Kinaiul

A’ala mi-a luat mâna stângă și mi-a privit atent unghia de la degetul mic.

- Ești un kinai – mi-a spus fără să clipească. Glasul său nu trăda nici emoție, nici mirare, nici încântare. Vocea lui A’ala fusese complet neutră, ca și cum ar fi vrut doar să-mi atragă atenția că am cinci degete la mâna stângă.

- Ce e acela un kinai, A’ala?

A’ala nu a răspuns, dar a continuat să îmi pipăie buricele degetelor, apăsând ușor peste ele și frecându-le cu degetul mare.

- Ești un kinai albastru.

- Ei bine, și ce înseamnă asta?

- Înseamnă că ești un luptător. Ești pregătit să te lupți cu ursul.

Am rămas pe gânduri. Știam că limbajul lui A’ala era îmbibat de înțelesuri adânci și că fiecare discuție cu el era ca un concurs de ghicitori. Nu putea fi vorba despre nici un urs adevărat în explicația lui A’ala. Nu întâlnisem niciodată un urs adevărat și cu atât mai puțin nu aveam de gând să mă lupt cu unul. A’ala voia să spună cu siguranță altceva.

- Ești un wae. Un ales!

- Un ales? Al cui?

A’ala a dat capul pe spate și a ridicat ochii spre stele. Am privit amândoi tăcuți cerul. Era senin și stelele păreau chiar ochii cu care zeii priveau înspre nedumeririle noastre, cercetându-le atent. Cu cât priveam mai adânc cerul, cu atât aveam mai mult percepția că de acolo de sus, cineva mă sfredelește cu privirea.

- Să bei apă de la Izvorul lui Hoku. La miezul nopții să mergi. Conține argint! – a mai spus A’ala, apoi s-a ridicat și a plecat.  

Argint?! De ce mi-ar fi trebuit argint?! Nu am avut nicio bănuială, dar l-am ascultat pe A’ala și am băut în fiecare noapte apă de la Izvorul lui Hoku. Abia când am ajuns în prima seară lângă el mi-am dat seama ce a vrut să spună A’ala. În lumina palidă a lunii, aplecându-mă peste ghizdurile de piatră tocită între care creșteau mușchi îmbibați cu rouă, am zărit stelele argintii reflectând-se în adâncul fântânii. Stăteau cuminți părând să se dizolve în apa cristalină. Am luat cana de fier, am umplut-o și am băut-o până la capăt. Am simțit cum argintul îmi pătrunde în sânge și cum pe cerul gurii rămâne gust de stele.

Nu știu cu adevărat ce a vrut să spună A’ala cu apa care conține argint, dacă fusese doar o metaforă a sa, sau dacă apa din fântâna lui Hoku conținea cu adevărat argint, dar nu după multă vreme unghia de la degetul mic al mâinii stângi a început să se coloreze în argintiu, iar vârful ei a început să crească mult mai repede decât la celelalte unghii. Trecuse doar o lună de când începusem să beau apă de la Izvorul lui Hoku și unghia îmi crescuse atât de mare, încât încercam cu rușine să mi-o ascund. Era subțire, tare și ascuțită ca o lamă de șiș. Am simțit cum toată povestea începe să mă îngrozească. Nu erau cuvinte fără noimă, cele pe care A’ala le aducea în fiecare seară și mi le vărsa în ureche. Aveau miezul lor, sensul lor, aveau mai mult decât atât, aveau un sâmbure de realitate pe care trebuia să-l înțeleg.

Într-o seară i-am arătat unghia. A’ala a zâmbit, mi-a luat din nou mâna și a mers cu degetul pe marginea unghiei argintii. A apăsat puțin iar pielea s-a crăpat, un licărit de sânge ițind-se în crestătura proaspăt deschisă.

- Acum ești un kinai adevărat. Ai și mana și mea pehehi.

Nu înțelegeam ce vrea sa spună. Nu înțelegeam nimic, de la un capăt la altul.

- De ce sunt un kinai A’ala? Cu ce urs trebuie să mă lupt?

- Ești un kinai care are și puterea și arma pentru a lupta. Nimic nu iți mai poate sta în cale. Iar ursul... pe urs îl vei învinge mereu.

- De ce ursul?

- Kinaii albaștrii se luptă cu ursul, kinaii roșii cu tigrul, iar kinaii verzi cu coioții. Ursul nu te atacă, decât dacă tu vrei să te iei la trântă cu el. Ursul e ziua care vine, nevoia care te macină, dorința care iți crește în piept...

- Iar kinaii roșii?

- Kinaii roșii sunt însetați de sânge, omoară doar din plăcere, e nevoia lor. Ei se luptă cu tigrul care i-ar putea sfâșia într-o secundă, dar n-o face pentru că nu simte sângele de kinai, doar tu ai sânge de kinai. Kinaii roșii scot mea pehehi și sfâșie burta tigrului când acesta nici nu se așteaptă. E o lașitate. Apoi îi jupoaie blana și o așază în peșteră, lângă toate celelalte.   

- Iar...

- Iar kinaii verzi sunt niște hiene mici. Se hrănesc cu mortăciuni și cu iarbă. De aceea devin verzi. Nu au mea pehehi, doar lătratul, asta e singura lor armă.    

Am încercat să pătrund înțelesul cuvintelor lui A’ala. Era clar că amestecă din nou filozofia de viață pur teoretică, cu crâmpeie de realitate palpabilă.

Mana și mea pehehi. Puterea și arma, îmi spusese A’ala. Care erau ele cu adevărat? Și la ce ar fi trebuit să le folosesc?

La o bucată de vreme după ce unghia mi-a crescut ca un șiș, am simțit și o altă schimbare în trupul meu, mai bine spus în înlăuntrul său. Simțeam unghia ca o armă și mai ales simțeam nevoia să o folosesc. Poate că și cuvintele lui A’ala mă împinseseră într-acolo, doar eram un kinai, un kinai albastru, eram mai mult decât atât, eram un wae. Dar ceva se întâmpla în mine, o forfotă interioară, o forță care părea să erupă din nimic, ca un tsunami care se adună din picăturile de apă și devine un colos cu o putere pe care nimeni, dar absolut nimeni, nu o poate stăvili. Eram un kinai, un kinai albastru...

Primul a fost domnul J. Era o japiță de șef, încrezut, prost crescut și mai ales mitocan. Avea un fel abject de a vorbi, mai ales cu femeile pe care le aducea în stare să plângă în hohote. Așa se întâmpla și în acea dimineață când țipa în biroul său de sticlă la domnișoara K. Am simțit cum încep să fierb, cum urechile încep să-mi pocnească de presiunea înlăuntrului, cum mâinile încep să se încordeze și mușchii înșirați de-a lungul oaselor subțiri le transformă în mici platoșe de oțel. A’ala mi-a făcut semn din cap, de pe partea cealaltă a biroului, să mă duc. M-am ridicat și am mers cu pași repezi și apăsați către biroul lui J. Am deschis ușa cu putere și abia am apucat să văd fețele mirate, speriate chiar, ale amândurora. M-am oprit în fața lui J și fără să stau pe gânduri am ridicat unghia și i-am repezit-o peste beregată. J a dus degrabă amândouă mâinile la gât ca și cum ar fi vrut să astupe gaura care se căsca, apoi a rămas așa vreo zece secunde, timp în care a început să horcăie și să tragă fără speranță aer în trup. A căzut în genunchi și apoi s-a prăbușit lat peste mocheta pufoasă. Am ieșit așa cum am intrat, cu pași repezi și apăsați, fără să mă uit înapoi. Nicio clipă nu m-am gândit la ceea ce fac. Era un automatism, un automatism periculos care nu înțelegeam cum de se înfiripase în mine. De la izvorul lui Hoku? Sau venea mult mai de departe, din sămânța de kinai?

Pe seară m-am dus pe vârful colinei să mă întâlnesc cu A’ala, eram curios ce avea să îmi spună. Dar nu a venit. M-a lăsat doar cu zeii. Cel cu zâmbetul larg din dreapta cerului clipea mulțumit...

Domnul J a fost primul, dar au urmat alții, mulți alții. Toți cei care îmi stăteau în cale într-un fel sau altul picau secerați cu beregata tăiată. Nu aveam emoții, nu aveam remușcări. Simțeam că ăsta e mersul lucrurilor, că așa trebuie să fie pentru a înainta. Nu căutam înțelesuri. Asta puțin m-a speriat.

- De ce A’ala? De ce trebuie să fie așa?

- Știi foarte bine de ce, nu trebuie să iți explic. Ai în tine ala. Ala te mână. Calea...

Am ezitat câteva secunde, apoi i-am pus lui A’ala o altă întrebare care mă măcina de foarte multă vreme.

- Eu nu mă uit niciodată înapoi! A’ala, toți oamenii ăia mor?

A’ala m-a privit mirat, cu o față confuză, așa cum nu o văzusem niciodată de când ne cunoșteam. Apoi a izbucnit în râs, într-un râs năvalnic cu sughițuri...

- Ești un wae, ala te mână... – a mai adăugat el, ca și cum nu m-ar fi auzit, apoi s-a dezlipit de teiul bătrân și a coborât ușor către oraș. Maine am să-ți aduc altă mea pehehi. Mana ta a crescut.

Și A’ala a venit în ziua următoare cu un arc cu săgeți. Nu părea să fie deloc unul obișnuit. Mi-a întins arcul, apoi tolba de piele moale în care stăteau frumos aliniate săgețile. A’ala s-a lăsat pe iarbă într-un cot îndemnându-mă să le încerc. Am luat arcul și l-am pipăit lung, mi-am plimbat degetele peste curburile lui, apoi i-am prins coarda între degete și am mers împreună cu ea de la un capăt în altul. Îl simțeam în carne, părea să fie una cu palmele mele. A’ala zâmbea mulțumit.

- Vezi și săgețile...

Săgețile erau o minune. Nu erau simple ustensile de ucis. Am luat una, i-am așezat pana în mijlocul corzii, apoi vârful în centrul miezului de lemn. Săgeata era tubulară și prin înlăuntrul ei se putea vedea până hăt departe, foarte departe, ca și cum aș fi ținut în mână o lunetă puternică.

- Ce e asta? Nu am mai întâlnit așa ceva niciodată. Nici nu cred că există – am zâmbit la rându-mi. Asta e doar o iluzie, un crâmpei de imaginație cu care vrei să mă îmbii din motive numai de tine știute. Nu există asemenea instrumente...

- E nana, nana hononu, privirea adâncă... Și nu vine din meșteșugirea săgeții, vine din tine, săgeata doar te ajută să o conștientizezi. Nu uita că ești un kinai, ești un wae...

- Chiar crezi că pot vedea atât de departe? – l-am întrebat uluit pe A’ala.

- Chiar crezi că există un instrument care să vadă atât de adânc? – mi-a răspuns el tot cu o întrebare.

Erau minunate săgețile lui A’ala. Nu doar că vedeam foarte departe, dar vedeam și în interiorul lucrurilor. Unele interioare păreau liniștite și frumoase din afară, dar înăuntru era multă mizerie. O vreme povestea m-a dat peste cap. Lumea mi-a părut dintr-o dată mult mai mare, simțindu-mă incapabil sa-i urmăresc contururile delicate ca ale unei forme fractale ample și cu atât mai mult să fiu în stare să-i pătrund miezurile.

Dar starea interioară de kinai nu m-a părăsit. Am pus săgețile în arc și le-am folosit. Neînduplecat. Fără emoții și fără remușcări. Nu căutam înțelesuri și nu priveam înapoi. Cei loviți se comportau asemenea lui J. Își duceau amândouă mâinile la gât încercând să desprindă săgeata. Rămâneau așa, în picioare, preț de câteva secunde, timp în care încercau zadarnic să tragă cu toata puterea aer în piept, apoi se prăbușeau la pământ horcăind.

- Ai prins gustul mana. Ursul are să se păzească de-acuma. Se va ascunde. O să-ți fie din ce în ce mai greu să-l găsești. Cred că ai ajuns destul de departe... Aici e o cotitură, iar tu trebuie să urmărești ala. Mana și   mea pehehi nu-ți mai folosesc la nimic...

Nu îl înțelegeam pe A’ala. De data aceasta nu era vorba să nu fi priceput vorbele, dar nu înțelegeam de ce mă întoarce din drum. Doar el îmi spusese, el îmi băgase în cap și în sânge că sunt un kinai albastru, un wae. Că am și mana și mea pehehi pentru a mă lupta și doborî pe oricine. Și dintr-o dată nu mai eram? Atunci ce eram?  

- De ce trebuie să opresc lupta A’ala? Nu mai sunt un kinai?

A’ala a încercat să îmi spună ceva, și-a căutat cuvintele, nu le-a găsit, apoi a renunțat.

- Oamenii ăia, acolo sunt kāne ʻino – am spus eu furios. Trebuie să scăpăm lumea de oamenii răi, A’ala, nu putem să ne oprim tocmai acum.

- Pune mana deoparte și caută ala - mi-a spus A’ala așezând-mi o mână pe braț. Închide ochii și caută ala...

Am închis ochii dar în cap mi se învârtea lumea întreagă, exact ca într-un caleidoscop pentru copii. Un cilindru opac în interiorul căruia se găseau fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât piesele mici, viu colorate, să se adune la fiecare rotire în diverse îngemănări. Am deschis ochii și i-am arătat lui A’ala clădirea cea mare.

- Acolo A’ala, nu-i putem lasă pe kāne ʻino acolo. Și sunt atâția, sunt atâtea case in pericol – am țipat eu arătându-i orașul care se pregătea să adoarmă. Clădirea aceea putem să o distrugem cu totul...

- Lasă clădirile, clădirile sunt doar stupi pentru albine și trântori. Tu trebuie să cauți matca. Matca nu stă acolo. Închide ochii și caută ala. Urmărește-o...

Eram complet derutat.

- A’ala... dar oamenii, oamenii sunt...

- Lasă oamenii, nici oamenii nu contează, doar hopena contează.

- Atunci toate beregatele tăiate, toți oamenii aceia cu săgețile înfipte în gât, prăbușindu-se horcăind la pământ…

- Da, da, nici oamenii aceia nu contează. Asta nu s-a întâmplat decât pentru a-ți da seama cât de puternic ești, atâta tot. Să înțelegi tu însuți dacă poți să urmezi ala și să atingi hopena, țelul...

- Care țel A’ala? Ce contează cu adevărat atunci?

- Ai închis ochii? Ai urmat ala?

Am închis ochii aproape strivindu-i. Mi-era necaz pentru că mă pregătisem atâta vreme pentru ceva ce avea să se schimbe complet și să-mi fie de neînțeles. Brusc, cu ochii închiși am văzut stelele. Printre ele, ca un șarpe de apă, ala. Șarpele se răsucea printre stele ca o panglică de beteală printre globurile din brad. Apoi dintr-o dată șarpele a părut că se ridică cu capul deasupra cerului și se cufundă în el, dispărând. Am deschis ochii. Stelele străluceau. A’ala aștepta să-i vorbesc despre hopena, dar nu eram în stare. Simțeam ceva, dar nu reușeam să așez lucrurile în rame pătrate. Lumea se învârtea în continuare ca într-un caleidoscop.

- Mauna!

- Muntele?

A’ala a clătinat din cap aprobator.

- Știi bine A’ala că nimeni nu poate urca acolo. Toți cei care au făcut-o s-au prăbușit. Și apoi eu sunt un kinai, eu m-am născut să lupt cu ursul, nu să urc muntele.

- Acela este ursul! – mi-a întors-o A’ala apăsat, atât de apăsat încât mi-am dat seama, că încă de la început acela fusese țelul.

Am căzut pe gânduri. Mauna era o stâncă de piatră dreaptă, ieșită din miezul câmpiei ca un menhir uriaș, numai cremene tare și ascuțită, care nu putea fi pășită. Încă o dată mă scormoneau întrebările privind mana și mea peheni. La ce-mi foloseau? Care erau până la urmă armele mele? Mi-ar fi folosit în lupta cu mauna?

Am fost împreună cu A’ala și am privit mauna de jos, de la baza ei. Am clătinat din cap în semn că nu. A’ala a clătinat în semn că da.

- Dar trebuie să mă pregătesc – am încercat eu un compromis.

- Ești pregătit, ești un kinai călit. Ai și mana și mea pehehi.

- Mana si mea pehehi? Nu înțeleg nimic, A’ala. Nici vorbă să le am, nu mai am nimic. Nici măcar nu mă mai simt un kinai.

A’ala a zâmbit cum nu mai zâmbise demult.

- Asta pentru ca ai devenit unul matur și nu mai simți schimbarea. Hopena și nana hononu sunt armele tale, acestea au fost dintotdeauna, dar abia acum începi să le simți. Iar ala e puterea.

Lucrurile păreau să se limpezească.

A’ala a arătat cu privirea în susul stâncii. Am început să urc încet și atent. Aveam cu mine și privirea adâncă și țelul. Iar calea mă călăuzea. Nu mă uitam înapoi. Doar înainte, priveam cu grijă la fiecare colț de piatră, la fiecare muchie ascuțită.

- Faci bine ce faci! – mi-a spus A’ala de undeva de jos, de la baza stâncii, iar glasul său abia se mai distingea.

Drumul nu era deloc ușor, dar am strâns din dinți și am împins lucrurile într-acolo unde îmi doream. Iar ele se aliniau cuminți, ca o turmă de oi întorcându-se-n staul. La fiecare pas simțeam în ochi nana hononu, puterea de a vedea dincolo de contururi și în talpă mana, puterea care se adunase în atâtea încleștări mai mult sau mai puțin importante, mai multe sau mai puțin profitabile. Până la urmă A’ala avea dreptate, nimic nu era cu adevărat mai important decât hopena, țelul, și ala, calea spre el. Restul erau doar pietre alunecate de pe mauna, pietre mărunte care se rostogoleau cu gălăgie la fiecare pas  până jos de tot.

Când în fine am ajuns în vârf A’ala mă aștepta surâzând. Am privit lumea din vârful lui mauna. Nu înțelesesem de ce trebuie să urc acolo ca să învăț ce înseamnă cu adevărat un kinai, dar la o singură privire aruncată de jur împrejur, am priceput. De sus de acolo toate erau mici, neînsemnate, și clădirea cea mare și locurile și oamenii. Doar înaltul și depărtările erau la dimensiuni măsurabile...

- Cine ești tu A’ala?  

- Știi bine cine sunt – mi-a răspuns el ca un ecou.

Apoi m-a luat în brațe și m-a strâns tare, atât de tare încât simțeam cum brațele lui, pulpele, pieptul, îmi intră în carne. Nu l-am mai văzut pe A’ala niciodată, dar în ziua aceea am înțeles în sfârșit că sunt un kinai...

Povestea grăuntelui de nisip (basm)

A fost odată ca niciodată, căci cu siguranță a fost odată, cândva demult, a fost cum spuneam, o stâncă. Și ședea stânca, măreață și impunătoare pe vârful inundat în lumină al muntelui, scrutând cu privirea sa senina câmpia și pădurile și apele și satele întinzându-se cuminți la picioarele sale, mici precum gâzele pe frunza rotundă. Într-o bună zi în poala stâncii s-a așezat o floare. Mică, timidă și colorată ca un fluture călător, căutând un loc liniștit unde să se oprească și să își întindă aripile la soare.

- Ce cauți tu aici?! – a întrebat stânca încruntându-se de îndată ce a simțit-o atingându-i genunchiul.

- Caut un loc liniștit unde să mă așez și să mă bucur de căldura soarelui, unde să aud vântul cântând și liniștea înfundându-mi urechile. Iar dacă locul și jocul îmi vor plăcea, voi să-mi pătrund rădăcinile prin încremenirile de piatră și să mă stabilesc aici pentru totdeauna.     

Stânca s-a încruntat si mai mult, și-a pus mâinile în șolduri și a tunat înspre floare.

- Ei, tu, piticanie, de unde atâta tupeu la o vietate cât se poate de neînsemnată? Ce te face să crezi că mi-aș dori să trăiesc alături de cineva semeni ție toată viața și să tânjim împreuna spre soare?!

Floarea a tăcut vinovată, iar stânca a continuat înverșunată.

- Eu sunt cea mai puternică pe acest Pământ, nu e nimeni mai puternic și mai semeț decât mine și nimic nu poate să mă doboare. Eu sunt stânca atotputernică și așa voi fi până la capătul lumii. De ce crezi ca mi-aș dori ca rădăcinile tale firave, să-mi pătrundă cremenea?!

- Pentru că sunt albastră?! – a încercat floarea marea cu degetul. Pentru că sunt o pată de culoare pe cenușiul muntelui?! Pentru că în adierea brizei de amiază îmi flutură petalele precum rochița rândunicii?! Pentru că îmi place să râd în soare?! – a mai adăugat timid floarea.

Stânca a privit-o atent câteva clipe, apoi s-a pornit a râde vârtos, hohotind și icnind, așa cum muntele nu mai pomenise nici măcar în timpul furtunilor năprasnice cu tunete și fulgere. S-a clătinat vreme bună în hohote, apoi s-a oprit și a glăsuit ferm.

- Nici vorbă să îmi trebuiască ceva din ceea ce ai să-mi oferi, nici vorbă micuțo. Am trăit sute de milioane de ani fără flori pe poale și voi mai trăi astfel încă alte sute de milioane de ani de acum încolo. Eu sunt stânca atotputernică, nu am nevoie de prieteni, iar tânjire mi-e doar cerul – a mai spus stânca, după care a închis ochii părând că vrea să adoarmă...

Tare s-a mai necăjit micuța floare când a auzit un asemenea răspuns și tare s-a mai ofilit de întristare. Fiindcă stânca s-a închis în sine și a încleștat fălcile, rădăcinile firave ale florii nu au putut pătrunde niciunde. Petalele i s-au ofilit, trupul i s-a subțiat, iar culoarea, culoarea s-a risipit moale prin cenușiul pietrei.    

Înainte de a fi alungată de vânt, floarea a mai ridicat o dată capul înspre stânca semeață și i-a spus resemnată.

- Știu că nu ai să lași niciodată vreo floare să îți șadă pe poale și am să accept asta. Dar fiindcă ești atât de înfumurată, fiindcă te consideri atât de importantă, atât de unică, atât de ca-nimeni-alta, te blestem să fii asemeni tuturor celor care te înconjoară, cu nimic diferită de niciunul din ei, să te amesteci într-un șir nesfârșit de asemeni-ție.

Stânca a ridicat din umeri și a zâmbit strâmb. Blestemul florii nu avea cum să o atingă vreodată. „Sunt mai tare decât orice pe lumea asta tremurândă și mai de neclintit decât chiar stelele de pe boltă” și-a spus ea în barbă și și-a văzut mai departe de viață. Iar anii au trecut, sute, mii, zeci de mii. Peste munte au coborât vântul, soarele și ploile în rânduri nenumărate și nicio frunză nu l-a protejat de atingerea lor. Încet încet stânca a început să se macine. La început din surprindere, apoi de teamă și în cele din urmă de neputință. Piatra a prins a se fărâma, întâi în bucăți mari dreptunghiulare, apoi în bucăți din ce în ce mai mici, până când din fălosul munte nu a mai rămas altceva decât un deșert de nisip. Undeva, risipită între miliardele de fire de nisip, stânca gemea neputincioasă. Singur între mulțimea de grăunțe asemeni sieși, bobul de nisip nu mai tânjea nici un pic înspre soare, tânjea doar înspre o pată de verde, înspre un petec de umbră, înspre petala unei flori...       

Beth

Femeia a apărut dintr-o dată în fața mașinii. Stătea în mijlocul șoselei, impunătoare, masivă, adânc înfiptă în asfalt. Era o femei bine clădită, ca o amazoană, cu o figură neutră dar încruntată, cu un păr lung pe care și-l unuia în bătaia vântului. Când m-am apropiat, am observat că ceea ce ținea în mână era un microfon pe care îl tot rotea de cablu ca pe un lasou. Abia când am văzut microfonul mi-am dat seama că o cunosc de undeva pe femeie. Era nici mai mult nici mai puțin decât Beth Hart. Beth Hart în carne și oase. Nu puteam băga mâna în foc, căci nu o văzusem decât în pozele de pe Google și în clipurile de pe Youtube, dar eram aproape sigur că este ea. Am frânat brusc și mașina s-a înțepenit cu greu la câteva palme de buricul ei. Ca într-un film prost cu pungași la drumul mare, femeia a ridicat un picior îmbrăcat în piele neagră și cizme înalte cu ținte și l-a trântit peste capota mașinii, continuând să rotească amenințător microfonul. Nu-mi mai părea un lasou, ci mai degrabă un bici. Un bici, așa îmi părea microfonul prins de cablul lung și rotit ușor din încheietura mâinii. Ne-a privit furioasă și până să mă dezmeticesc eu a deschis ușa mașinii, a înșfăcat-o pe Mimi și a tras-o afară. Apoi a trântit-o pe asfalt și i-a pus un picior pe grumaz. M-am îngrozit. Am ieșit grăbit din mașină la rându-mi încercând s-o ajut, dar Beth m-a amenințat cu degetul ca și cum ar fi vrut să mă împuște. Am rămas paralizat.     

- Știi ce-i aia să te bucuri de viată, bitch?!

Chiar așa i-a spus Beth Hart lui Mimi aplecându-se peste urechea ei „Știi ce-i aia să te bucuri de viață?”. Și i-a mai trântit și un bitch agresiv la sfârșit ca să-i intre bine în cap întrebarea. Întrebare care până la urmă putea fi una retorica, mesajul putând fi la fel de bine unul afirmativ „bucură-te de viață!” ca și unul interogativ. Ce dracu a apucat-o pe Beth cu chestia asta, nu știu. Și cu atât mai puțin ce treabă avea Beth cu noi. Și mai ales cu Mimi. Sigur, amândouă erau iubirile mele, nu puteam să neg, dar trăiau în lumi complet diferite, ocupau nivele diferite ale înlăuntrului meu, de altfel destul de aerisit și bine echilibrat. Și apoi Beth nu o apucase de păr și nu-i strigase în față „Să-l lași în pace. El e al meu, numai al meu! Să nu te mai apropii de el niciodată!” Nuuu, nici vorbă. Beth îi strigase apăsându-i piciorul pe grumaz „Știi ce-i aia să te bucuri de viață?”. Ce interes avea Beth în bucuria de viață a lu Mimi, nu puteam cu niciun chip să pricep.

- Ce te-a apucat tâmpit-o? - a scrâșnit Mimi încercând să ridice piciorul ăleia de pe gâtul ei și smucindu-se ca o gazelă în împresurarea hățișului. Ai înnebunit? Ce-ai cu mine femeie?

Sunt sigur că Mimi nici nu o recunoscuse pe Beth, habar n-avea cine e, dar în condițiile date nici nu cred că ar fi contat foarte mult. Beth la rândul-i a scrâșnit și a continuat furioasă fără să împuțineze strânsoarea.

- Să fim fericiți este singura noastră prioritate, mă înțelegi?! - a țipat ea și a înfipt microfonul în beregata lui Mimi. Restul sunt toate în urmă. Jobul, banii, familia, astea vin toate mult în urmă. Cum să ne trăim împlinit și fericit viața, asta trebuie să urmărim noi cu îndârjire... – a mârâit ea încleștând fălcile.

Ei, asta era chiar culmea! La orice m-aș fi așteptat, numai că o să primesc lecții de viață de la Beth Hart nu. Ea să-și vadă de cântat și de Joe Bonamassa al ei, iar pe noi să ne lase în pace cu teoriile simpliste despre lume și viață. Mi se părea complet absurdă alăturarea Beth Hart – lecții de viată. Ei da, dacă ar fi apărut în mijlocul drumului Osho și ar fi țipat la noi că nu știm să ne bucurăm de viață, sigur, asta ar fi fost cu totul altceva. Atunci însă n-aș mai fi frânat probabil, iar mașina nu s-ar mai fi oprit la două palme de buricul lui, dar asta e cu totul altă poveste...   

- Cretino! Da-mi drumul! – a continuat să țipe Mimi de sub cizma cu ținte. Și la dracu cu îndârjirile tale, eu îmi trăiesc viața așa cum vreau eu...  

Cred că obișnuința lui Mimi de-a se pune de-a curmezișul sfaturilor primite nu pica foarte bine de data aceasta, mai ales că în situații de criză este de așteptat să primeze maleabilitatea, flexibilitatea, în dauna părerilor rigide...

Beth părea să fie de acord cu mine căci începuse să strângă din pumni și să-si adune deasupra nasului grămada de sprâncene. Situația îmi părea una fără ieșire. Și nici nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu se ivea ca de niciunde domnul B. Domnul B este șeful meu, un domn în vârstă, sobru, un pic ramolit și depășit de realitatea, dar bun la suflet și adânc văzător. Când l-am descoperit mergea ușor aplecat, cu mâinile la spate, fără să pară că urmează o cale anume. Ce căuta domnul B la ora aceea acolo cred că nimeni n-ar fi putut să spună, nici măcar el însuși...

Beth l-a observat de la distanță și l-a urmărit cu privirea așa cum își urmărește o tigroaică prada. Când omul a ajuns la o distanță relativ apropiată, Beth a rostogolit cablul pe care îl ținea în mână ca pe un lasou și l-a aruncat înspre domnul B, care degrabă s-a prins în laț. Beth a început să tragă și domnul B s-a prăbușit sfârșit în cele din urmă la picioarele ei. Asta i-a mai descrețit oarecum fruntea căci a început să își frece palmele și să râdă, în timp ce domnul B tremura vizibil speriat.

- Dragul meu domn – a început Beth sfătos și aparent prietenos – viața e făcută să fie trăita. Jobul e doar un apendice. E un rău necesar. Domnul meu, haide să pieptănăm puțin terenul ăsta. Cu mașina de tuns iarba să-l pieptănăm și să-l aducem acolo unde îi e locul, la nivelul solului. Să nu-l lăsăm să se umfle mai mult decât trebuie și mai ales să nu lăsăm buruienile să năpădească dejurîmprejurul. E inacceptabil domnul meu ca așa ceva să se întâmple...

Domnul B era la fel de surprins ca și Mimi de toată povestea. Nu înțelegea absolut nimic din ceea ce i se întâmplă. Din înfășurarea cablului m-a salutat și m-a întrebat șoptit.

- Cine e doamna? De la HR?

Recunosc că m-am bâlbâit o vreme neștiind ce răspuns să îi dau. Până la urmă i-am spus franc.

- Nu, nu-i de la HR, e Beth Hart de la Youtube – și am dat din umeri neputincios. Domnul B a strâmbat și el din nas, semn că nu cunoștea pe nimeni de la Youtube, apoi și-a îndreptat privirea în sus.

- Doamnă... cred că e o confuzie la mijloc. Știu, o să-mi spuneți „toți ziceți așa” șiii probabil că aveți dreptate, dar aici chiar e o confuzie. Tundem doamnă dacă e cazul, tundem, eu chiar nu am nimic împotrivă. Dar eu mă ocup cu totul altceva. Știți, chestii mecanice, șuruburi, suduri, motoare, echipamente complexe. Vorbesc de partea de proiectare, nu de execuția propriu-zisă...

- Domnul meu despre asta vorbesc și eu, exact despre asta - l-a întrerupt Beth și ochii domnului B au părut că se luminează brusc -  despre prostiile astea. Chestiile astea nu trebuie să ne afecteze viața personală, ele trebuie să rămână acolo în hala unde se nasc.

- Birou doamnă, v-am spus că noi proiectăm, nu facem execuție, birou, avem chiar o clădire de birouri foarte frumoasa și spațioasă.

Beth nu a părut să îl fi auzit însă, căci a continuat.

- Ele trebuie să rămână acolo și nu să bântuie ca muștele peste mușamaua din bucătărie. Trebuie să ne armonizăm cu dejurîmprejurul, aici e esența. Trebuie să trăim în deplină armonie cu tot ce ne înconjoară, fie că ne place, fie că nu ne place.  Caci așa cum spunea Assisi, trebuie să avem curajul să schimbam lucrurile pe care le putem schimba, seninătatea să acceptam lucrurile pe care nu le putem schimba, precum și înțelepciunea de a înțelege diferența dintre ele. Restul e floare la ureche.

Domnul B nu vedea nicăieri nicio floare, mai ales că urechile începuseră să îi zvâcnească.

- Doamnă, cred că ar trebui să mă dezlegați, mă simt total inconfortabil în legăturile astea, simt că mă înăbuș. Și cred că ar trebui să o eliberați și pe domnișoara – a pufăit el lung.

Beth a icnit ironic și a replicat acid.

- Tocmai acum când am început să vă strâng?! Nu domnul meu, o să vă fac sa dispăreți, pe rând și definitiv – și Beth a început să facă niște mișcări stranii cu tot trupul ca și cum ar fi intrat într-o transă șamanică convulsivă.

Am alergat înspre Mimi încercând să o eliberez, dar până să apuc să fac doi pași și ea și domnul B au dispărut. M-am năpustit atunci înspre Beth, nebun de furie și scrâșnind a neputință. Dar nu am apucat să o ating măcar, căci imediat a dispărut și ea. A rămas doar șoseaua goală. Și botul mașinii și mâinile mele încleștate pe volan...

- Aici radio doi. Ascultați știrile orei unu – s-a auzit din difuzoarele mașinii.

Beth Hart tocmai tăcuse. Am zâmbit. N-as fi bănuit niciodată că muzica se poate lupta atât de înverșunat cu gândurile apăsătoare...