- Două pâini pune-mi şi mie. Da mai arse un pic, nu crude. Şi cinci ouă dă-mi. Aşa, şi o sticlă de ulei. Care-i mai bun? Ăsta-i cam apă chioară, aşa-mi pare. Uite din ăla că-i mai galben dă-mi una. Bărbatul privi pe sub sprâncene. Era frumuşică fata pe care o luase tanti Aglaie s-o ajute la băcănie. Era oacheşă, cu sprâncene mari dar frumos arcuite, cu ochii negri, vii şi continuu rotitori ca secundarul de la ceas şi cu un zâmbet dulce niciodată tăcut pe buze, ca şi cum fiecare zi trăită ar fi fost o continuă şi neaşteptată bucurie.
- Auzi, ia pune şi vreo două sute de bomboane din astea – îi arătă bărbatul din cap spre unul din borcanele cu rotocoale cafenii culcate peste masă. Nu-i plăceau defel bomboanele, mai ales cele tari din zăhar topit care scrâşneau între dinţi. Cererea era doar un mijloc de a mai trage de timp şi a-i privi buzele cărnoase şi senzuale, pielea netedă de fetişcană necoaptă, gâtul alb şi dupăurechea fierbinte, dezvelită de-o tunsoare băieţoasă care-i arunca în ochi bretonul răsfirat şi-i lăsa ceafa şi dupăurechea desfăcute privirii. Rămase cu ochii ţintuiti la puful de porumbel de pe ceafă ce se răzleţea de sub chica pierdută şi un fior îl străpunse din ochiul stâng până în piept ca un fulger făcându-l să ofteze adânc şi apăsat. Fata termină de umplut punga, aşeză lopeţica în borcan, se întoarse şi-i zâmbi larg. Bărbatul îşi feri însă ochii de teamă ca fata să nu-i intre printr-ânşii în suflet şi să descopere acolo cine ştie ce lucruri nelalocullor care să-i stingă strălucirea aceea din priviri.
- Asta-i tot?
- Cam tot domnişoară – răspunse bărbatul ascuzându-şi căutătura pe sub tejgheaua roasă de vreme, alergând-o apoi pe nerăsuflate peste rafturile cu făină, orez şi mălai, printre borcanele de compot, murături şi bulion pentru a o aşeza în cele din urmă speriată în buzunarul cu mărunţiş al portofelului.
- Cinşpe lei şi treizeci de bănuţi – socoti repede fata, iar bărbatul scoase fix cincisprezece lei şi treizeci de bănuţi, îi lăsă pe tejghea fără să ridice privirea şi se îndepărtă grăbit strângând punga la piept.
“Maşina cu mezeluri – 12:30 / luni, miercuri, vineri” notă bărbatul atent, cu un scris caligrafic şi rotund, pe o foaie de matematică îngălbenită, ruptă dintr-un caiet vechi. Era al doisprecelea rând completat. Celelalte de deasupra indicau orele şi frecvenţa sosirilor pentru ceilalţi furnizori care-şi descărcau mărfurile la băcănia dintre blocuri. Bărbatul trase linie sub ultimul înscris şi zâmbi mulţumit. Avea în fiecare zi posibilitatea să o vadă pe fată între patru ochi, căci maşinile veneau într-una cu o ritmicitate de cefereu japonez atrăngând-o pe tanti Aglaie, ca un păianjen musculiţa naivă, într-o capcană a birocraţiei, a facturilor şi a tranferurilor de marfă cel puţin câte o oră la fiecare amiază. Trebuise să dea ceva bani pentru cămăruţa de la etajul întâi din blocul de peste drum dar meritase. De acolo putea vedea tot ce se petrece înăuntru, oamenii care vin şi care pleacă, maşinile cu marfă, pe tanti Aglaie dând agitată din mâini ca un crustaceu uriaş şi mai ales pe fetişcana brunetă zâmbind deloc prefăcut fiecarui client care-i trecea pragul.
- Dă-mi şi mie două pâini, o pungă de zahăr şi o cutie de ceai. Auzi, da ce ceaiuri ai tu aici!? Ia adu cutiile alea încoa să vedem. Nu vreau d-astea d-ale noastre, că am băut toată viaţa tot mentă, tei şi sunătoare, vreau şi eu ceva mai exotic acuma. Nu îi despărţeau mai mult de două palme aşa cum şedeau aplecaţi peste tejghea, rotind cu degetele cutiile colorate de ceai ca pe piesele de domino. Dacă s-ar fi stins larma străzii bărbatul i-ar fi putut auzi bătăile tremurânde ale inimii, respiraţia iute şi gândurile. Îi examină îndelung adâncitura de la baza gâtului ca şi cum ochii rotunzi i s-ar fi împiedicat în gropiţa aceea ca într-o capcană, apoi lăsă privirea să-i alunece în jos pe piept, peste lănţicul subţire de aur de care atârna un R aproape transparent şi mai jos, în despicătura decolteului care nu prevestea nicio descoperire surprinzătoare. “Trebuie că are sânii mici, foarte mici” gândi bărbatul. Nu atinsese niciodată sânul fraged al unei femei. Singurii sâni pe care îi atinsese fuseseră ai Matildei, nevastă-sa, femeie coaptă deja atunci când o cunoscuse. Sânii ei fuseseră mari, grei şi plini, de-şi pierdea palmele printr-ânşii aşa cum se pierde un gând firav de izbândă printre necazurile apăsătoare. Alese la întâmplase o cutie roşuverde cu ceai de măr şi melissa, apoi roti ochii peste rafturile pline ochi până sub tavan.
- Auzi, da în cutiile alea de acolo ce ai? Alea de sus, uite alea de colo.
Fata se răsuci pe călcâie şi privi atent înspre cutiile de tablă indicate de bărbat. Nu mai fuseseră mişcate din loc de multă vreme. Nici nu-şi mai amintea de când nu le mai ştersese de praf. Dar ştia precis ce se află înăuntru.
- Compot de fructe cu avocado şi mango – turui ea.
- Mda… - mormăi bărbatul – ia adă şi mie o cutie d-aia cu avocado şi mango. O fi bun?!
Fata luă o scară mică de lemn, o aşeză atent cu marginea de sus rezemată de raftul cu hârtie higienică şi şerveţele şi urcă cele câteva trepte care o despărţeau de compoturi. Avea picioare frumoase fata. Subţiri şi lungi, cu pulpa delicat rotunjită precum coapsele viorii, cu pieliţă netedă şi fină ca un obraz de copil, cu căuşul genunchiului timid întredeschis ca o scoică ruşinoasă în a-şi dezvălui sideful. Erau mai frumoase decât ale lui Brigitte Bardot din vestita fotografie în costum de baie, care-i încinsese tinereţile, pe care o păstrase întotdeauna într-un plic alb pe şifonier sub plapuma de iarnă şi pe care o desfăcea din când în când, o topea în priviri, ofta din tot sufletul şi o aşeza apoi înapoi la locul ei pe şifonier sub plapuma groasă
- Auzi, da care-i treaba cu spilcuitu? – întrebă fata cu o privire de mâţă ţinând între labe ghemotocul de lână.
- I s-au aprins călcâiele după tine, este!? – hohoti femeia zguduindu-şi trupul sănătos.
- E tare ciudat. De la o vreme mă tot pune să alerg prin tot magazinul să-i aduc una şi alta, doar aşa ca să mă vadă cum mă învârt. Îmi studiază picioarele, fundul, coapsele, pieptul. Şi vine mereu când eşti dusă la treabă ca să rămână cu mine doar.
Femeia continuă să râdă zgâlţâit ca un capac de oală peste aburii înfierbântaţi.
- Da, e un ciudat… da-i un domn! Ţi-a zis ceva? S-a dat la tine?
- Ei, la naiba – ripostă fata – cum mă uit înspre el cum coboară ochii în pământ ca un puştan de doişpe ani prins cu privirea pe sub fustele fetelor.
- Ai devenit febleţea lui. Aşa-i cu moşii ăştia, după o vârstă încep să li se scurgă ochii mai ceva ca uleiu din maioneza tăiată. Da de putut nu mai pot. Şi-atunci ce să facă şi ei, se uită, că uitatu nu costă! Dacă devine obraznic să-mi zici. Sau cine ştie, o începe să-ţi placă. Poate se lipeşte ceva. Nu-i o partidă rea, bani are, de ţinut se ţine bine. Şi pe urmă nu mai are mult pân se duce – concluzionă femeia ridicând pe umăr un sac de zahăr şi pornind agale cu el către magazie.
De cum a intrat în băcănie le-a zărit. Nu a avut nicio clipă de ezitare.
- Dă-mi şi mie trei sute salam de vară şi un borcan de muştar. Fata îl privi cu coada ochiului mustăcind şi porni să scoată din galantar salamul şi să-l taie pe îndelete. Bărbatul se prefăcu că studiază câteva pungi de cafea şi când se asigură că fata e concentrată pe munca ei le înhaţă şi le vârî în buzunar. Fusese extrem de uşor. Floare la ureche. Şi avea să le aducă şi înapoi. Fata era mai frumoasă ca oricând. Zâmbetul o făcea frumoasă, îşi imagină bărbatul. Şi trupul firav de copilă înflorindă, crăpând în primăvară ca o zambilă bătută. “Nu are nimic pe sub halat” îşi spuse în gând, rostogolindu-şi privirea pe sub veşmântul ei alb şi apretat, ca un fluture obosit cătând să-şi afle tihna pe sub frunza întinsă de brustur. Brusc degetele începură să-i tremure ca nuieluşa de alun când sub burta pământului se învolbură apele, apoi mâna plecă singură, atinse umărul fetei, se răsturnă peste rotund şi se pogorî încet înspre piept, îi dezveli delicat pieptul şi alunecă pe deasupra pielii aproapenicidecum atingând-o ca un planor nehotărât dacă să-şi plece trupul peste pieliţa subţire a apei sau nu. Sânul fetei era doar o gând îndrăzneţ, semeţit peste banal ca o fântână cu ciutura neagră peste întinderea câmpului vălurind în galben. Şi arsură de sărut fierbinte era sfârcul rotund şi aprig. “Ca un mugur de brad e” gândi bărbatul strepezind între buze aroma de cetină. Mâna trecu apoi încet pe deasupra pielii, ca într-un film vechi derulat cadru cu cadru, înapoi dinspre coşul pieptului înspre umeri, niciacumatingând-o ca şi cum un magnet năzdrăvan le-ar fi ţinut la depărtare de-o răsuflare una de alta.
- Opt lei salamu şi doi lei şi cinşpe muştaru – rosti fata apăsat. Altceva?!
Bărbatul se cutremură din tot trupul ca lovit de trăsnet. Deschise gura să-i răspundă dar din gât nu ieşi nici un sunet. Se înroşi, tuşi, încercă din nou să spună ceva dar iar nici un sunet. Smuci pachetul cu salam şi borcanul şi dispăru val-vârtej pe uşă.
De cum intră în florărie ochii îi căzură pe orhidee. Aveau cupe mari şi frumos colorate, cu forme care mai de care mai sofisticate, cu miros îmbietor şi vino-încoace. Le privi cu nesaţ. Atinse una şi… Nu, nu aveau să fie orhidee. Erau frumoase nimic de zis, dar aveau ceva artificial, păreau pur şi simplu modelate de mintea umană şi turnate apoi în ceară. Nu, nu, nu avea să-i cumpere orhidee, asta era clar. Apoi ochii i se pironiră pe bobocii de trandafir. Semeţi şi zvelţi, arzând în culori curcubee, zbătându-se să se dezvelească din cămaşa strâmtă de verde, păreau că strigă spre trecător “ia-mă”. Dar tocmai strigătul acela îl nemulţumea. Nu-i plăceau oamenii care caută să capteze atenţia cu orice preţ. Nici ei nu-i plăcea să tragă trecătorul de mânecă. Le capta privirile doar prin frumuseţe şi zâmbet. Despre crini nici nu putea fi vorba chiar dacă cei imperiali erau absolut superbi dar total nepotriviţi pentru o puştoaică delicată, aşa cum nu putea fi vorba nici despre firele de gerbera mult prea banale pentru o copilă cu totul specială. În cele din urmă privirile îi căzură pe vasul cu frezii.
- Cât sunt?!
- Trei lei firu – răspunse fata ce moţăia într-un colţ.
- Nuuuu… toate.
- Păi să le numar – răspunse iar fata uşor iritat, nemulţumită că trebuie să se ridice din locşorul călduţ.
- Îţi dau două sute pe toate.
- Domnule aici sunteţi la florărie nu la piaţă, aici nu vă tocmiţi, cât face atât plătiţi. Dacă vreţi să vă tocmiţi duceţi-vă peste drum la ţigănci şi vă tocmiţi cât vreţi.
- Deci le număr? - reveni fata după câteva secunde aşteptând ca bărbatul să se hotărască.
- Sigur, sigur, le iau pe toate – răspunse omul sprijinundu-se cu umarul de zid şi aşteptând ca fata să termine de numărat.
- O sută cinsprezece, o sută şaisprezece… - auzi bărbatul mormăitul fetei ca în transă şi după ce făcu repede câteva socoteli spuse şoptit.
- Numără mai departe, eu dau o fugă până acasă să mai iau nişte bani că nu-mi ajung şi mă întorc imediat.
- Şase sute treizeci şi trei – izbucni fata când îl revăzu intrând pe uşă.
- E în regulă. Daaaa…. îmi dai şi vasul ăla cu apă în care sunt.
- Şase sute şaizeci şi trei – reveni fata impasibil şi continuă să bombăne în barbă.
Bărbatul întinse banii, scoase meticulos din buzunar o pungă mare de plastic, cufundă în dânsa vasul cu frezii şi dispăru îndărătul uşii zâmbind.
Cheia se potrivi perfect. N-ai fi zis că-i o copie făcută artizanal. Bărbatul intră încet şi închise uşa în urma sa. În hol era beznă. Pipăid uşor pereţii ajunse la capătul holului care se deschidea spre o cameră largă, singura de altfel a locuinţei. Pătrunzând prin fereastră razele bezmetice ale lunii răvăşeau fiecare colţişor al încăperii ca o mână de pitici puşi pe şotii. Fata dormea liniştită. Bărbatul zâmbi. Arăta exact ca un copil, cu părul răvăşit, dezvelită, cu cămaşa de noapte sumetecată peste coapse, cu umărul drept căznindu-se să evadeze din rotundul de bumbac. Bărbatul lăsă jos punga şi scoase cu grijă vasul de ceramică cu cele douăsute unsprezece frezii. Îl aşeză pe masă şi răsfiră atent florile astfel încât să le împartă egal în dejurîmprejur. Împături cu grijă punga din plastic şi o băgă în buzunar, apoi şe aşeză jos pe covor lângă pat. O sorbi din priviri. Era la fel de minunată ca frumoasa din pădurea adormită. O adevărată prinţesă. O prinţesă firavă şi crudă. Bărbatul îi privi zâmbind încântat picioarele zvelte, şoldurile înguste, umerii neastâmpăraţi şi capul acela răzvrătit de păpuşă ca un puf de păpădie. Îşi apropie buzele de coapsele ei dar renunţă să-şi mai depună sărutul de teamă să nu o trezească şi să o sperie. Simţi însă în nări miresmele pielii. Nu miroasea nici a liliac, nici a tei, mirosea a verde, a verde proaspăt strivit sub tălpile goale. Bărbatul îşi plimbă mâna pe deasupra pielii aşa cum imaginaţia i-o purtase cu câteva zile în urmă. Îşi coborî buzele deasupra cefei şi suflă uşor. Puful aproape transparent prinse a se undui ca trestiile în alintul vântului. Bărbatul zâmbi, apoi brusc colţul buzelor începu să alunece, mai mult, şi mai mult, până când zâmbetul se transformă în întristare. Fata dormea pe spate cu sânii ascunşi în cearceaful făcut ghemotoc sub ea. Bărbatul ar fi vrut să-i atingă sânii, dacă nu cu palma sau buzele, atunci măcar cu privirea. Nu atinsese niciodată un sân proaspăt de fată şi n-ar fi vrut să moară fără să o facă măcar o dată. Se aplecă peste ea încercând să găsească o metodă s-o facă să se răsucească. Nu găsi niciuna fără să existe pericolul să o trezească. Renunţă şi rămase aşa cu privirea vălurită învelindu-i cald picioarele.
N-a ştiut cât a trecut. Poate o jumătate de oră, o oră, două, poate mai multe. S-a trezit ca din vis. S-a speriat că dimineaţa avea să clipească din ochiul ei galben şi zorile aveau să năvălească peste dânşii surprinzându-i aşa într-o îmbrăţişare nefirească. Bărbatul îşi mai rostogoli încă o dată privirile peste trupul fetei apoi se ridică. Îşi netezi pantalonii, mângâie din priviri florile şi pe vârfuri porni către uşă.
La plecare uşa nu se mai descuie atât de uşor cum se descuiase la sosire. Bărbatul sudui şi icni vreme de câteva minute răsucind cu migală cheia în broască. Apoi dintr-o dată simţi cum se prăbuşeşte cerul peste creştetul său şi se prăvăli la pământ. O lumină orbitoare invadă încăperea. Era atât de puternică încât nu vedea absolut nimic. “Am murit si-am ajuns în rai!” – fu primul său gând, căci altă explicaţie nu găsi acelei explozii de alb. Auzi paşi, un zgomot de întrerupător şi apoi un glas subţire de fată jelindu-se îngrozitor.
- Oooo… Doamneeee, dumneata eşti…?! Of, of ,offf……. – se jelea glasul. Vai de mine şi de mine ce-am făcut…
Apoi simţi o cârpă mirosind a verde crud aşeazându-i-se pe ceafă şi astupând gaura prin care sufletul se deşira înspre cer.
- Of, Doamne, Doamne, ce-ai cătat aşa peste mine?! M-ai speriat de moarte. De ce n-ai venit să ceri şi dumneata cu frumosul?! Că îţi dădeam, zău că îţi dădeam. Ne înţelegeam noi cumva… - auzi iar glasul jelindu-se şi printre vălătucii de alb desluşi faţa fetei. Era dezbrăcată şi se chinuia cu cămaşa-i de noapte într-o mână să opreasca sângele ce şiroia din ţeasta-i crăpată. În jur mulţime de frezii galbene şi cioburi de la un vas de ceramică. Fata se aplecă peste el.
- Of… Doamne… De ce-mi faci asta, spune… Să nu mori, auzi, sa nu care cumva să mori. Ajutoooooor… - începu ea să ţipe din toţi rărunchii. Ajutoooooor, să vină cineva să mă ajute, ajutoooooor… - ţipă ea disperată aşezându-i capul în poală şi încercând să astupe gaura căscată din care sângele nu ostenea să se prăvale.
- Şttt…. – făcu semn bărbatul aşezându-şi cu greu un deget pe buze. N-ar fi vrut deloc s-o deranjeze iar ţipătul acela cu siguranţă ar fi putut trezi tot blocul, poate chiar tot cartierul. Apoi încercă să întindă mâna pe care o simţea cum îngheaţă încetişor dinspre cot înspre degete. Fata îşi coborî urechea spre buzele sale crezând că vrea să-i spună ceva, dar bărbatul căuta altceva.
- Ajutoooor… să vină cineva repde... – ţipă din nou şi bărbatul auzi de partea cealaltă a uşii vorbe rostogolite. Nu mai putea să întindă braţul care înţepenise de tot. La fel şi privirea. Fata se înfioră… Bărbatul părea mort, doar răsuflarea arăta că mai trăieşte şi încordarea aceea din priviri care îi arăta cum caută deznădăjduit ceva. Şi mâna întinsă în aer către o întâlnire tainică despre care celălalt probabil că nu aflase încă nimic. Fata îi privi îndelung degetele, braţul, ochi, buzele în încercarea de a-i desluşi dorinţa şi fără să înţeleagă ce vrea îşi apropie uşor pieptul de obraz lipindu-şi pielea fierbinte de buzele sale. Ochii bărbatului explodară într-o scânteiere strălucitoare apoi se prăvăliră în întuneric. Nu se mai auzea nici un sunet, nu se mai zărea niciun chip.
Uşa se izbi cu zgomot de zid smulsă din ţâţâni şi trei bărbati se prăbuşiră deodată pe podea.
luni, 21 februarie 2011
marți, 8 februarie 2011
Bypass
Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare şi condamnat la moarte prin împuşcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că îşi făcuse ascunzătoare chiar acolo în sat, sub nasul soldaţilor, într-un beci abandonat într-una din ultimele curţi părăsite şi se întorcea la cuib după fiecare ispravă aşteptând ca lucrurile să se liniştească şi planificând o nouă lovitură. Eleuterio a recunoscut cu bărbăţie toate învinuirile ce i-au fost aduse şi a ascultat sentinţa fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Ştia că are să o sfârşească curând, timpul urmând să stabilească doar unde şi cum. Întotdeauna fusese însă convins că va muri împuşcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deşi, ascunzându-se după un trunchi gros ca să-şi tragă răsuflarea şi pocnind cu îndemânare pistoalele înroşite înspre urmăritorii săi. N-ar fi bănuit nicicând că va fi vândut şi capturat în somn fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii cu povara aşteptării celor trei zile până la execuţie în spinare l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrumţuroasă şi rece. “După moarte nu există durere. Dupa moarte există doar un pustiu nesfârşit. Lacrimile morţii, suspinele şi vaietele nu sunt pentru cei duşi ci pentru cei rămaşi, cei ce trăiesc cu durerea despărţirii în suflet”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Sigur, existau nenumăraţi camarazi care ar fi fost grozav de întristaţi aflând că s-a stins, precum şi o mulţime de muieri prin al căror pat acoperit cu aşternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit trecuse cel puţin o dată, care ar fi vărsat cu siguranţă măcar o lacrimă ştiind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui duşman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie şi să-l prăvale în jos pe gât până în stomac cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o duşca… Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Îi era frig. Se sprijini cu spatele de zid şi începu să tremure. Moartea îl mângâia pe spinare. Îi simţea mâinile cu degete lungi şi tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea şuieratoare, îi simţea limba ascuţită zvârcolindu-i-se în urechi şi pântecele strivindu-l în perete ca o metresă înfierbântată gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Leşină!
Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un şoarece alergând speriat pe undeva pe lângă pereţi căutând disperat o gaură unde să se ascundă îl convinse de contrariu. Cineva aprinse pe coridor un bec şi încăperea se umplu de o lumină lăptoasă şerpuitoare, ca un vas care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, aşteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să le aibă alături pe Conchita şi pe Leticia, să le ţină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre şi împuţite care scuipaseră între ochi atâţia bărbaţi. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Sau ar fi putut încerca să fure un pistol de la unul din soldaţii care îi aduceau de mâncare. Dar îi era milă de ei. Cei mai mulţi erau ţărani desculţi, intraseră în armată din cauza sărăciei. Nişte copii care abia învăţaseră să mânuie o puşcă. L-ar fi condamnat la moarte dacă i-ar fi furat arma. Şi-apoi îşi acceptase soarta. Ştia că totul se sfârşise. Erau ultimele sale zile de viaţă. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sauuuu… să transforme cele două zile pe care le mai avea de trăit într-o nesfârşită rotire. O idee îi încolţi în minte. Cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba desenă pe zid o linie. Mai încolo puţin o alta. Apoi le uni printr-un semicerc. “Ce-i viaţa? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârşite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Îşi duse mâna la bărbie şi contemplă cele două linii şi semicercul aşa cum un împătimit al artei ar contempla portretul Mona-Lisei. Se încruntă, murmură ceva doar pentru sine, apoi cu marginea farfuriei desenă un alt arc de cerc din punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, înapoi, până când acesta întâlni din nou semicercul cam în acelaşi loc de unde plecase. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată sau cel puţin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba acoperi cu palma jumătatea de sus a desenului, realitatea. Dacă sus era realul atunci jos nu putea fi decât imaginarul, irealul, oniricul. Zâmbi mulţumit. Apucă farfuria cu amândoua mâinile şi opintindu-se în zid scrijeli un X mare pe a doua linie ca şi cum ar fi aşezat un parapet de beton pe drumul de fier pe care nu avea să mai treacă vreodată vreun tren. Desenul de pe zidul celulei arăta cam ca cel de mai jos, desigur însă, mult mai rudimentar.
“Vis, vis, vis” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba încercând să croşeteze din amintiri o imagine anume. Şi ca un copil căruia i se cântă un cantec de leagăn adormi murmurând “vis, vis, vis”. N-a ştiut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc şi a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldaţii tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba şezând pe vine dincolo de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis şi privind ca un extraterestru proaspăt aterizat pe Pământ zidurile solide şi reci ale temniţei sale. “Cum… cum… cum ai iesit de-acolo?” – murmură soldatul înţepenit de groază alertându-şi camarazii. Bărbatul îşi duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniştească şi ca să-l împace se strecură ca un abur printre barele groase înapoi în celulă. Se aşeză pe pat şi zâmbi. Închise ochii la loc.
“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă bărbatul deschizând ochii cu zâmbetul pe buze ca şi cum ar fi fost pe malul însorit al lacului în zilele frumoase din copilărie - În ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieţii care vegheau în permanenţă la uşa sa. “Şi câte zile mai sunt până la execuţia mea?” – întrebă el privind şiret cum băiatul începe să se piardă cu firea şi să se bâlbâie. “Două cred domnule…”. “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba şi constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu ştiu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai ştiu… Va rog nu mă mai zăpăciţi, de zece zile mă tot întrebaţi asta. “Vezi tu Hose, dacă am găsi o buclă aşa ca o scurtătură – spuse bărbatul întinzând mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei – care să ne întoarcă înapoi în trecut de fiecare dată când apăsăm un buton al timpului, am putea trăi veşnic. Pe aici înapoi nu ne mai putem întoarce - îi explică el, arătând un semispaţiu delimitat de cele două linii în sus – căci aici e realitatea. Dar asta se poate face foarte uşor aici – mai adăugă el arătând spre semispatiul delimitat de cele două linii în jos - căci aici este visul.” Apoi fără să fie băgat de seamă de Hose se făcu fir subţire de mătase şi ieşi prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi şi se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo să golească o ladă cu sticle de rom şi să strângă în brate câteva târfe focoase.
“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu puşca în zăbrele – trezeşte-te, a sosit ceasul”. Apoi scoase de la brâu inelul cu chei şi desfăcu gratiile. Înaintă câţiva paşi, îl apucă de umăr pe deţinut şi-l zgâlţâi sănătos. “Hei… tâlharule, ţi-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli însă pe podea ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat duse două degete la beregata bărbatului şi aşteptă câteva secunde. Apoi privi înlemnit. Faţa bărbatului era acoperită de un rânjet înţepenit, întinzându-se larg de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Şi ceea ce era şi mai grav, murise fericit.
***
- Doctore, te rog să ne spui cauza morţii şi momentul decesului. E foarte important ca să înţelegem ce s-a întâmplat şi a cui este vina. Am fost păcăliţi doctore şi asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul în timp ce cu o mână îşi mângâia barbişonul iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc la impozantul birou.
Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului se aşeză şi fără nici o clipă de răgaz începu să desfăşoare firul explicaţiilor.
- Mă tem colonele că veştile pe care am să ţi le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morţii pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobişnuit, deşi am desfăcut bucăţi corpul decedatului. Ştiu, o să spui că era un bărbat de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale. Nu pot să-ţi dau nicio explicaţie, dar aceasta este concluzia definitivă. Dar ceea ce este şi mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu şaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Ştiu colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Şi fiindcă mi s-a părut şi mie cât se poate de neobişnuit l-am rugat să refacă toate analizele pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos. Nici el nu avut nicio explicaţie, dar a confirmat toate rezultatele mele, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit acum douăzeci de zile – încheie doctorul jenat cu privirea în pământ…
Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un şoarece alergând speriat pe undeva pe lângă pereţi căutând disperat o gaură unde să se ascundă îl convinse de contrariu. Cineva aprinse pe coridor un bec şi încăperea se umplu de o lumină lăptoasă şerpuitoare, ca un vas care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, aşteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să le aibă alături pe Conchita şi pe Leticia, să le ţină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre şi împuţite care scuipaseră între ochi atâţia bărbaţi. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Sau ar fi putut încerca să fure un pistol de la unul din soldaţii care îi aduceau de mâncare. Dar îi era milă de ei. Cei mai mulţi erau ţărani desculţi, intraseră în armată din cauza sărăciei. Nişte copii care abia învăţaseră să mânuie o puşcă. L-ar fi condamnat la moarte dacă i-ar fi furat arma. Şi-apoi îşi acceptase soarta. Ştia că totul se sfârşise. Erau ultimele sale zile de viaţă. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sauuuu… să transforme cele două zile pe care le mai avea de trăit într-o nesfârşită rotire. O idee îi încolţi în minte. Cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba desenă pe zid o linie. Mai încolo puţin o alta. Apoi le uni printr-un semicerc. “Ce-i viaţa? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârşite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Îşi duse mâna la bărbie şi contemplă cele două linii şi semicercul aşa cum un împătimit al artei ar contempla portretul Mona-Lisei. Se încruntă, murmură ceva doar pentru sine, apoi cu marginea farfuriei desenă un alt arc de cerc din punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, înapoi, până când acesta întâlni din nou semicercul cam în acelaşi loc de unde plecase. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată sau cel puţin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba acoperi cu palma jumătatea de sus a desenului, realitatea. Dacă sus era realul atunci jos nu putea fi decât imaginarul, irealul, oniricul. Zâmbi mulţumit. Apucă farfuria cu amândoua mâinile şi opintindu-se în zid scrijeli un X mare pe a doua linie ca şi cum ar fi aşezat un parapet de beton pe drumul de fier pe care nu avea să mai treacă vreodată vreun tren. Desenul de pe zidul celulei arăta cam ca cel de mai jos, desigur însă, mult mai rudimentar.
“Vis, vis, vis” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba încercând să croşeteze din amintiri o imagine anume. Şi ca un copil căruia i se cântă un cantec de leagăn adormi murmurând “vis, vis, vis”. N-a ştiut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc şi a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldaţii tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba şezând pe vine dincolo de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis şi privind ca un extraterestru proaspăt aterizat pe Pământ zidurile solide şi reci ale temniţei sale. “Cum… cum… cum ai iesit de-acolo?” – murmură soldatul înţepenit de groază alertându-şi camarazii. Bărbatul îşi duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniştească şi ca să-l împace se strecură ca un abur printre barele groase înapoi în celulă. Se aşeză pe pat şi zâmbi. Închise ochii la loc.
“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro…- strigă bărbatul deschizând ochii cu zâmbetul pe buze ca şi cum ar fi fost pe malul însorit al lacului în zilele frumoase din copilărie - În ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieţii care vegheau în permanenţă la uşa sa. “Şi câte zile mai sunt până la execuţia mea?” – întrebă el privind şiret cum băiatul începe să se piardă cu firea şi să se bâlbâie. “Două cred domnule…”. “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba şi constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu ştiu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai ştiu… Va rog nu mă mai zăpăciţi, de zece zile mă tot întrebaţi asta. “Vezi tu Hose, dacă am găsi o buclă aşa ca o scurtătură – spuse bărbatul întinzând mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei – care să ne întoarcă înapoi în trecut de fiecare dată când apăsăm un buton al timpului, am putea trăi veşnic. Pe aici înapoi nu ne mai putem întoarce - îi explică el, arătând un semispaţiu delimitat de cele două linii în sus – căci aici e realitatea. Dar asta se poate face foarte uşor aici – mai adăugă el arătând spre semispatiul delimitat de cele două linii în jos - căci aici este visul.” Apoi fără să fie băgat de seamă de Hose se făcu fir subţire de mătase şi ieşi prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi şi se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo să golească o ladă cu sticle de rom şi să strângă în brate câteva târfe focoase.
“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu puşca în zăbrele – trezeşte-te, a sosit ceasul”. Apoi scoase de la brâu inelul cu chei şi desfăcu gratiile. Înaintă câţiva paşi, îl apucă de umăr pe deţinut şi-l zgâlţâi sănătos. “Hei… tâlharule, ţi-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli însă pe podea ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat duse două degete la beregata bărbatului şi aşteptă câteva secunde. Apoi privi înlemnit. Faţa bărbatului era acoperită de un rânjet înţepenit, întinzându-se larg de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Şi ceea ce era şi mai grav, murise fericit.
***
- Doctore, te rog să ne spui cauza morţii şi momentul decesului. E foarte important ca să înţelegem ce s-a întâmplat şi a cui este vina. Am fost păcăliţi doctore şi asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul în timp ce cu o mână îşi mângâia barbişonul iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc la impozantul birou.
Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului se aşeză şi fără nici o clipă de răgaz începu să desfăşoare firul explicaţiilor.
- Mă tem colonele că veştile pe care am să ţi le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morţii pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobişnuit, deşi am desfăcut bucăţi corpul decedatului. Ştiu, o să spui că era un bărbat de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale. Nu pot să-ţi dau nicio explicaţie, dar aceasta este concluzia definitivă. Dar ceea ce este şi mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu şaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Ştiu colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Şi fiindcă mi s-a părut şi mie cât se poate de neobişnuit l-am rugat să refacă toate analizele pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos. Nici el nu avut nicio explicaţie, dar a confirmat toate rezultatele mele, deţinutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit acum douăzeci de zile – încheie doctorul jenat cu privirea în pământ…
joi, 3 februarie 2011
Pip
Pip păşeşte grăbit. Nu are nici un motiv să se grăbească, poate doar frigul. Altfel Pip nu e într-una din cele mai bune zile. Job nu mai are de câteva luni, nevasta îl cicăleşte într-una şi îl mai sâcâie şi o răceală nesuferită. Orizonturile s-au strâns toate grămadă sub pleoape ca un teanc de linii frânte. La început nici nu-l zăreşte, abia cu coada ochiului îi atinge pălăria neagră de fetru, înaltă şi ţuguiata ca o stalactită, cu panglică bleumarin, ce pare decupată dintr-o altă lume şi adăugată cu nedisimulată inadvertenţă într-un real mai degrabă neted, cenuşiu şi tern.
Pip se opreşte, îşi roteşte privirea şi-l priveşte pe bărbat. Are o un obraz uscat, crăpat în viroage pământii, o barbă albă lungă, parcă încleiată ca un şomoiog în vârful bărbiei şi doi ochi vii şi strălucitori ca doi bănuţi de argint aruncaţi în fundul fântânii întru împlinirea dorinţelor. Bărbatul ţine între degetul mare şi arătător un inel. Îl aşează pe masă, îl acoperă cu o ceşcută măruntă ca un degetar şi apoi învârte ceşcuţa alături de alte două până când Pip pierde din ochi ceşcuţa cu inelul. Pip zâmbeste. A văzut şmecheria de o sută de ori cel puţin. Aruncă un ochi împrejur. De obicei sunt în gaşcă, e mereu cineva să atragă mulţimea şi în caz că lucrurile se încurcă să-i ia apărarea şarlatanului. De data asta însă nu-i nimeni în jur, ba mai mult, parcă un zid transparent îi ţine pe ceilalţi trecători la distanţă de câţiva metri. Bărbatul îl priveşte în ochi şi aşteaptă. Pip intră în joc. Răstoarnă prima ceşcuţă. Inelul nu este acolo. Bărbatul zâmbeşte. Pip răstoarnă şi a doua ceşcuţă. Inelul nu este nici sub aceasta. Pip răstoarnă şi a treia ceşcuţă şi constată cu uimire că inelul nu este nici sub aceasta. Îl priveşte neîncrezător pe bărbatul cu aer de vrăjitor. Jocul diferă de ceea ce ştia el. Regulile sunt altele. Pip e bulversat, nu înţelege care este morala. Ce ar fi trebuit să facă ca să-l descopere? Unde este inelul? Cum ar putea fi adus înapoi?! Bărbatul întinde palma. Pip i-o intinde pe-a sa. Bărbatul îi ia palma, o atinge uşor, apoi îi scoate abil verigheta de pe deget. Pip ar vrea să reacţioneze s-o ceară înapoi dar parcă cineva i-a luat glasul şi puterea. Bărbatul o aşează încetişor pe masă ca pe un fulg, apoi o acoperă cu ceşcuţa. Le răsuceşte şi pe celalte două, le învârte şi apoi aşteaptă. Pip arată spre prima. Nu-i acolo. Apoi spre a doua. Nu-i nici acolo. Pip arată deznădăjduit spre a treia dar verigheta, aşa cum era previzibil, a dispărut. Bărbatul zâmbeşte ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce minune, apoi dă din umeri ca un copil care a făcut o boacănă şi vrea să fie iertat.
- O vrei înapoi? – întreabă galeş.
Pip dă din cap în semn că ar vrea-o.
- Dă-mi portofelul.
Pip are o clipă de ezitare. Înăuntru sunt banii, buletinul, actele maşinii, cardul bancar, alte carduri şi legitimaţii. E identitatea sa de pământean. Îl scoate şi îl aşează pe masă. Bărbatul ridică de sub masă trei cupe mai mari şi le aşează cu gura în jos, una din ele acoperind portofelul. Apoi începe să le învârtă încet. Pip o urmăreşte atent pe cea sub care e portofelul. Când bărbatul se opreşte, întinde mâna şi răsuceşte cupa. A greşit. O răsuceşte pe a doua. Portofelul nu-i nici acolo. O răsuceşte în cele din urmă pe a treia. Previzibil, portofelul a dispărut şi el. Pip tremură. Ar vrea să plece să cheme poliţia. Poate totuşi bărbatul are să înţeleagă cu vorba bună. Pip dă să-i vorbească.
- Îl vrei înapoi?
Pip dă din cap în semn că l-ar vrea.
Bărbatul zâmbeşte. Nici nu şe aştepta la alt răspuns.Fără să-l mai întrebe îi ia geanta din mână şi o aşează pe masă. Pip nu ştie ce să zică. Ar vrea să o ia îndărăt dar tot corpul îi e amorţit. Urmăreşte ca-n transă cum bărbatul scoate de sub masă trei vase mari cu care acoperă geanta. Pip are acolo CV-uri, certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, diplomele de şcoală, diplome de la cursuri de pregătire, recomandări. Toată istoria sa este acolo. Bărbatul îşi face numărul cu mişcări încete şi deosebită migală. Pip atinge unul din vase. Nu-i acolo. Apoi pe celălalt. Nu-i nici acolo. Apoi pe ultimul. Geanta a dispărut şi ea după verighetă şi portofel.
Bărbatul zâmbeşte şi dă din nou din umeri. Întinde palmele desfăcându-le în evantai într-un gest de falsă uimire şi neputinţă. Apoi, ca şi cum i-ar fi venit o idee salvatoare, îi face semn să se aşeze pe masă. Pip nu înţelege ce vrea, dar bărbatul îi face semn să se aşeze pe masă, bătând cu palma în tăblia de lemn. Pip se aşează. Bărbatul cu aer de vrăjitor scoate de sub masă un coş mare cu care îl acoperă în întregime. Apoi încă unul şi încă unul. Începe să le rotească. Pip nu mai înţelege nimic. Tremură. E transpirat tot deşi afară e frig. Pământul întreg pare că se învârte cu el. Deodată rotirea încetează. Pip e încremenit. Aşteaptă. Nu se întâmplă nimic. Ridică marginea coşului. A aterizat în altă lume. E cald aici şi e praf, praf gălbui de ţară. Face câţiva paşi şi începe să recunoască locurile. E casa părintească. Dă ocol şurii, face câţiva paşi prin grădină… Cineva spală rufe în curte într-o copaie de lemn scobit. Pip trece de colţul casei. E mama. Are ani mai puţini decât are el. E înaltă şi mlădioasă. Cântă. Deodata tace. Îşi roteşte privirea şi-l vede.
- Piiiiiip – strigă ea. Ce-i cu tine dragul mamii?! Mama îşi şterge mâinile pe rochie şi aleargă să-l strângă în braţe. Vai ce slab eşti dragul mamii. Nu mănânci aşa-i?! Şi te chinuie gândurile… Ai ochii trişti dragul mamii. Ce-i cu tine?! Vaii şi ce mâini îngheţate ai. Şi obrajii…
Mama îi lasă clăbuc de săpun pe obraji. Săpun greu din seu de oaie. Îl strânge în braţe şi începe să plângă.
- Ce s-a întâmplat cu tine dragul mamii?! Ce ţi-au făcut?!
Pip nu mai poate răbda. Lacrimile încep să se rostogolească năvalnice peste obraji. Se smulge din îmbrăţişare şi fuge. Aleargă spre poartă. Cu coada ochiului zăreşte coşul. Se face ghem şi trage cosul peste cap. Coşul începe să se rotească. Îşi şterge lacrimile cu mâneca hainei. Stă ghemuit sub coş. De şi-ar găsi măcar geanta, de portofel s-ar mai putea lipsi. Şi de verighetă. Rotirea încetează. Lui Pip îi e frică să ridice marginea coşului. Pur şi simplu îi e frică. Cineva ţipă brusc, un ţipăt scurt şi ascuţit ca o lamă de şiş. Pip sare în picioare. Lui Pip nu-i vine să creadă. E Maria, Maria cu 30 de ani mai mare decât în realitate. Se ceartă cu cineva, cu-n bărbat. Bărbatul îi reproşeaza ceva iar Maria încearcă să scape de el. Îl împinge dar bărbatul continuă să se prăvale peste ea. Apoi cade brusc din picioare. E beat mort. Maria are ochii trişti şi goi. Tare trişti sunt ochii Mariei. Pip nu vrea să iasă de după zid. N-ar putea rezista la o altă strângere în braţe. Îi vine să urle. Plânge cu hohote. Cade în genunchi şi plânge în hohote. Apoi încearcă să-şi înghită gemetele de teamă să nu fie auzit. Maria l-a lăsat pe bărbat căzut la pământ şi apare în uşa cu un copil mic în braţe. E o fată. O leagănă să adoarmă. Pip fuge. E a treia încercare. Şi ultima Îi e teamă, tare teamă. Nu mai are însă nimic altceva de pierdut. Absolut nimic. Bărbatul cu barba albă şi lungă şi pălărie ţuguiată de fetru i-a luat tot ce îi putea lua. Identitatea, istoria, chiar şi propriul trup…
Pip intră sub coş. Pământul începe să se agite năvalnic. Ameţeşte. Îi e rău, vrea să verse. Are nevoie de aer.
- Opreşte-te, opreşte-te…. – ţipă Pip – şi pământul îl ascultă cuminte şi frânează brusc.
Pip ridică marginea coşului. A sosit înapoi de unde a plecat. Stă cu fundul pe masa bărbatului cu pălărie neagră de fetru şi panglică bleumarin. Dar acesta nu mai este. Nu mai sunt nici ceşcuţele mici cât un degetar, nici cupele, nici vasele de porţelan… Pip simte între degete ceva ascuţit. E inelul. Şi lângă el verigheta, portofelul şi geanta. Priveşte cu uimire inelul E din aur cu multe multe diamante. Dacă e real are să i-l facă cadou ei. Iar Maria are să-l moştenească…
Pip îşi aşează verigheta pe deget, îşi pune portofelul în buzunar şi luându-şi din mers geanta o ia grăbit din loc. Pip nu are nici un motiv să se grăbească. Poate doar frigul. Şi inelul fierbinte din suflet.
Pip se opreşte, îşi roteşte privirea şi-l priveşte pe bărbat. Are o un obraz uscat, crăpat în viroage pământii, o barbă albă lungă, parcă încleiată ca un şomoiog în vârful bărbiei şi doi ochi vii şi strălucitori ca doi bănuţi de argint aruncaţi în fundul fântânii întru împlinirea dorinţelor. Bărbatul ţine între degetul mare şi arătător un inel. Îl aşează pe masă, îl acoperă cu o ceşcută măruntă ca un degetar şi apoi învârte ceşcuţa alături de alte două până când Pip pierde din ochi ceşcuţa cu inelul. Pip zâmbeste. A văzut şmecheria de o sută de ori cel puţin. Aruncă un ochi împrejur. De obicei sunt în gaşcă, e mereu cineva să atragă mulţimea şi în caz că lucrurile se încurcă să-i ia apărarea şarlatanului. De data asta însă nu-i nimeni în jur, ba mai mult, parcă un zid transparent îi ţine pe ceilalţi trecători la distanţă de câţiva metri. Bărbatul îl priveşte în ochi şi aşteaptă. Pip intră în joc. Răstoarnă prima ceşcuţă. Inelul nu este acolo. Bărbatul zâmbeşte. Pip răstoarnă şi a doua ceşcuţă. Inelul nu este nici sub aceasta. Pip răstoarnă şi a treia ceşcuţă şi constată cu uimire că inelul nu este nici sub aceasta. Îl priveşte neîncrezător pe bărbatul cu aer de vrăjitor. Jocul diferă de ceea ce ştia el. Regulile sunt altele. Pip e bulversat, nu înţelege care este morala. Ce ar fi trebuit să facă ca să-l descopere? Unde este inelul? Cum ar putea fi adus înapoi?! Bărbatul întinde palma. Pip i-o intinde pe-a sa. Bărbatul îi ia palma, o atinge uşor, apoi îi scoate abil verigheta de pe deget. Pip ar vrea să reacţioneze s-o ceară înapoi dar parcă cineva i-a luat glasul şi puterea. Bărbatul o aşează încetişor pe masă ca pe un fulg, apoi o acoperă cu ceşcuţa. Le răsuceşte şi pe celalte două, le învârte şi apoi aşteaptă. Pip arată spre prima. Nu-i acolo. Apoi spre a doua. Nu-i nici acolo. Pip arată deznădăjduit spre a treia dar verigheta, aşa cum era previzibil, a dispărut. Bărbatul zâmbeşte ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce minune, apoi dă din umeri ca un copil care a făcut o boacănă şi vrea să fie iertat.
- O vrei înapoi? – întreabă galeş.
Pip dă din cap în semn că ar vrea-o.
- Dă-mi portofelul.
Pip are o clipă de ezitare. Înăuntru sunt banii, buletinul, actele maşinii, cardul bancar, alte carduri şi legitimaţii. E identitatea sa de pământean. Îl scoate şi îl aşează pe masă. Bărbatul ridică de sub masă trei cupe mai mari şi le aşează cu gura în jos, una din ele acoperind portofelul. Apoi începe să le învârtă încet. Pip o urmăreşte atent pe cea sub care e portofelul. Când bărbatul se opreşte, întinde mâna şi răsuceşte cupa. A greşit. O răsuceşte pe a doua. Portofelul nu-i nici acolo. O răsuceşte în cele din urmă pe a treia. Previzibil, portofelul a dispărut şi el. Pip tremură. Ar vrea să plece să cheme poliţia. Poate totuşi bărbatul are să înţeleagă cu vorba bună. Pip dă să-i vorbească.
- Îl vrei înapoi?
Pip dă din cap în semn că l-ar vrea.
Bărbatul zâmbeşte. Nici nu şe aştepta la alt răspuns.Fără să-l mai întrebe îi ia geanta din mână şi o aşează pe masă. Pip nu ştie ce să zică. Ar vrea să o ia îndărăt dar tot corpul îi e amorţit. Urmăreşte ca-n transă cum bărbatul scoate de sub masă trei vase mari cu care acoperă geanta. Pip are acolo CV-uri, certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, diplomele de şcoală, diplome de la cursuri de pregătire, recomandări. Toată istoria sa este acolo. Bărbatul îşi face numărul cu mişcări încete şi deosebită migală. Pip atinge unul din vase. Nu-i acolo. Apoi pe celălalt. Nu-i nici acolo. Apoi pe ultimul. Geanta a dispărut şi ea după verighetă şi portofel.
Bărbatul zâmbeşte şi dă din nou din umeri. Întinde palmele desfăcându-le în evantai într-un gest de falsă uimire şi neputinţă. Apoi, ca şi cum i-ar fi venit o idee salvatoare, îi face semn să se aşeze pe masă. Pip nu înţelege ce vrea, dar bărbatul îi face semn să se aşeze pe masă, bătând cu palma în tăblia de lemn. Pip se aşează. Bărbatul cu aer de vrăjitor scoate de sub masă un coş mare cu care îl acoperă în întregime. Apoi încă unul şi încă unul. Începe să le rotească. Pip nu mai înţelege nimic. Tremură. E transpirat tot deşi afară e frig. Pământul întreg pare că se învârte cu el. Deodată rotirea încetează. Pip e încremenit. Aşteaptă. Nu se întâmplă nimic. Ridică marginea coşului. A aterizat în altă lume. E cald aici şi e praf, praf gălbui de ţară. Face câţiva paşi şi începe să recunoască locurile. E casa părintească. Dă ocol şurii, face câţiva paşi prin grădină… Cineva spală rufe în curte într-o copaie de lemn scobit. Pip trece de colţul casei. E mama. Are ani mai puţini decât are el. E înaltă şi mlădioasă. Cântă. Deodata tace. Îşi roteşte privirea şi-l vede.
- Piiiiiip – strigă ea. Ce-i cu tine dragul mamii?! Mama îşi şterge mâinile pe rochie şi aleargă să-l strângă în braţe. Vai ce slab eşti dragul mamii. Nu mănânci aşa-i?! Şi te chinuie gândurile… Ai ochii trişti dragul mamii. Ce-i cu tine?! Vaii şi ce mâini îngheţate ai. Şi obrajii…
Mama îi lasă clăbuc de săpun pe obraji. Săpun greu din seu de oaie. Îl strânge în braţe şi începe să plângă.
- Ce s-a întâmplat cu tine dragul mamii?! Ce ţi-au făcut?!
Pip nu mai poate răbda. Lacrimile încep să se rostogolească năvalnice peste obraji. Se smulge din îmbrăţişare şi fuge. Aleargă spre poartă. Cu coada ochiului zăreşte coşul. Se face ghem şi trage cosul peste cap. Coşul începe să se rotească. Îşi şterge lacrimile cu mâneca hainei. Stă ghemuit sub coş. De şi-ar găsi măcar geanta, de portofel s-ar mai putea lipsi. Şi de verighetă. Rotirea încetează. Lui Pip îi e frică să ridice marginea coşului. Pur şi simplu îi e frică. Cineva ţipă brusc, un ţipăt scurt şi ascuţit ca o lamă de şiş. Pip sare în picioare. Lui Pip nu-i vine să creadă. E Maria, Maria cu 30 de ani mai mare decât în realitate. Se ceartă cu cineva, cu-n bărbat. Bărbatul îi reproşeaza ceva iar Maria încearcă să scape de el. Îl împinge dar bărbatul continuă să se prăvale peste ea. Apoi cade brusc din picioare. E beat mort. Maria are ochii trişti şi goi. Tare trişti sunt ochii Mariei. Pip nu vrea să iasă de după zid. N-ar putea rezista la o altă strângere în braţe. Îi vine să urle. Plânge cu hohote. Cade în genunchi şi plânge în hohote. Apoi încearcă să-şi înghită gemetele de teamă să nu fie auzit. Maria l-a lăsat pe bărbat căzut la pământ şi apare în uşa cu un copil mic în braţe. E o fată. O leagănă să adoarmă. Pip fuge. E a treia încercare. Şi ultima Îi e teamă, tare teamă. Nu mai are însă nimic altceva de pierdut. Absolut nimic. Bărbatul cu barba albă şi lungă şi pălărie ţuguiată de fetru i-a luat tot ce îi putea lua. Identitatea, istoria, chiar şi propriul trup…
Pip intră sub coş. Pământul începe să se agite năvalnic. Ameţeşte. Îi e rău, vrea să verse. Are nevoie de aer.
- Opreşte-te, opreşte-te…. – ţipă Pip – şi pământul îl ascultă cuminte şi frânează brusc.
Pip ridică marginea coşului. A sosit înapoi de unde a plecat. Stă cu fundul pe masa bărbatului cu pălărie neagră de fetru şi panglică bleumarin. Dar acesta nu mai este. Nu mai sunt nici ceşcuţele mici cât un degetar, nici cupele, nici vasele de porţelan… Pip simte între degete ceva ascuţit. E inelul. Şi lângă el verigheta, portofelul şi geanta. Priveşte cu uimire inelul E din aur cu multe multe diamante. Dacă e real are să i-l facă cadou ei. Iar Maria are să-l moştenească…
Pip îşi aşează verigheta pe deget, îşi pune portofelul în buzunar şi luându-şi din mers geanta o ia grăbit din loc. Pip nu are nici un motiv să se grăbească. Poate doar frigul. Şi inelul fierbinte din suflet.
marți, 1 februarie 2011
Covorul
- Hai să-l mai lăsăm un pic – zic uitându-mă îndărăt cum nevastă-mea încearcă să ridice capătul dinapoi al covorului peste marginea balustradei. Icneşte din greu dar nu se lasă. Nu ştiu ce naiba a găsit-o. Niciodată nu m-a mai ajutat la covoare. Ţin minte când ne-am mutat în bloc am bătut la covoare două zile la rând, douăşpe ore pe zi. N-a mişcat un deget, n-a zis “mai odihneşte-te şi tu”. Eu le-am coborât, eu le-am urcat, eu le-am bătut, eu le-am periat, eu le-am şters cu oţet. Îmi ieşise mâna din umăr nu alta. Trei zile a trebuit s-o ţin în faşă la piept, de fiecare dată când încercam s-o mişc aveam nişte dureri înfiorătoare. Are ea ceva socoteli şi acuma de-a pus mâna să mă ajute. Ma uit înspre ea cu colţul privirii.
- Tz… - face din vârful buzelor şi dă din cap să continui să urc.
Ce să mai urc. Trebuie să rotim covorul şi să luăm curba dar e al dracului de lung covorul ăsta. De îndoit nu putem să-l îndoim aşa că trebuie să-l ridicăm cât ne permite locul şi apoi să-l rotim în jurul axei până când trece în partea cealaltă a balustradei. Întâi mă aşezasem eu la capătul de jos c-am zis că tot greul atârnă spre bază. Da nu-i aşa, greul se împrăştie oarecum uniform.
Chinu dracu! Da gata, a trecut.
- Ai încuiat? – face nevastă-mea. Să nu ne trezim că mai intră vreunul şi mai dăm de belea.
Îi confirm că am încuiat şi dau să ridic iar, da nevastă-mea vrea o gură de aer aşa că insistă să comenteze.
- Auzi, cică peste Popeasca a încercat să intre unu acu vreo două nopţi. L-a auzit cum încearcă să descuie uşa. Ştia că-i singură acasă al dracu.
Mă bate gândul să fac o glumă proastă dar mă abţin.
- Şi?!
- Şi atât! Când a văzut că ăla insistă a luat o tigaie şi a izbit-o de uşă. Pe urmă a ieşit să vadă dacă a murit sau a fugit. Fugise. Auzi, pe vremea lu Nea Nicu dacă mai ţii minte umbla vorba că una a facut exact la fel şi ăluia de partea ailaltă a uşii i-a crăpat inima. Au condamnat-o p-aia la zece ani, omor prin imprudenţă.
Salt covorul pe umăr şi trag. Nevastă-mea îl apucă cu amândouă mâinile şi-l târâie între picioare. E al dracului de greu. Trebuie să mă duc zilele astea să plătesc taxa pentru locul de parcare. Loc de parcare… Ale naibii jigodii. Îmi pun maşina pe un dâmb de pământ din faţa blocului de pe care eu cu mâna mea am strâns toate pietrele, am jumulit buruienile, am adunat cioburile şi toate mizeriile şi hop mă trezesc cu ei la uşă, că dacă vreau să-mi păstrez locul de parcare trebuie să plătesc nu ştiu ce taxă la primărie. Da mă duc, ce să fac. Îmi dă şi-un fier d-ăla de se-apleacă când pun maşina şi pe urmă îl îndrept când sunt plecat. Îl blochez c-un lacăt şi gata nu mai poate să-mi ia altul locul. Nici măcar nesimţitu ăla de Grigorescu, care a văzut că am nivelat locul cu săpăliga şi gata s-a şi găsit să-şi pună rabla lui. P-ăştia cu rable nici n-ar trebui să îi lase să le parcheze în faţa blocului. Lângă ghenă, acolo ar trebui să-i oblige să parcheze. Pă Grigorescu l-am convins relativ uşor s-o taie, da acu vre-un an s-au împuşcat unii în faţa blocului, a zis de ei şi la teveu. Da ăia nu plătiseră taxă la primărie, era la mica înţelegere. E, uite că n-a mai fost înţelegere. Al dracu mafiot ţinea pistolu în torpedou. Ăla l-a făcut bou, ăsta a pus mâna pe pistol şi-a tras. Noroc că era cu bile. N-a murit vecinu, da a rămas cu mâna beteagă, îi atârnă aşa ca o legătură de pătrunjel. Şi i-a luat mafiotu şi locul de parcare că vecinu nu mai poate să conducă aşa cu mâna beteagă. Dacă aveam şi eu pistol cu bile nu mai stăteam atâta la palavre cu Grigorescu.
Gata, am ajuns. Îl trântim în sufragerie şi coborâm după celălalt. E mai mic şi mai uşor. E din dormitor. Trece mai repede şi peste balustradă.
- Auzi, n-ar fi bine să ne punem şi noi sistem de alarmă? – mă întreabă nevastă-mea cu covorul subsoară.
- La ce dracu?!
- Aşa, să fie. E plină lumea asta de derbedei şi de descreieraţi.
- Şi dacă ne punem alarmă o să fie mai puţini derbedei? E răsuflată gluma dar nu înţeleg unde bate. Tace. Cred că nici ea nu ştie exact ce vrea. A aruncat-o aşa, doar doar o prind de-un colţ şi-i dau un sens.
Îl aşezăm lângă celălalt în sufragerie. Mi-e frică să le desfac. Îmi iau inima în dinţi şi o fac până la urmă. Sunt mai mari ca ale noastre. Pe ăla babanu l-am desfăcut pe jumătate şi deja nu mai are loc. Pe ăla mic l-am desfăcut peste el.
- N-au pic de gust – strâmbă din nas nevastă-mea. Are dreptate. Da la ce te poţi aştepta de la nişte pensionari negri la suflet. Probabil sunt cumpărate acu treizeci, patruzeci de ani. Uită-te şi tu – insistă ea – ce albastru strident lângă maroul ăla roşcat. Şi frunzele astea verzi. Doamne, Doamne, ce urâţenii.
Dă apoi cu ochii de vecinu învelit în covorul mare şi de vecina învelită în covorul cel mic.
- Da până la urmă ce-ai avut cu ei?
Plec capul.
- M-a înnebunit cu politica. Toată ziua stă pe televizor şi le ascultă pe coţofenele alea care se piţigăie acolo. De când au fost alegerile celelalte nu-l mai opreşte decât când se culcă, şi uneori nici atunci, că adoarme cu el deschis şi se trezeşte la miezul nopţii de-l închide. Nu puteam nici să aţipesc. Am mers şi am rugat-o frumos să dea televizorul mai încet. Da ea la mine “Îţi aduci aminte dumneata ce gălăgie ai făcut când ţi-ai adus mobila? Şi eu te-am rugat să faci mai puţină gălăgie? Da n-ai făcut!” Auzi a naibii băbătie, a ţinut minte cum am cărat noi mobila pe scări şi cum am deranjat-o acu şapte ani. Şi ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu-i mai tăcea gura. Am lăsat-o să turuie şi am coborât. Da ea de-a dracului a dat televizorul şi mai tare. Mâncam un măr. Tăiasem o felie şi tocmai o băgam în gură când au început invitaţii din studio să se certe şi să se porcăie. Parcă erau la zoo, aşa se auzeau răgetele. Şi moderatoare aia ţipa mai tare decât toţi. M-a scos din minţi. Am coborât într-un suflet cu cuţitul cu care tăiasem felia de măr în mână. A ieşit bărbat-su, ea l-a pus sunt sigur. I-am zis şi lui cu frumosul. Da m-am enervat şi mai tare. Că cică e apartamentul lor cumpărat cu sudoarea muncii, pensia lor pentru care au trudit din greu, e treaba lor cu fac şi ce dreg. S-a dat la mine că lor nu le ajunge pensia să mănânce friptură în fiecare zi, apăi să mai meargă pe la restaurante ca noi. Auzi tu cică noi mergem la restaurante, c-am mers de două ori anul ăsta, o dată de ziua ta şi a doua oară când a venit Marioara din America şi atunci a plătit ea tot. Pe urmă mi-a băgat-o p-aia că i-a taiat Boc pensia şi că nu mai ia nici jumate din cât lua. Auzi, tu ştiai că şi ăsta a fost militar?! Mă ai naibii, acuma de când le-a tăiat pensiile de toţi auzi că au fost în armată, până acuma tăceau chitic. Şi să vezi tupeu, zice la mine că noi ne lăfăim în bani şi lor abia le ajung pensiile, că cică dacă puneam mâna pe meserie şi nu ne lăsam pe tânjală nu se ducea totul de râpă. Auzi tu tupeu, când eu din ce produc le plătesc pensiile la amândoi!
Nevastă-mea se scarpină dupa ceafă şi mă opreşte cu un gest scurt vâjâind arătătorul prin aer.
- Şi acuma ce facem cu ei?
Dau din umeri.
- Îi punem în cadă până îmi vine vreo idee. Habar n-am, punem dopul şi o umplem cu acid de baterie. Sau îi facem pachete mici şi-i împrăştiem prin oraş, pe la şantierele astea de construcţii câte au mai rămas. Îi înfigem în betoane.
Îşi duce un deget la tâmplă şi-mi face semn că-s tâmpit la cap.
- N-am nici o idee nemaipomenită, n-am mai făcut-o niciodată. Târâiei şi tu până în baie până gugălesc eu un pic. Poate găsesc ceva mai deştept pe net. Vezi să nu murdăreşti carpetele.
- Tz… - face din vârful buzelor şi dă din cap să continui să urc.
Ce să mai urc. Trebuie să rotim covorul şi să luăm curba dar e al dracului de lung covorul ăsta. De îndoit nu putem să-l îndoim aşa că trebuie să-l ridicăm cât ne permite locul şi apoi să-l rotim în jurul axei până când trece în partea cealaltă a balustradei. Întâi mă aşezasem eu la capătul de jos c-am zis că tot greul atârnă spre bază. Da nu-i aşa, greul se împrăştie oarecum uniform.
Chinu dracu! Da gata, a trecut.
- Ai încuiat? – face nevastă-mea. Să nu ne trezim că mai intră vreunul şi mai dăm de belea.
Îi confirm că am încuiat şi dau să ridic iar, da nevastă-mea vrea o gură de aer aşa că insistă să comenteze.
- Auzi, cică peste Popeasca a încercat să intre unu acu vreo două nopţi. L-a auzit cum încearcă să descuie uşa. Ştia că-i singură acasă al dracu.
Mă bate gândul să fac o glumă proastă dar mă abţin.
- Şi?!
- Şi atât! Când a văzut că ăla insistă a luat o tigaie şi a izbit-o de uşă. Pe urmă a ieşit să vadă dacă a murit sau a fugit. Fugise. Auzi, pe vremea lu Nea Nicu dacă mai ţii minte umbla vorba că una a facut exact la fel şi ăluia de partea ailaltă a uşii i-a crăpat inima. Au condamnat-o p-aia la zece ani, omor prin imprudenţă.
Salt covorul pe umăr şi trag. Nevastă-mea îl apucă cu amândouă mâinile şi-l târâie între picioare. E al dracului de greu. Trebuie să mă duc zilele astea să plătesc taxa pentru locul de parcare. Loc de parcare… Ale naibii jigodii. Îmi pun maşina pe un dâmb de pământ din faţa blocului de pe care eu cu mâna mea am strâns toate pietrele, am jumulit buruienile, am adunat cioburile şi toate mizeriile şi hop mă trezesc cu ei la uşă, că dacă vreau să-mi păstrez locul de parcare trebuie să plătesc nu ştiu ce taxă la primărie. Da mă duc, ce să fac. Îmi dă şi-un fier d-ăla de se-apleacă când pun maşina şi pe urmă îl îndrept când sunt plecat. Îl blochez c-un lacăt şi gata nu mai poate să-mi ia altul locul. Nici măcar nesimţitu ăla de Grigorescu, care a văzut că am nivelat locul cu săpăliga şi gata s-a şi găsit să-şi pună rabla lui. P-ăştia cu rable nici n-ar trebui să îi lase să le parcheze în faţa blocului. Lângă ghenă, acolo ar trebui să-i oblige să parcheze. Pă Grigorescu l-am convins relativ uşor s-o taie, da acu vre-un an s-au împuşcat unii în faţa blocului, a zis de ei şi la teveu. Da ăia nu plătiseră taxă la primărie, era la mica înţelegere. E, uite că n-a mai fost înţelegere. Al dracu mafiot ţinea pistolu în torpedou. Ăla l-a făcut bou, ăsta a pus mâna pe pistol şi-a tras. Noroc că era cu bile. N-a murit vecinu, da a rămas cu mâna beteagă, îi atârnă aşa ca o legătură de pătrunjel. Şi i-a luat mafiotu şi locul de parcare că vecinu nu mai poate să conducă aşa cu mâna beteagă. Dacă aveam şi eu pistol cu bile nu mai stăteam atâta la palavre cu Grigorescu.
Gata, am ajuns. Îl trântim în sufragerie şi coborâm după celălalt. E mai mic şi mai uşor. E din dormitor. Trece mai repede şi peste balustradă.
- Auzi, n-ar fi bine să ne punem şi noi sistem de alarmă? – mă întreabă nevastă-mea cu covorul subsoară.
- La ce dracu?!
- Aşa, să fie. E plină lumea asta de derbedei şi de descreieraţi.
- Şi dacă ne punem alarmă o să fie mai puţini derbedei? E răsuflată gluma dar nu înţeleg unde bate. Tace. Cred că nici ea nu ştie exact ce vrea. A aruncat-o aşa, doar doar o prind de-un colţ şi-i dau un sens.
Îl aşezăm lângă celălalt în sufragerie. Mi-e frică să le desfac. Îmi iau inima în dinţi şi o fac până la urmă. Sunt mai mari ca ale noastre. Pe ăla babanu l-am desfăcut pe jumătate şi deja nu mai are loc. Pe ăla mic l-am desfăcut peste el.
- N-au pic de gust – strâmbă din nas nevastă-mea. Are dreptate. Da la ce te poţi aştepta de la nişte pensionari negri la suflet. Probabil sunt cumpărate acu treizeci, patruzeci de ani. Uită-te şi tu – insistă ea – ce albastru strident lângă maroul ăla roşcat. Şi frunzele astea verzi. Doamne, Doamne, ce urâţenii.
Dă apoi cu ochii de vecinu învelit în covorul mare şi de vecina învelită în covorul cel mic.
- Da până la urmă ce-ai avut cu ei?
Plec capul.
- M-a înnebunit cu politica. Toată ziua stă pe televizor şi le ascultă pe coţofenele alea care se piţigăie acolo. De când au fost alegerile celelalte nu-l mai opreşte decât când se culcă, şi uneori nici atunci, că adoarme cu el deschis şi se trezeşte la miezul nopţii de-l închide. Nu puteam nici să aţipesc. Am mers şi am rugat-o frumos să dea televizorul mai încet. Da ea la mine “Îţi aduci aminte dumneata ce gălăgie ai făcut când ţi-ai adus mobila? Şi eu te-am rugat să faci mai puţină gălăgie? Da n-ai făcut!” Auzi a naibii băbătie, a ţinut minte cum am cărat noi mobila pe scări şi cum am deranjat-o acu şapte ani. Şi ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, nu-i mai tăcea gura. Am lăsat-o să turuie şi am coborât. Da ea de-a dracului a dat televizorul şi mai tare. Mâncam un măr. Tăiasem o felie şi tocmai o băgam în gură când au început invitaţii din studio să se certe şi să se porcăie. Parcă erau la zoo, aşa se auzeau răgetele. Şi moderatoare aia ţipa mai tare decât toţi. M-a scos din minţi. Am coborât într-un suflet cu cuţitul cu care tăiasem felia de măr în mână. A ieşit bărbat-su, ea l-a pus sunt sigur. I-am zis şi lui cu frumosul. Da m-am enervat şi mai tare. Că cică e apartamentul lor cumpărat cu sudoarea muncii, pensia lor pentru care au trudit din greu, e treaba lor cu fac şi ce dreg. S-a dat la mine că lor nu le ajunge pensia să mănânce friptură în fiecare zi, apăi să mai meargă pe la restaurante ca noi. Auzi tu cică noi mergem la restaurante, c-am mers de două ori anul ăsta, o dată de ziua ta şi a doua oară când a venit Marioara din America şi atunci a plătit ea tot. Pe urmă mi-a băgat-o p-aia că i-a taiat Boc pensia şi că nu mai ia nici jumate din cât lua. Auzi, tu ştiai că şi ăsta a fost militar?! Mă ai naibii, acuma de când le-a tăiat pensiile de toţi auzi că au fost în armată, până acuma tăceau chitic. Şi să vezi tupeu, zice la mine că noi ne lăfăim în bani şi lor abia le ajung pensiile, că cică dacă puneam mâna pe meserie şi nu ne lăsam pe tânjală nu se ducea totul de râpă. Auzi tu tupeu, când eu din ce produc le plătesc pensiile la amândoi!
Nevastă-mea se scarpină dupa ceafă şi mă opreşte cu un gest scurt vâjâind arătătorul prin aer.
- Şi acuma ce facem cu ei?
Dau din umeri.
- Îi punem în cadă până îmi vine vreo idee. Habar n-am, punem dopul şi o umplem cu acid de baterie. Sau îi facem pachete mici şi-i împrăştiem prin oraş, pe la şantierele astea de construcţii câte au mai rămas. Îi înfigem în betoane.
Îşi duce un deget la tâmplă şi-mi face semn că-s tâmpit la cap.
- N-am nici o idee nemaipomenită, n-am mai făcut-o niciodată. Târâiei şi tu până în baie până gugălesc eu un pic. Poate găsesc ceva mai deştept pe net. Vezi să nu murdăreşti carpetele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)