiecare dată când am sorbit ceaiul. Asta pentru că mi se părea necuviincios să mă holbez la noua mea vecină, dar și pentru că voiam să o studiez fără să fiu băgat de seamă. Purta o pereche de pantaloni de stofă grea, largi și mult evazați spre pământ, pantofi cu bot ascuțit și toc mic, o bluză cu o dantelă amplă ce îi învelea bustul și peste umeri un șal lat de cașmir. În urechi avea o pereche de cercei mici și simpli, cu o floare de crin. Părul îi era tuns scurt, puțin mai înalt în creștet și dispărând ușor înspre ceafă și tâmple. Nu era vopsit și îngemăna un șaten cu reflexii roșietice cu albul putred-gălbui al florii de cais ofilite. Era o femeie cu totul aparte și nu se împăca deloc cu aerul sălbatec al dejurîmprejurului. Extrem de elegantă, delicată în mișcări, trăda o educație aleasă și o moștenire genetică princiară. Cum de ajunsese în capătul acela de lume, era pentru mine un mare mister. Am aruncat un ochi împrejur cercetând printre perdelele înflorate, printre copacii dinapoia grădinii, dar n-am dat de nicio urmă de bărbat. 

- Locuiesc singură – mi-a spus zâmbind, observându-mi privirea iscoditoare. 

(va urma) 

Crescătorul de porumbei

M-am mutat de curând la țară, într-un sat unde timpul încetinește în dreptul semnului de intrare în localitate și al aceluia de reducere a vitezei la 50 de kilometri pe oră și se scurge domol printre văile line și casele curate până în dreptul bisericii evanghelice unde se cufundă în pământ într-o spirală ce se strânge continuu, ca telul de bătut bezeaua, până la 1280, rămânând acolo o vreme, de-ai zice că s-a isprăvit, pentru a ieși în cele din urmă prin celălalt capăt al cimitirului, din spatele bisericii, unde a stat la sfadă cu dușii, a o lua de-a dreptul peste pajiște spre pădure și a se pierde dincolo de munți. Seara, după ce-și termină trebile, oamenii privesc uneori lung după el, fără a-l pofti îndărăt, doar mulțumiți cu ce-a lăsat în urmă și cu tihna în care s-a topit. Sătenii vorbesc puțin, cel mai adesea pentru a-și da binețe unul altuia și păsărilor, își văd de-ale lor cu privirea înainte și mâinile prinse în mersul lucrurilor ca o pereche de andrele în jerseul de lână. 

Din când în când se aude câte o mașină care vine dinspre oraș, tulbură liniștea locului, și dispare după cotitura unde-i așezată Casa Maria, pentru a se pierde apoi fără urmă, așa cum se pierd mărăcinarii printre frunzele nucului.  

Plouă mult, pământul e negru și iarba e grasă. Norii se-aduna de pe crestele Făgărașilor, sau de dincoace, dinspre Cindrel, sau poate mai de sus dinspre Trascău, înfășurându-se ca vata de zahăr din pufi răzleți și adunându-se ghem rotund, întâi mai mic, apoi mai mare, și mai mare, pe urmă altul lângă primul, și altul, se adună tot mai mulți ca o turmă de oi, la început albe, apoi cenușii, apoi negre, pornind transhumanța peste dealuri în jos înspre șes, unde-și descarcă sămânța de apă, așa cum luleaua turcului își scuipă sămânța de carne cât mai departe ca să-și aștearnă urmașii. 

Spre deosebire de casele întinse de-a lungul drumului, ca boabele în teaca de fasole, adunând anii în poală ca o bunică vrednica legumele de trebuința ciorbei, cele de sus de pe culme sunt case noi, moderne, construite în ultimii ani, lucind oarecum nevrednic așezării cuminți a lucrurilor dimprejur. 

S-au strâns fix două săptămâni de când scrâșnetele orașului au rămas departe și au fost înlocuite cu liniștea ierbii. Îmi place totul aici, casa, grădina, cerul, pământul, ploaia, pâinea. Dar îmi place mai ales liniștea. E liniște pe-o bucată mare de drum și de suflet. Casele sunt puține, pajiștea de-un verde-greu e deasă și voinică, păsările zglobii, iar nimicul pare să te împresoare ca o ceață deasă gata să te înghită în orice clipă. Chiar în capul străzii șade Moldoveanul, părând a-ți fi aproape dar nu-i chiar, cu piscurile sale semețe și cușma de nea de care nu s-a lepădat nici acum la jumătatea lui mai, când mai sunt doar două săptămâni pân’ la Înălțare.  

În stânga noii mele case e o parcelă neconstruită, crește necumpătată iarba cum cresc firele-n barba moșului și-n tihna ei se ascund greieri și cosași și vrăbii și pițigoi și cărăbuși și libelule și fluturi. În cealaltă parte e o construcție modernă, cubistă, o casă cu ferestre mari, pătrate, zăvorâte de perdele groase. În curtea din spate, am observat chiar din prima zi, are pe două laturi, înșirate precum camerele de schimb pe marginea ștrandului, căsuțe de porumbei, mici de zici că-s pentru pitici și multe, vreo cincisprezece, de spui că-s stupi aduși să adune dulceața florilor. N-am văzut niciodată așa ceva. Sunt ca niște cuburi de-un metru, pe-un metru, pe-un metru, unul lângă altul. Sus au câte un balcon unde hulubii ies să ia aer, iar mai jos e o tăviță pentru grăunțe de unde se hrănesc. Nu mi-e clar deloc scopul acestor căsuțe pentru porumbei, pentru că la prima vedere ei nu pleacă niciodată de acolo. I-am urmărit, dar se pare că la fiecare dintre căsuțe există o intrare și nicio ieșire. Casa cea mare nu-mi pare să fie locuită. De când am venit am văzut doar de câteva ori un bărbat îmbrăcat cu haine de muncă și având pe cap un fes cu alb și cu albastru care trece dinspre partea din față a curții înspre cea din spate, desface unul dintre butoaiele aliniate lângă căsuțe și cu o farfurie de tablă împarte grăunțe chiriașilor înaripați. Apoi așază farfuria de tablă jos lângă butoi, îl închide pe cel desfăcut și dispare așa cum a apărut. Nimic altceva, nicio mașină, niciun alt om, nicio mișcare, niciun zgomot...  

Am rămas mirat de vecinii mei din stânga și mai ales intrigat de existența căsuțelor pentru porumbei. Am încercat tot felul de variante pentru a le găsi un scop, dar din păcate ipotezele mele alunecau mereu către o râpa a gândurilor cu pene jumulite și mult sânge, ceea ce mă făcea întotdeauna să-mi întorc privirea și gândul spre propria ogradă cu iarba proaspăt tunsă, cu arbuști fericiți și cu flori. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa, casa ar fi continuat să fie un mister neelucidat, omul cu fes alb-albastru ar fi continuat să apară din neant, să dea de mâncare hulubilor și să dispară așa cum a apărut, iar eu aș fi rămas cu privirea mai scurtă și-aș fi uitat în cele din urmă de căsuțele de-un metru cub din curtea vecină, dacă azi-noapte n-aș fi fost trezit de un țipăt ascuțit, un țipăt ca un fier încins care arde pielea cornutelor și lasă în carne urma stăpânului...

M-am trezit speriat. Nici măcar nu eram sigur dacă țipătul acela fusese unul aievea sau scăpase dintr-un vis, scoțând un picior în afara plăpumii. Am închis ochii, i-am ținut câteva secunde lipiți, cufundându-mă pentru o clipă înapoi în lumea lui Onirus, apoi i-am deschis iar. Nu, nu, țipătul fusese unul real, nu mai aveam nicio îndoială. Nu părea să fi fost un țipăt de femeie, deși era ascuțit și fierbinte. Fusese mai degrabă unul de pasăre, de vultur ce se întoarce în cuib și-și găsește puii nenăscuți printre cojile de ou sfârtecate. Și tot fără îndoială știam că țipătul venise din casa de alături. M-au trecut fiorii. M-am dat jos din pat și am privit-o în lumina lunii. Nu părea nici mai amenințătoare, nici mai lugubră sub aripa nopții, era o casă ca oricare alta. Nicio lumină dinăuntru și nicio mișcare, niciun tremur și niciun suspin. Și dacă totuși e vorba de o femeie în pericol? M-am îmbrăcat, am coborât la parter, am ieșit pe stradă și am privit din nou casa deșirându-se-n noapte. Gospodăria nu avea gard, așa că m-am apropiat și mai mult, plecându-mi urechea spre ușă, în încercarea de a descoperi semne sonore dinspre înăuntru. Niciun alt țipăt, doar un fâșâit lung și apăsat, ca o trenă de rochie grea măturând pardoselile. Apăsând și mai mult capul pe gaura cheii am împins fără să vreau ușa cu capul și aceasta s-a crăpat încetișor. Am privit un pic speriat în jur. Nici țipenie. Urma să intru într-o casă străină, iar asta mi se părea dincolo de limita legii. Dar ideea că o femeie poate avea nevoie de ajutor și nu se găsea niciun voinic cu paloș ascuțit pe o rază de zece kilometri în afară de mine, m-a făcut să trec pragul. Razele lunii prefirându-se prin ferestre desprindeau de pe pacea zidurilor umbre care se lățeau căpătând forme tridimensionale, mese, lampadare, comode, rafturi de biblioteci, canapele. Canapele! Privind atent una dintre ele, cea peste care abia trecusem cu privirea, am observat ceea ce părea a fi un bărbat dormind. Era chiar bărbatul pe care-l văzusem și în zilele dinainte. Purta pe cap același fes cu alb și cu albastru și era îmbrăcat cu aceleași haine de lucru. M-am apropiat. Da, fără îndoială, era acel bărbat. Am constatat însă surprins că de piciorul drept avea prins un colier și de colier era agățat un lanț gros care se întindea pe parchet spre unul din colțurile de întuneric. Deci bărbatul era prizonierul oamenilor care locuiau acolo, nu era proprietarul așa cum crezusem eu. Sau poate că el era proprietarul și căzuse pradă unei bande de hoți care-l sechestraseră. Brrr! Casa nu părea locuită, nu existau lucruri lăsate pe mese, pe jos, pe mobilă, nu se vedeau haine, încălțări, plante, veselă în bucătărie. Și nicio urmă de femeia pe care o căutam. Oricum ar fi fost, bine nu-mi părea a fi. Am lăsat ochii să se obișnuiască cu întunericul pentru a mă lamuri mai bine unde sunt. Un antreu, o bucătărie deschisă în dreapta, o ușă, probabil o baie, în stânga, altă ușă, probabil o debara și în față livingul uriaș. Imediat cum intrai în living era canapeaua pe care dormea bărbatul cu fes, apoi înșirate de-a lungul zidurilor diferite piese de mobilier elegante, iar în spate... În spateee... Am apucat cu mâna în ultima clipă colțul unei comode pentru că începusem să mă clatin. Am închis ochii și i-am deschis iar. În fundul livingului, din stânga până-n dreapta și din podea până-n tavan, era o colivie imensă, iar în mijlocul ei, pe o pernă de paie, trona un porumbel uriaș. 

- Poți să aprinzi lumina dacă vrei, pe mine nu mă deranjează – am auzit un glas plăcut ca al unui spicher de televiziune. 

Am pipăit cu privirea zidurile și în muchia celui dintâi am găsit întrerupătorul. Am apăsat butonul și grozăvia mi s-a înfățișat în toată măreția ei. Locul era exact așa cum mi-l imaginasem prin perdeaua de negură. O casă ultramodernă, cu mobile alese cu gust, probabil scumpe, cu câteva piese de artă așezate prin colturi și fără nicio urmă care să arate că este locuită, cu excepția coliviei, a păsării și a mormanului de paie pe care ședea cocoțată. Era un porumbel ca toți porumbeii, cu pene cenușii, unele cu tentă de bleu, altele de albastru, cu guler alb, cu cioc mic și ochi mărunți și rotunzi ca două mărgele. Doar că era mult mai mare decât unul obișnuit. Mult, mult mai mare, de aproape două ori mai înalt decât mine și desigur foarte lung. Colivia era la rându-i doar o piesă de mobilier, pentru că zăbrele existau doar pe partea dinspre pereți, în stânga, în dreapta și îndărăt, în față fiind deschisă. Înăuntru, în afara patului de paie, se mai afla un balansoar, de fapt o bară subțire agățată cu două lănțucuri de tavan și o farfurie ce părea de aur unde se găseau câteva grăunțe și câteva oase subțiri. Am aruncat speriat un ochi spre canapea. Bărbatul se trezise. Cu o mână își ștergea ochii și cu cealaltă adunase lanțul pentru a-și putea pregăti pașii. 

- Îmi pare grozav de rău dacă te-am trezit. Eu am țipat. În somn. Am uneori coșmaruri. O să fac tot ce pot să nu se mai întâmple – a vorbit iar porumbelul uriaș. 

Am rămas cu mâna rezemată de comodă căci senzația de amețeală nu dispăruse, așa cum nu dispăruse nici impresia că nu mă trezisem încă, nu mă dădusem jos din pat, nu-mi lipisem urechea de ușa casei vecine, cea cu porumbeii și nu pătrunsesem înăuntru ca un infractor. Îmi doream din tot sufletul să fi fost de fapt în patul meu și să fi visat în tot timpul acesta. 

- Știu la ce te gândești. Nu, nu e niciun vis. Aceasta e realitatea. Clar este un șoc pentru tine, n-ai văzut niciodată păsări atât de mari. Nici măcar nu ți-ai imaginat că există. Ai crezut tot timpul că trupul păsărilor trebuie să fie suficient cât să-i prindă aripile aproape transparente de o margine de carne. Sincer să fiu nici eu nu mi-am imaginat. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat și am ajuns aici – a oftat el. 

Când un porumbel uriaș, de două ori mai mare decât tine, îți spune „Știu la ce te gândești. Nu, nu e niciun vis. Aceasta e realitatea” nu poți cu niciun chip să-ți imaginezi că aceasta este realitatea, ba dimpotrivă, asta nu îți poate aduce decât îngrijorare, ceea ce am simțit și eu, ca un om sănătos ce mă găsesc. Însă după câteva încercări nereușite de a mă trezi, nu am putut decât să-i dau dreptate, să accept că sunt deja treaz, că aceasta este realitatea și că sunt față în față cu, probabil, regele porumbeilor.  

- Și ce anume s-a întâmplat de s-a ajuns aici? – am îndrăznit eu, dacă tot pășisem cu totul pe tărâmul magiei. 

Regele porumbeilor a râs scurt, un râs ușor nervos mi s-a părut. A stat o vreme nemișcat, fără să spună nimic, apoi a glăsuit moale. 

- E o poveste lungă și complicată. Șiii... prea puțin credibilă, așa că mai bine să rămânem unde suntem. Și așa te-am bulversat destul. 

- Ba, deloc – am mințit eu. Dacă tot am ajuns în punctul acesta cred că e binevenită o explicație mai largă. 

Regele porumbeilor a tăcut iar părând a-și aduna gândurile. 

- Totul a început acum vreo doi ani... Sau trei... De fapt și mai demult. Când te-ai apucat să crești porumbei? – s-a răstit el la omul cu fes. 

- De vreo șase ani – a mormăit acesta. 

- Deci de vreo șase ani! Bărbatul ăsta a început atunci să crească porumbei. Întâi o cușcă, pe urmă alta, pe urmă încă una, până la urmă a umplut curtea cu cuști pentru porumbei. Acum doi ani am ajuns și eu unul din ei. 

- Stai, stai... Și pentru ce-i creștea? Cabanele ca pentru pitici le-am văzut și eu, dar n-am văzut niciodată porumbei zburând de acolo. N-am înțeles pentru ce sunt crescuți. 

- Ia spune, mă! – s-a răstit iar regele porumbeilor la omul cu fes. Pentru ce îi crești?

- Pentru carne. Îi îngraș o vreme, apoi le răsucesc gâtul și îi vând la restaurante. Luam bani buni și nu trebuie muncă mai deloc. Pun grăunțe și intră singuri înăuntru, sunt niște zăbrele care nu se deschid decât într-o direcție, simplu de tot. La două săptămâni îi pipăi p-ăia grași și le iau gâtul...

- Gata, ajunge, că nu te-a pus nimeni să-ți povestești viața – l-a repezit regele porumbeilor. Cum spuneam, eu la rândul meu am fost unul din ei. Am stat închis vreo săptămână. Probabil că am o problemă hormonală, semințele alea tratate și-au făcut și ele efectul, pentru ca în timpul ăsta m-am îngrășat teribil. Văzându-mă așa de rotunjit, omul m-a scos, m-a adus înăuntru și a început să-mi ofere o atenție specială. Primeam mâncarea cea mai bună, aveam culcuș aici în sufragerie, am început să mă uit la televizor, să beau câte un păhărel la masa de prânz. El și-a frecat mâinile, a crezut că a dat lovitura, că o să-i îngrașe pe toți așa, că o să aibă porumbei cât vacile. Dar s-a înșelat, dintre toți numai eu continuam să mă îngraș, Îmi era tot timpul foame, indiferent de câte grăunțe mâncam, La un moment dat, lui i-a venit ideea să-mi dea și carne și mi-a dat din porumbeii pe care-i vindea la restaurante. Mi-a plăcut. Și am înfulecat tot mai mulți. Ei, ce faci moaca asta? Ce, voi oamenii nu vă mâncați unul pe altul? Nu vă mâncați ficații, rinichii, nu vă scoateți ochii, nu vă dați la gioale fără milă? 

Am vrut să spun ceva dar mi-am înghițit cuvintele. În mare avea dreptate, doar că era vorba despre lucruri diferite. 

- Ba bine că nu! – a continuat fără să bage de seamă încercarea mea de a interveni. După ce am început să mănânc carne am început să și cresc mult. Iar pe măsură ce am crescut l-am depășit în înălțime și în putere. La un moment dat mi-am dat seama că urma să fiu sacrificat și că am toate armele pentru a întoarce situația în favoarea mea, ceea ce am și făcut. Nu-i mult de explicat, pur și simplu s-au inversat rolurile. Dacă nu aș fi făcut-o, porcul m-ar fi tăiat în câteva zile fără nicio remușcare. 

- Ba nu te-aș fi tăiat, aș fi încercat să-i fac și pe ceilalți să-ți semene, să iau mai mulți bani pe voi și pe cei ce-ar fi urmat.

- Tu să taci, nu te-a întrebat nimeni nimic! – i-a aruncat regele porumbeilor o privire mânioasă. De atunci trăim bine merci împreună, cuștile cu porumbei ne hrănesc pe amândoi, avem loc berechet în casa asta mare, toate sunt în regulă... Nu-i așa, prietene? – a concluzionat regele porumbeilor. 

Bărbatul a clătinat din cap a confirmare. 

- Cel mai puternic răzbate – a mai adăugat regele porumbeilor ca un fel cocardă la costumul de sărbătoare.

Aș fi vrut să-i explic că asta e valabil în lumea animală, că la noi, la oameni, e altfel. Și am încercat să-mi găsesc cuvinte pentru a-i explica cum e la noi, la oameni, dar mi-am dat seama că nu prea am ce-i explica. Până la urmă lucrurile nu se schimbă prea mult nici la noi, mai ales că redevenim tot mai mult animale și rămânem tot mai puțin oameni. Toată inteligența îndesată în lucrurile care ne înconjoară ne lasă creierele tot mai puțin utilizate, tot mai nefolositoare. Bijuterii, mașini impecabile care au rămas înțepenite, peste care se depun păianjenii și rugina, peste care trec furtunile și zăpezile. 

Am rămas năuc. Îmi tot căutam cuvintele, dar ele se învârteau ca porumbeii înnebuniți de spaimă când omul cu fes băga mâna în cușcă să-l prindă pe cel mai gras, fără a le putea înșira într-o frază cu sens. Eram complet bulversat. Nu-mi imaginam că o asemenea poveste poate fi reală, dar mega porumbelul stătea chiar acolo sub ochii mei.

- E de prisos să-ți spun că toată treaba rămâne între noi – a adăugat el ferm, pe un ton care nu suna nici amenințător, nici a rugă, ci mai degrabă amical. 

- O, daaa – am confirmat eu fără nicio ezitare. 

- Și totuși, de ce nu mă mănânci și pe mine, de ce mă lași să plec? Ce-ți garantează că după ce ies de aici nu mă duc direct la poliție? Sunt un om totuși... – am întrebat eu după câteva momente de cumpănire.

- Hu-hu-hu – a râs regele porumbeilor, de data asta din tot pieptul său plin, cu gușa umflându-se și dezumflându-se ca foalele fierarului. 

- O să-ți spun! Și ce-o să-ți spun o să te lămurească, sunt sigur! Pentru că te-am văzut în balcon. Te văd în fiecare zi. Privești cerul, iarba, florile, copacii, păsările. Și sunt convins că iubești mai mult păsările decât oamenii...

Am rămas trăsnit. M-am bâlbâit fără să pot scoate vreun sunet. Am vrut să-i spun că mă surprinde privirea sa ageră, că vorbele îi sunt frumoase, că în mare are dreptate, dar că e vorba despre lucruri diferite, că atunci când vorbim despre oameni nu-i poți pune în cumpănă cu nimic altceva. Am tăcut însă căci în ceea ce ne privea pe noi doi avea suficientă dreptate...

Așa că m-am dus acasă, m-am băgat în pat și m-am culcat. Fără să sun la poliție. Pe omul cu fes îl văd aproape zilnic cum deșurubează capacul la unul dintre butoaiele din capul șirurilor de căsuțe pentru hulubi, scoate cu o farfurie de tablă grăuntele și le împrăștie tuturor înaripatelor. După ce termină treaba, îi ia vreo jumătate de oră totul, înșurubează capacul la loc, așază farfuria de tablă jos lângă butoi și dispare pe poteca dintre gradina din spate și cea din față, la fel cum a apărut. Din cauza ierburilor înalte n-am putut să văd niciodată dacă încă mai are lanțul legat de gleznă sau nu.                     

Lapte pentru clătite

M-am dus la Bohuslav să-i cer o cană cu lapte. Suntem prieteni buni de vreme îndelungată și stăm ușă-n ușă, el la 21, eu la 22. Voiam să fac clătite. Ouă aveam, făină aveam, tocmai desfăcusem borcanul cu gem de caise, dar când am clătinat cutia cu lapte mi-am dat seama că nu-mi ajunge pentru douăzeci de clătite. Și doar nu era să murdăresc tigaia și să afum bucătăria pentru mai puține. Știam că mai rămăsese ceva de cu seară, dar pesemne am uitat că o parte i-am pus-o mâței. 

Ușa de la intrarea apartamentului lui Bohuslav era un pic crăpată, ceea ce m-a mirat. Noi nu lăsăm niciodată ușile crăpate. Sunt hoți în cartier. De aceea am și pus interfon. Ușa de la intrarea în bloc stă mereu închisă și doar dacă sună la interfon cineva cunoscut deschidem. Dar chiar și așa, odată cineva a sunat la 14, la domnul Dvořák. Probabil că a sunat la întâmplare. A spus că e postașul. Domnul Dvořák n-a știut că postașul sună întotdeauna de două ori și numai la numărul 1, unde locuiește bătrâna doamnă Procházka cu care are o înțelegere. Așa că a deschis. Dar individul n-a urcat, a furat bicicleta lui Jaroslav lăsată în casa scărilor cu lanțul legat peste roata din spate și dus a fost. Probabil a cărat-o în spinare cu roata din spate blocată cum era. Altă dată cineva a sunat la 34, la doamna Cermak. A spus că e de la gaze. Erau doi, unul a ținut-o de vorbă și celălalt a tâlhărit-o. Până să bage de seamă că i-au dispărut bijuteriile, hoții s-au făcut nevăzuți. După cea de-a doua întâmplare administratorul nostru, domnul Kovar, a decis că e necesară o instruire a tuturor locatarilor cu privire la utilizarea interfonului, a deschiderii ușii și în general a securității apartamentelor în care locuim.   

De aceea faptul că ușa apartamentului lui Bohuslav e puțin crăpată m-a mirat tare. Părea să fie acasă, căci se auzea televizorul. Se uita la fotbal. Nu mi-am dat seama cine cu cine joacă pentru că se auzea destul de prost. Am împins ușa și am intrat. M-am dus direct în sufragerie de unde venea glasul comentatorului și acolo am descoperit grozăvia. Viktoria Plzeň conducea pe Slavia Praha cu doi la zero, iar Bohuslav zăcea prăbușit pe covor. Alunecase de pe canapea ca un sac de cartofi. Lângă pat era desfăcută o sticlă de vin roșu, iar paharul, din care probabil băuse până atunci, căzuse pe covor, se rostogolise, descriind un mic arc de cerc, în timp ce vinul se împrăștiase într-o pată ca o ramură de brad. Pe canapea era o pungă de chipsuri Lay’s desfăcută și goală pe jumătate, precum și o potecă de firimituri ca cele care duc în cimitir din aleea principală până la monumentul funerar. M-am aplecat să-i verific pulsul. N-avea! Am dat fuga la mine, am găsit oglinda mică și m-am întors într-un suflet. I-am pus-o lui Bohuslav la gură așa cum am învățat la cursurile de prim ajutor de la școala sportivă. Oglinda nu s-a aburit deloc. Am mai pus-o o dată și am ținut-o mult, așteptând ca Bohuslav să tușească scurt și să scuture apa oglinzii. N-a făcut-o! L-am privit lung cum zace prăbușit pe covor, ghemuit ca sub plapumă într-o zi friguroasă de iarnă, cu mâinile strânse la piept și genunchii ușor adunați către abdomen. Fața îi era liniștită, de parcă moartea îl trăsese în poză așa cum stătuse el pe canapea, bonom, cu paharul de vin într-o mână, cu punga de chipsuri în cealaltă și cu ochii în televizor. Nici măcar nu știu cu care dintre echipe ținea. O șuviță de păr era lipită de tâmplă, iar fruntea îi era acoperită de broboane mărunte ca atunci când îți trece prin minte în viteză o teamă adâncă și ascuțită ca tăietura unei lame de șiș. Oh, dacă am lăsat apa deschisă în baie și o să-i inund pe vecinii de jos? Sau dacă vine furtuna și îmi trăsnește casa, ia foc, arde până în temelii și ajung pe drumuri? Sau și mai grav, dacă am să fac un infarct și-am să mor fiindcă n-am pe nimeni lângă mine să mă ajute?  

Nu era niciun semn evident care să indice cauza morții lui Bohuslav. Corpul său era întreg, nu sângera, nu avea urme de lovituri și nici de otrăvire. Nu erau în jur obiecte care să indice o posibilă sinucidere, cuțite, foarfeci, pilule, pahare cu urme de substanțe suspecte. Chipul său nu indica niciun zbucium, cu excepția sudorii care-i acoperea fruntea și care-mi spunea că înainte de a pleca omul avusese o tresărire ascuțită și fierbinte ca un cui încins.       

M-am aplecat din nou asupra trupului prăbușit ca să-i închid ochii și atunci am văzut-o. Era o dungă de jur împrejurul țestei care îmi scăpase până atunci, ca o bentiță subțire care ține plasa pentru păr. Privind mai atent mi-am dat seama că nu era chiar o dungă în piele, ci pielea era desfăcută, craniul îi era crăpat de jur împrejur, exact așa cum fusese ușa de la intrare. Am căutat în buzunarul pantalonului și am găsit o monedă de cincizeci de coroane. Am introdus-o în crăpătura din țeasta lui Bohuslav, am răsucit un pic într-o parte și spre surpriza mea țeasta s-a desfăcut în doua jumătăți precum cutiuțele de plastic în care sunt puse surprizele din ouăle Kinder. Mi-am aruncat ochii înăuntru. Era o învălmășeală de nedescris. Exact ca în cămara lui Bohuslav. Claie peste grămadă amintiri de-o viață, din cele mai vechi, de pe vremea lui Husák, până la cele mai noi, ultimele cu niște ouă bătute, brânză, roșii și carnați afumați. Erau acolo împliniri și deziluzii, bucurii și bocete, momente de mândrie dar și de rușine, câteva aventuri galante, nu multe, dar de ajuns, vreo jumătate de duzină de joburi mulțumitoare, prietenii puține și cam palide, a mea era deasupra și asta m-a bucurat, și multe altele ca într-un coș de gunoi dintr-un birou corporatist, unde găsești și pagini de documente mototolite și din cele doar îndoite și aruncate, sau chiar din cele transformate în avioane simple sau în broscuțe. Ce mai, era acolo ce vrei și ce nu vrei, tot ce se poate strânge într-o viață de om. Am zâmbit amar. Apoi brusc am avut o tresărire, am aruncat iar ochii scrutător înăuntru, fără însă să dau peste ceea ce căutam. Am scos pixul din buzunarul de la piept al cămășii și am început sa scormon. Am dat la o parte câteva dureri recente, de articulații, lombare, de măsele, câteva plimbări lungi prin parc, câteva drumuri târșâite până la magazinul din colț și am răscolit adânc. Oricât am căutat, și am căutat nu glumă, n-am găsit nicio dorință. În mintea lui Bohuslav nu exista absolut nicio dorință! Niciuna, cât de mică.      

Și atunci am înțeles ce s-a întâmplat. Am înțeles de ce bietul Bohuslav s-a stins. Am pus pixul înapoi în buzunar, am apăsat capul la loc până a făcut clic, așa cum trebuia să facă și ușa de la intrare, am sunat la 112 și am raportat decesul.  

Notă:

Gustav Husák – politician cehoslovac care a fost prim secretar al Partidului Comunist din 1969 până în 1987 și președinte al Cehoslovaciei din 1975 până în 1989.