Povestea grăuntelui de nisip (basm)

A fost odată ca niciodată, căci cu siguranță a fost odată, cândva demult, a fost cum spuneam, o stâncă. Și ședea stânca, măreață și impunătoare pe vârful inundat în lumină al muntelui, scrutând cu privirea sa senina câmpia și pădurile și apele și satele întinzându-se cuminți la picioarele sale, mici precum gâzele pe frunza rotundă. Într-o bună zi în poala stâncii s-a așezat o floare. Mică, timidă și colorată ca un fluture călător, căutând un loc liniștit unde să se oprească și să își întindă aripile la soare.

- Ce cauți tu aici?! – a întrebat stânca încruntându-se de îndată ce a simțit-o atingându-i genunchiul.

- Caut un loc liniștit unde să mă așez și să mă bucur de căldura soarelui, unde să aud vântul cântând și liniștea înfundându-mi urechile. Iar dacă locul și jocul îmi vor plăcea, voi să-mi pătrund rădăcinile prin încremenirile de piatră și să mă stabilesc aici pentru totdeauna.     

Stânca s-a încruntat si mai mult, și-a pus mâinile în șolduri și a tunat înspre floare.

- Ei, tu, piticanie, de unde atâta tupeu la o vietate cât se poate de neînsemnată? Ce te face să crezi că mi-aș dori să trăiesc alături de cineva semeni ție toată viața și să tânjim împreuna spre soare?!

Floarea a tăcut vinovată, iar stânca a continuat înverșunată.

- Eu sunt cea mai puternică pe acest Pământ, nu e nimeni mai puternic și mai semeț decât mine și nimic nu poate să mă doboare. Eu sunt stânca atotputernică și așa voi fi până la capătul lumii. De ce crezi ca mi-aș dori ca rădăcinile tale firave, să-mi pătrundă cremenea?!

- Pentru că sunt albastră?! – a încercat floarea marea cu degetul. Pentru că sunt o pată de culoare pe cenușiul muntelui?! Pentru că în adierea brizei de amiază îmi flutură petalele precum rochița rândunicii?! Pentru că îmi place să râd în soare?! – a mai adăugat timid floarea.

Stânca a privit-o atent câteva clipe, apoi s-a pornit a râde vârtos, hohotind și icnind, așa cum muntele nu mai pomenise nici măcar în timpul furtunilor năprasnice cu tunete și fulgere. S-a clătinat vreme bună în hohote, apoi s-a oprit și a glăsuit ferm.

- Nici vorbă să îmi trebuiască ceva din ceea ce ai să-mi oferi, nici vorbă micuțo. Am trăit sute de milioane de ani fără flori pe poale și voi mai trăi astfel încă alte sute de milioane de ani de acum încolo. Eu sunt stânca atotputernică, nu am nevoie de prieteni, iar tânjire mi-e doar cerul – a mai spus stânca, după care a închis ochii părând că vrea să adoarmă...

Tare s-a mai necăjit micuța floare când a auzit un asemenea răspuns și tare s-a mai ofilit de întristare. Fiindcă stânca s-a închis în sine și a încleștat fălcile, rădăcinile firave ale florii nu au putut pătrunde niciunde. Petalele i s-au ofilit, trupul i s-a subțiat, iar culoarea, culoarea s-a risipit moale prin cenușiul pietrei.    

Înainte de a fi alungată de vânt, floarea a mai ridicat o dată capul înspre stânca semeață și i-a spus resemnată.

- Știu că nu ai să lași niciodată vreo floare să îți șadă pe poale și am să accept asta. Dar fiindcă ești atât de înfumurată, fiindcă te consideri atât de importantă, atât de unică, atât de ca-nimeni-alta, te blestem să fii asemeni tuturor celor care te înconjoară, cu nimic diferită de niciunul din ei, să te amesteci într-un șir nesfârșit de asemeni-ție.

Stânca a ridicat din umeri și a zâmbit strâmb. Blestemul florii nu avea cum să o atingă vreodată. „Sunt mai tare decât orice pe lumea asta tremurândă și mai de neclintit decât chiar stelele de pe boltă” și-a spus ea în barbă și și-a văzut mai departe de viață. Iar anii au trecut, sute, mii, zeci de mii. Peste munte au coborât vântul, soarele și ploile în rânduri nenumărate și nicio frunză nu l-a protejat de atingerea lor. Încet încet stânca a început să se macine. La început din surprindere, apoi de teamă și în cele din urmă de neputință. Piatra a prins a se fărâma, întâi în bucăți mari dreptunghiulare, apoi în bucăți din ce în ce mai mici, până când din fălosul munte nu a mai rămas altceva decât un deșert de nisip. Undeva, risipită între miliardele de fire de nisip, stânca gemea neputincioasă. Singur între mulțimea de grăunțe asemeni sieși, bobul de nisip nu mai tânjea nici un pic înspre soare, tânjea doar înspre o pată de verde, înspre un petec de umbră, înspre petala unei flori...