miercuri, 24 iulie 2024

Mala

- Cine ești? – m-a întrebat cu ochii închiși și cu un glas moale ca o păturică mițoasă care acoperă trupul unui bebeluș.
Mă trezisem de vreo zece minute și în tot timpul acela o studiasem atent. Îi privisem trupul plăpând și strălucitor, ca al unei păpuși de porțelan, fața mică și rotundă cu ochii ca doi năsturași pe o vestă pentru ursuleți de pluș și nasul ca un buton de lansare din camera de comandă a unei rachete în miniatură. Avea buze subțiri și aproape transparente.  N-o recunoșteam. Niciuna dintre trăsăturile ei nu-mi spuneau mai nimic. 
Eram amândoi goi, ea dormitând cu capul pe brațul meu amorțit. O jumătate din trupul ei și o jumătate dintre-al meu abundau de sudoare, semn că dormisem îmbrățișați o bună bucată din noapte, până spre dimineață. Probabil că ea se răsucise la un moment dat, altfel brațul meu ar fi luat demult foc.
Nu numai că nu o recunoșteam pe fată, dar nu-mi aminteam nici măcar cine sunt eu. Îmi aduceam aminte foarte clar ce făcusem cu o seară în urmă, dar nu puteam desface ușile amintirilor mai vechi de douăsprezece ore. Mi se părea absolut de neînțeles. Nu mi se mai întâmplase niciodată în viață așa ceva, deși trecusem prin câteva beții crunte. „Sper ca măcar ea își amintește cine e, altfel singura explicație ar fi că încă mai suntem amândoi rupți de beți” mi-am spus și n-am grăbit s-o descos la rându-mi.   
- Sincer să fiu nu-mi amintesc acum. Mi se pare absolut de neînțeles, dar pur și simplu nu știu cine sunt. Îmi aduc aminte perfect ce am făcut aseară, dar nu-mi aduc aminte ce am făcut cu o zi în urmă, cu o lună în urmă sau cu un an. Nu știu cine sunt și cum mă cheamă, oricât încerc să-mi zdrobesc creierii. Nu-mi amintesc nimic despre mine, decât că-mi place berea Kaiser și părul tău, asta din amintirile de aseară, de la bar. Tu cine ești? 
- Eu sunt Mala.
Am tăcut așteptând ca ea să continue, dar nu a făcut-o. 
- Mala și atât? – am insistat eu.
- Mala Șiatât – a replicat ea. 
- Dar pe mine mă cunoști? Știi cine sunt? 
- Habar n-am, de aceea te-am întrebat. 
- Și totuși am ajuns amândoi în același pat dezbrăcați. Trebuie că suntem destul de apropiați, sau că am devenit relativ recent. 
- Poate că n-ar trebui să spun asta, dar nu ești primul bărbat care ajunge gol în patul meu – a spus ea cu glas șăgalnic și a mijit un zâmbet, ca și cum adevărul ar fi fost un animal și viu și mort în același timp. Era un zâmbet așezat pe tăișul unui cuțit cu două fețe, una zâmbitoare și alta tristă.
Am tăcut amândoi o vreme. Eu am continuat s-o cercetez încurcat, ea a continuat să mă privească cu ochii închiși. Deși își ținea mai departe ochii lipiți, eram convins că mă vede, că mă vede pe mine și că vede prin mine, că ne vede pe amândoi cu o seară în urmă, cum am ajuns la casa ei, cum ne-am dezbrăcat și ne-am vârât sub cearceaf. 
- Am făcut dragoste? – și-a ițit ea vârful nasului de sub pernă.
Am ezitat o clipă. Chiar nu-mi aminteam ce am făcut după ce am ajuns. M-am răsucit pe o parte. Apoi pe cealaltă. Din amorțeala trupului am putut trage unele concluzii.
- Nu, cred că nu. 
Mala a ras din tot sufletul, cu o bucurie de copil care a primit cea mai frumoasă jucărie. Probabil din cauza mecanismului meu de analiză.
- Dar știi ceva, ceva cât de vag despre mine? – am reluat eu încercările de a desluși misterul în care ne înfășurasem. 
Ea a zâmbit din nou galeș. 
- Ești un tip haios, cu multă fantezie. Cu foarte multă fantezie – a accentuat ea, zâmbind mai departe de parcă ar fi făcut o boroboață năstrușnică. 
- Știi cum mă cheamă?
- Nu am nicio idee, nu mi-ai spus niciodată. De altfel nici nu prea am avut mult timp pentru destăinuiri personale. Am băut mult și am vorbit puțin. Muzica avea volumul exagerat. Tu ai cerut Kaiser și apoi votcă, eu am băut Cosmopolitan. Tu te-ai aplecat de câteva ori la urechea mea să-mi vorbești, dar n-am înțeles mare lucru. Apoi mi-ai spus că te înnebunește părul meu și ai încetat să-mi mai vorbești, în schimb ai început să-mi săruți părul și după-urechea. Deja începuseși să plutești – a chicotit ea.
- Exact asta e tot ce-mi amintesc și eu. Despre mine, despre noi, despre seara ce-a fost. Ne-am amețit amândoi binișor. Apoi tu ai alunecat și te-ai lovit cu tâmpla de tejghea. Îți curgea sânge întruna. M-am speriat tare. I-am cerut lui Jo să-mi arunce niște prosoape. Apoi te-am luat în brațe, am ieșit cu tine în fugă și am luat primul taxi care a trecut pe acolo. Mi-ai spus să te aduc aici, în locul ăsta.    
- Așa îți amintești tu că s-a întâmplat? 
- Da, îmi amintesc perfect. Așa a fost.  
Ea părea că ezită dacă să ducă mai departe discuția într-o zonă inconfortabilă amândurora, sau să o lase acolo, unde cel puțin unul dintre noi ar fost mulțumit. 
- N-a fost așa?! – m-am încruntat eu și m-am repezit să-i dezvelesc de sub breton, semnul lăsat de izbitura de cu seară. Am rămas înlemnit. Avea o cicatrice acolo unde mă așteptam, dar cicatricea aia era veche de când lumea. Am atins-o cu degetele. Pielea era încrețită și aspră la atingere și nu exista nicio crăpătură în faliile lipite, nicio urmă de sânge. 
A deschis ochii și a șoptit stins.  
- La cap am probleme, da, știu, dar nu din cele ce visezi tu. „Măi fată, tu ai ceva cu capul” așa mi-a spus mama întotdeauna și aveam, n-aveam, a avut ea grijă să pricep că trebuie să am. Am fost de foarte multe ori în adolescență la psiholog. Mama spunea că-l am pe diavol în mine și că trebuie scos cu orice preț. Era dispusă să plătească prețul, oricare ar fi fost. De plătit, însă, eu l-am plătit. Am fost însă convinsă mereu că am în mine doar câțiva draci mai mititei, nu pe diavol. Erau tare simpatici, râdeau, beau bere, mâncau flociele, ascultau Led Zeppelin, trăgeau din când în când pe nară fără să ajungă very high.    
Mala a deschis ochii. Nu erau cei mai frumoși ochi din lume, dar te acaparau. Nu-ți puteai muta privirile odată ce intrai în raza lor de acțiune. Te trăgeau înăuntru ca o pânză de cinematograf care îl trage pe spectator în filmul ce se derulează sub ochii săi. Și dincolo de ei era o altă lume. La început părea tumultoasă, năvalnică, vijelioasă, pentru ca apoi, ca și cum ai fi trecut de primul act al piesei, cel violent, să devină uriașă și goală, cu câteva elemente de decor aruncate ici-colo și lipsită de orice mișcare. Am încercat să-mi feresc privirile, nu știu dacă din teama de a nu fi absorbit în lumea aceea, sau din timiditate. Și atunci am descoperit nebunia. Am rămas înțepenit. Era dincolo de puterea mea de înțelegere. Adunând toate semnele pe care le primeam din jurul meu, am înțeles că nu eram în camera Malei, așa cum crezusem tot timpul până în clipa aceea, ci într-o rezervă de spital. 
- Știi cum te simți când intri în cabinetul unui psiholog? Exact așa cum trebuie să se simtă un leu când intră în arena circului. E înconjurat de gratii înalte până la cer, iar în mijloc stă bărbatul cu biciul. Indiferent ce simți, indiferent cine crezi că ești, tu trebuie să-ți joci rolul, să fii cine îți spune el că ești. Trebuie să te dezbraci de haina de leu și să iei jerpelita aia de rochie de felină domesticită. Să ragi o dată, de două ori pe spectacol, ca să simtă toți spectatorii genele tale sălbatice, dar să miorlăi apoi cuminte când el îți spune să sari prin cercul cuprins de flăcări sau când îți bagă capul în gură. Când ieși nu te mai ia nimeni în seamă, degeaba îți pui la loc haina pe care ai purtat-o de când te-ai născut, pentru ei nu mai ești decât o mâță jalnică. Și atunci n-ai decât o singură ieșire – adăugă ea după o mică pauză și-mi arătă încheieturile mâinilor. Sau... – mai spuse ea zâmbind și-și duse degetul la tâmplă. 
Prima dată am crezut că degetul este un pistol, că opțiunile pe care le ai la îndemână sunt un cuțit sau un pistol. Nu avusesem nicio îndoială că asta vrea să-mi arate. Dar zâmbetul mă intriga. M-am tot răsucit și în cele din urmă am înțeles că nu asta voia să spună cu gestul acela. Nu degetul era ceea ce voia Mala să-mi arate, ci capul. Da, sigur! Sunt momente în care lumea în care trăiești nu te mai satisface și atunci nu ai decât două soluții, să te muți în cealaltă, care îți este pusă la dispoziție de proprietar, sau să-ți creezi singur una numai pentru tine. Asta îmi spunea Mala. Iar eu, eu eram doar un personaj în lumea aceea. 
Ziua își făcea loc printre zăbrelele jaluzelei din fereastră. Marginile patului, scaunul mic și alb, cu trei picioare din fier rotund, monitorul de lângă pat, noptiera pe care era așezat un pahar cu apă, ușa de la baie crăpată, ceasul de deasupra patului, mare cât un cap de om, arătând ora șapte. Toate se dezveleau acum ochilor în întreaga lor plinătate. I-am sărutat Malei după-urechea, m-am îmbrăcat, și-am ieșit pe furiș încercând să mă feresc de ochii asistentelor ce urmau să apară din moment în moment pentru rondul de dimineață și de ochii ei.
- Degeaba fugi de mine, noi doi o să ne mai vedem cu siguranță, haiosule! – a strigat ea în urma mea. Și eram sigur că zâmbea. 
   

luni, 22 iulie 2024

Arșița

Era îngrozitor de cald. Afară erau în jur de 40 de grade, iar în casă 31. Și era foarte umed. Aveam senzația că locuiesc într-o oala uriașă pusă pe un aragaz imens, ai cărei pereți se încălzesc tot mai mult și bruma de apă de pe fundul ei se transformă întruna în aburi, fără să dispară niciodată cu totul. 
Nu era nici pe departe cea mai bună perioadă a vieții mele. Lăsasem ultimul job pentru că aveam impresia că nu-mi aduce nici cea mai mică satisfacție, ba mai mult, ajunsese să-mi bubuie tâmplele în fiecare dimineață când trebuia să mă trezesc și să plec la muncă. 
În ziua aceea m-am deșteptat foarte devreme, odată cu răsăritul soarelui. Dormeam foarte prost, atât din cauza căldurii sufocante, cât și a gândurilor cel puțin la fel de mai sufocante. Am făcut un duș, apoi am mâncat o roșie și o bucată de brânză, un ou fiert și o felie de șuncă. Am băut un pahar de limonadă rece făcută de mine, un fel de ice tea. Apoi am scos ziarele cumpărate cu o zi în urmă și le-am cercetat cu atenție, filă cu filă, anunț cu anunț. Am căutat mai bine de două ore, am sunat în câteva locuri, dar nimic interesant nu s-a ivit. Simțeam tot mai mult cum mă sufoc. 
E o senzație tare neplăcută sufocarea, căci ai impresia că o poți controla, deși în realitate ea te controlează pe tine. Deschizi gura mai mult, si mai mult, apoi, când vezi că nu e de ajuns, inspiri adânc și lucrurile se liniștesc un pic. Dar senzația de sufocare nu trece, ar trebui să inspiri adânc de fiecare dată pentru ca aerul necesar să ajungă în plămâni, deși ai putea să juri cu mâna pe inimă că aerul nu în plămâni trebuie să ajungă, ci la creier, acolo se simte lipsa lui cel mai mult. Din cauză că aerul tot nu e suficient, tragi cu putere în piept tot mai des. Și apoi începe panica. Auzi șuieratul propriei respirații ca o locomotivă cu aburi care trage din greu. Dacă te-ai putea vedea în oglindă, ți-ai da seama că te-ai înroșit îngrozitor. Broboane îți apar pe frunte cu ritmicitatea picăturilor de ploaie căzând pe frunzele de brusture primăvara. Se strâng una în alta, se adună în bobițe mari și mai mari și alunecă reci pe gât. De ce reci te întrebi, deși totul e fierbinte în jur, inclusiv propriul trup. Deja tricoul e îmbibat de sudoare. Deschizi îngrozit fereastra, cu toate că știi că are să fie ca-n gura cuptorului, dar tot speri că o să prinzi o felie de aer. Îl închizi și mai îngrozit.       
Am lăsat ziarele răvășite pe jos și pe canapea și am ieșit în oraș. Soarele nu era încă sus și pe o jumătate de stradă casele desenau umbre pe marginea trotuarului. Am apucat marginea din stânga a străzii și am mers fără țel și fără să cotesc la dreapta sau la stânga, cu excepția unor mici bucăți, până când, în cele din urmă, casele s-au terminat și a urmat un loc viran lung. M-am întors. Am cumpărat pe drum o înghețată parfe și am mâncat-o până acasă. Din cauză că parfeul era împachetat ca untul, înghețata mi-a curs pe mâini până la cot, pe tricou, pe pantaloni.  
Până să ajung acasă m-am așezat pe un gard puțin înalt care străjuia un scuar cu iarbă. Fusese verde, dar acum era pârjolită. Trebuia să mă așez pentru că simțeam c-am obosit îngrozitor. Picioarele îmi păreau din cauciuc, gata să se înmoaie în orice moment și să se încolăcească pe asfalt, iar capul îmi părea o oală sub presiune conținând un amestec de legume, carne și gânduri, tăiate mărunt, din care nu mai recunoșteai nimic. M-am speriat. Eram suficient de tânăr să fac față unei zile cu 41 de grade. Atunci?! De unde senzația de sfârșeală nesfârșită? Am dus mâna instinctiv la piept. Nu-mi simțeam inima în palmă. O secundă am crezut c-am s-o găsesc palpitând grav, dar nu. M-am gândit că dacă ar fi fost să mor, probabil că n-ar fi fost un moment prost. Căsătorit nu eram, copii nu aveam, prieteni cât să-i numeri pe degetele de la o mână, bunuri mai nimic, cu ai mei nu mai vorbisem de mult, deși știam că i-aș fi necăjit tare când ar fi aflat. Nici treburi începute care ar fi trebuit terminate nu aveam. Una peste alta n-aș fi tulburat prea mult lumea și nici n-aș fi lăsat o urmă o gaură mare.   
Am ajuns acasă, am mâncat o bucată de pui fript și o salată de roșii și m-am culcat. Pe seară am ieșit din nou. Eram afectat și fizic, dar și psihic, deși propriul eu se străduia din răsputeri să mă convingă că nu e așa. Încercam să-mi dau seama de unde vin senzațiile acelea, de la arșiță sau de la sentimentul de inutilitate. Sau una de-acolo și cealaltă de dincolo. Poate că senzațiile acelea de sfârșeala nu veneau nici de la arșiță și nici de la neîmplinire, ci doar de la viața însăși, de la mersul ei rotund înainte, agățat instabil de secundarul unui orologiu masiv.
Am așteptat să se însereze și am ieșit din nou. M-am oprit la barul de cartier, am cerut o bere, am ascultat muzică, cafe concert, și am șters urmele de brumă care se făceau pe pahar. Am mai cerut o bere, apoi încă una și le-am șters și lor bruma care se forma imediat ce se umplea paharul. Pe drumul înapoi către casă m-am gândit că poate ar fi mai bine să dorm ziua și să stau treaz noaptea. Nu era mult mai răcoare noaptea, dar aerul era respirabil. M-am întins în pat. De îndată ce așezam capul pe cearceaf, el se aglomera cu gânduri disparate, mici și negre, ca un coș de nuiele în care pui momeala pentru somn și-l cufunzi în adânc. 4 de la matematică în generală, înghețarea anului la facultate, despărțirea de Lin, minciunile trântite alor mei, joburile pe care le părăsisem fără remușcări, tablourile nepictate, viitorul ca o gumă de mestecat peste care pășeam și care mi se lipea de tălpi și de degete. Nici noaptea nu era bună să stau treaz. Am luat telefonul, am căutat Vivaldi și am dat play. Muzica a acoperit gândurile mici și negre, așa cum chitul instant acoperă găurile din pereți. Am început să număr oi. Am ajuns până la unsprezece, apoi oile au început să salte în staul de ziceai că s-a-înfiripat lupul între ele. La a treisprezecea oaie le-am dat dracu și am început să număr fluturi. Fluturii erau mult mai liniștiți, dar trebuia să-mi sucesc întruna gâtul după ei. Am încetat să mai număr. Noaptea și Vivaldi făceau o treabă suficient de bună. L-am oprit și pe Vivaldi și am lăsat doar noaptea să curgă. Era o liniște cum nu mă gândeam că poate exista într-un oraș  cu o populație medie. Nici mașini, nici țipete, nici muzică, nici televizoare, nici nunți, nici botezuri. Pesemne toți erau la fel de prăbușiți ca și mine. Am închis ochii. Și atunci l-am auzit. La început am crezut că am ațipit și că visez. Mi se întâmplă adesea să ațipesc, fără să adorm profund și să bântui o vreme între lumi. Aud atunci cu o ureche ciocanul vecinului bătând cuiul sau al vecinei bătând șnițelele, iar cu cealaltă aerul vâjâind în jurul trupului meu de pasăre. Trece o vreme până când una din ele învinge și atunci, fie ciocanul, fie pasărea, se oprește, iar cealaltă mai continuă o vreme ca un ecou, pentru a se opri și ea în scurt timp. 
I-am auzit de fapt respirația sacadată, ca un gater a cărui lamă trece la intervale egale prin bușteni, sfâșiindu-i. Aha-aha-aha-aha. Nu era a unui om, era a unui animal. Probabil un câine. Însă eu nu aveam câine. Și nici măcar vecinii. Asta m-a speriat tare. După locul de unde veneau sunetele mi-am dat seama că e în colțul camerei. Am așteptat. Fiindcă nu dădea niciun semn că ar vrea să mă atace, m-am mai liniștit. Ce nu puteam pricepe în ruptul capului era cum de intrase. Aveam o singură ușă la apartament și pe colo trecusem numai eu, puteam să jur.  Ferestrele erau mereu închise din cauza căldurii. Și apoi stăteam la etajul doi. Singura explicație era că a trecut pe lângă mine fără să-mi dau seama, dar după felul în care respira hăpăind aerul, am înțeles că trebuie să fie un animal de talie mare. Mi-a fost teamă să cobor din pat. O vreme am zis să las treaba așa până dimineață, când animalul probabil că ar fi dispărut singur, așa cum a apărut. Apoi teama de a adormi lângă un animal străin de talie mare a devenit mai aprigă decât cea de a-l privi de aproape. Mi-am făcut curaj, am coborât din pat încercând să nu fac niciun zgomot, am pășit pe vârfuri și am aprins întrerupătorul. 
Era exact cum mă așteptam. Un câine mare, părea un dog german, stătea tolănit în colțul camerei. Avea părul scurt, colorat într-o varietate de marouri. N-a făcut nicio mișcare când am aprins lumina. Doar ochii i-a ridicat înspre mine și m-a privit. Nu părea că mă privește nici adânc iscoditor, nici cu ură, nici cu o dorință anume. „Aha, tu ești” părea să spună privirea care m-a cercetat trei secunde, apoi a coborât în podea între labe. De acum puteam să închid ochii, făcusem cunoștință, nu părea dispus să mă sfâșie și nici să-mi tulbure somnul. A fost mult mai ușor să adorm cu câinele, decât cu oile. A doua zi dimineață, așa cum bănuisem, câinele a dispărut. Am pus totul pe seama stresului în care mă aflam. Dar ceva nu părea în regulă în toată povestea. Am mers până în colțul camerei, m-am aplecat și am cercetat podeaua. Balele uscate de câine se întindeau pe o bucată de podea cât o batistă, strălucind în lumină ca dârele de melc.      
M-am neliniștit și mai tare decât atunci când ne întâlnisem, dar de data aceasta nu-mi mai era teamă de el, ci de mine.
Ziua a trecut foarte repede. Am ieșit de câteva ori, pentru mici cumpărături, să beau o bere, două și să duc gunoiul. De fiecare dată când m-am întors am deschis ușa cu emoție. Nu cu teamă, cu emoție. Mă așteptam să-l găsesc acolo. Dar n-a mai apărut. Asta până pe seară, când lucrurile s-au întâmplat aidoma ca în ziua dinainte. Am pus capul pe pernă, zgomotele din jur s-au stins unul câte unul, până când nu a mai rămas decât o respirație sacadată, așa cum stelele se sting în zori una câte una, pentru a-i lăsa lui Phosphorus întregul cer spre a-l lumina. Mi-am ascuțit privirile încercând să sfredelesc aerul umed și negru. Nu-l vedeam. Am coborât cu curaj și am aprins lumina. Stătea exact în aceeași poziție ca în urmă c-o zi. M-a privit scurt, apoi a coborât privirea. „A, tot tu!” a părut să spună și nu mi-a dat nicio atenție. Știam că lucrurile nu aveau cum să rămână așa vreme îndelungată. Capul pe pernă, zgomotele care dispar, respirația sacadată, lumina, ochii și apoi totul de la capăt. Dar nici nu știam ce să fac. Dacă m-ar fi atacat, aș fi fost forțat de împrejurări să iau niște măsuri, dar așa... M-am dus la frigider, am luat o sticlă cu apă rece, am scos o farfurie adâncă din dulap, am turnat apa în farfurie și i-am întins-o. Mă așteptam s-o aspire degrabă, dar câinele s-a uitat la mine cu aceeași lene, apoi s-a ridicat și a lipăit de câteva ori, pentru a se întinde la loc. „Dacă vrei să ne împrietenim, ok, fac asta pentru tine. Te înțeleg” părea să spună gestul sau. M-am dus înspre pat, dar n-am mai pus capul pe pernă, ci m-am așezat pe el. Câinele avea un cap mare, cu un bot masiv, cu fălci care-i atârnau ca două cortine peste maxilarele puternice. Probabil că dacă s-ar fi ridicat pe labele din spate era mai înalt decât mine. Ce căuta câinele acolo mi-era cu neputință să înțeleg. Că era o creație a propriului meu creier, asta părea destul de clar, deși urmele acelea de pe podea păreau să dovedească contrariul. Dar de unde apăruse și unde voia să ajungă, asta era o enigmă pe care trebuia s-o descifrez. 
M-am tot gândit ce ar fi putut urma. Și oricât întorceam variantele pe toate fețele nu erau până la urmă decât două opțiuni. Ori câinele avea să se sature la un moment dat să mă privească cu ochi blegi și avea să mă mănânce, ori eu aveam să îl îmblânzesc și să mi-l apropii. În ce fel?! Nu știam. Primul lucru pe care l-am făcut însă, pentru că mi-a fost foarte la îndemână, a fost să-l las să asculte Vivaldi. Și așa îmi puneam eu când gândurile se învolburau, cum se învolbură cerul în nouri de grauri, nu trebuia decât să dau mai tare volumul și gata. Am rămas surprins cât de mult i-a plăcut Vivaldi. Cel mai mult îi plăcea concertul pentru vioară și orchestră în La minor, RV356. Când începea, se ridica în fund, ciulea urechile și apoi rămânea cu capul în vânt ca o giruetă scăldată nu de curenții de aer, ci de sunetele muzicale. Îi plăceau ritmurile sprințare, primăvăratice ale piesei. Și anotimpurile îi plăceau, dar în alt fel. Atunci se odihnea cel mai bine. O vreme am crezut că adoarme pe ritmurile anotimpurilor, dar de îndată ce opream muzica, sărea în picioare, ca și cum ar fi auzit un hoț forțând încuietoarea ușii de la intrare. Mâncare nu voia nimic din ce îi dădeam. Din când în când îi mai turnam câte o jumătate de bere din cutia mea și o lipăia fericit. În rest își băga doar botul să-mi arate că a reținut intenția, dar nu se atingea de ele. 
Până la urmă am ajuns să ne împrietenim atât de bine, încât a venit să doarmă cu mine în pat. Era într-o vineri, urma un nou weekend gol și o nouă săptămână searbădă. Parcurgeam ca de obicei coloanele ziarelor de anunțuri când mi-am dat seama că trebuie să iau o hotărâre decisivă. Nu mai mergea să ling paginile acelea care ofereau joburi prost plătite, în domenii care nu necesitau inteligență și cu atât mai puțin fantezie. Am tras linie. Cu cuțitul. Am tras o linie apăsată peste teancul de ziare, apoi încă una și încă una, până când masa pe care zăceau a început să înflorească. Nu aveam decât să aleg orice job de acolo, să stau o vreme, apoi să caut altul și altul și altul, până când aveam să găsesc cea ce-mi place. Și mai trebuia să-mi cumpăr cele necesare picturii. Fusese întotdeauna o dorință năstrușnică. Doar o dorință, nimic mai mult. Nu încercasem niciodată să țin penelul în mână sau să-l înmoi în culoare, Dar știam că dacă o să încep și o să mă strădui, aveam să izbândesc într-un fel. Nu eram sigur în ce fel, dar de izbândă era ferm convins. Atunci a apărut câinele. Venea dinspre ușă, ca și cum tocmai ar fi intrat, deși ușa era închisă. Și era ziua în amiaza mare, nu seară. Pășea apăsat clătinându-și trupul masiv de fiecare dată când atingea podeaua, ca o felină plină de sine. S-a oprit lângă mine și a băgat capul între brațele mele. I-am mângâiat trupul și el m-a lăsat o vreme, apoi mi-a lins mâna. M-am întins în pat și el s-a lungit lângă mine. Și-a pus capul pe mâna mea și a închis ochii. 

Deodată a început să se audă o hărmălaie grozavă. O haită de câini lătra furios. Am ridicat capul. Un bărbat tânăr fusese împresurat de șapte-opt câini care săreau să-l sfâșie. M-am săltat degrabă și am alergat într-un suflet.  
- Rex, Thor, Leo, Izzy, lăsați-l să treacă. 
Derbedeii nu erau convinși. Continuau să latre și să încerce să-l apuce de picioare. Mi-am arătat colții și am lătrat o singură dată puternic. S-a făcut liniște. Bărbatul părea foarte speriat. M-a privit cu recunoștință, și-a strâns hainele pe lângă corp și a plecat mai departe cu pași repezi. Asfințitul se colora tot mai intens în nuanțe de roșu și portocaliu.   

marți, 16 iulie 2024

Fata de la ultima masă

Wilo a văzut-o într-o marți. O văzuse și-n zilele dinainte, dar ochii lui alunecaseră peste trupul fetei așa cum alunecă Luna peste străzile dosnice și înghesuite. Marți însă plouase mult și localul era gol, așa că atunci când fata cu beretă albastră a intrat, Wilo s-a oprit din ștersul paharelor și a privit-o fix. Era îmbrăcată cu un pardesiu bej subțire, ud complet, cu ghete puțin înalte și ținea în mână o umbrelă. Pe umăr avea o geantă mică, închisă la culoare. Wilo nu era priceput la culori și n-ar fi putut spune cu precizie ce culoare aveau geanta sau umbrela. Fata era mică de statură și subțire și părea să se topească în lucrurile din jur, așa cum casele părăsite se topesc în brațele iederii. Wilo s-a apropiat de ea, i-a luat umbrela din mână, a deschis ușa, a scuturat-o din prag, apoi a închis repede ușa și a așezat umbrela în suport. A încercat să o ajute să-și dezbrace pardesiul, dar fata s-a ferit jenată, ca o ciută ce se îndepărtează de ochii cerbului pentru a atinge apa cu buzele. Fără să ezite, a mers direct la ultima masă, a pus pardesiul pe spătarul unui scaun și s-a așezat pe celălalt, apoi a scos din geantă o carte cât palma și fără să-i acorde nicio atenție lui Wilo sau să arunce vreun ochi împrejur, a început să citească. Bereta o purta încă pe cap. Wilo a zâmbit. Fata era parcă o păpușă întoarsă cu cheița. O păpușă delicată cu mișcări de balerină. Fără să-i poată privi chipul, asta din pricina beretei și a obscurului în care se cufunda ultima masă, era convins că are rădăcini asiatice.
- Dorești să te servesc cu ceva? – a întrebat-o Wilo, încercând să privească pe sub marginea beretei. 
- Un cappucino, te rog. 
Wilo s-a îndepărtat, dar înainte de a trece înapoi după tejghea a auzit-o adăugând.  
- A! Cu un strop de lămâie, te rog.
Wilo și-a amintit imediat că fata mai fusese acolo de câteva ori și ceruse de fiecare dată un cappucino cu un strop de lămâie, dar fiindcă era aglomerat nu-i atrăsese atenția. De altfel, prima impresie, că se topește în lucrurile din jur, îi părea acum și mai evidentă. De cum își dăduse jos pardesiul care plutise parcă o vreme în aer ca Luna coborâtă printre case, trupul fetei părea a dobândi culoarea și textura lucrurilor pe care le atingea. Când stătuse în dreptul ușii căpătase o culoare maronie și o textură lemnoasă, când trecuse pe lângă pereți trupul îi păruse un puzzle din viniluri negre cu etichete multicolore, iar când se așezase pe scaun căpătase culoarea cafenie și un luciu de lac. Wilo a scos din cămașa de hârtie un disc, l-a privit atent în lumină, înclinându-l la patruzeci și cinci de grade pentru a căuta eventuale urme de praf, apoi l-a așezat pe platan, ținându-l, de-o parte și de alta, între arătător și degetul mare. Kind of blue a început să se prelingă ușor din difuzoare. Wilo a șters cu grijă marginea tejghelei cu cârpa pe care o ținea tot timpul la brâu și a zâmbit larg. Nu auzise pe nimeni, niciodată, să adauge lămâie în cappucino. De altfel și lui, din postura de specialist, ideea i se părea stranie și nepotrivită. Dar făcu întocmai cum i se ceruse. Desenă din lapte o floare și lăsă câteva picături de lămâie să se prelingă peste petalele ei, precum roua în gradină într-o dimineață răcoroasă. Îi așeză cu grijă ceașca pe colțul mesei. I-ar fi pus și o bucățică de ciocolată, dar Wilo își aminti că fata o lăsase de fiecare dată în farfurie, așa că acum îi puse alături doar plicul de zahăr brun. Fata șopti un mulțumesc abia auzit, dar nu ridică ochii din carte.   
Sentimental Mood era un bar de cartier. Numele îi venea de la celebra melodie cântată de Duke Ellington și John Coltrane. Patronul a stat o vreme în cumpănă dacă să-și numească localul bar sau cafenea, dar s-a gândit că cine e în căutarea unei cafele ar intra și într-un bar, în schimb cine ar fi vrut să bea alcool nu s-ar fi oprit probabil într-o cafenea. Wilo ținea localul singur. O femeie venea o dată pe lună, la începutul ei, să se ocupe de hârtii, dar în rest el făcea toată treaba. Nu era un local mare, doar opt mese, iar proprietarul făcea bani mulți din alte afaceri, pe aceasta o păstra așa cum ai tine pe încheietura mâinii un ceas scump, sau în ureche un cercel mic cu diamant. Vindea cafea și băuturi alcoolice tari la prețuri mari, ca să nu aibă clienți mulți și îndoielnici. Îl alesese pe Wilo pentru că i se păruse un băiat serios, foarte deschis și foarte harnic. În plus nu avea familie, așa că putea avea grijă de local practic 24 de ore din 24. După jumătate de an îi dăduse mână liberă să conducă Sentimental Mood așa cum dorește, el impunându-și doar unele decizii punctuale și aprobându-le pe cele majore. De altfel, Wilo era cel care venise cu ideea să ofere și cocktailuri. La început proprietarul fusese circumspect, iar când a aflat că Wilo nu mai făcuse în viața lui un cocktail a strâmbat din nas. Dar l-a lăsat să încerce câteva luni. Iar rezultatul a fost fabulos. Wilo nu pregătea nimic clasic, nu cunoștea nicio rețetă, nu studiase deloc piața. În schimb avea fantezie, atât la alegerea combinațiilor, cât și a numelor. So what, Chasin' the Bird, Pharaoh’s Dance, Impressions, Out of Nowhere, Bird of Paradise, Blue Train, Autumn Leaves erau numele câtorva cocktailuri care au făcut în scurt timp deliciul clienților. Mixul era inventat de el, dar numele erau de fapt titlurile unor cântece de pe discurile pe care le învârtea cu dexteritate între umplerea paharelor. Nu fusese niciodată pasionat de jazz, de fapt nici măcar nu ascultase jazz înainte de Sentimental Mood, dar proprietarul mânca jazz pe pâine, așa cum fata de la ultima masă bea cappucino cu lămâie. El adusese vinilurile și pickupul, iar lui Wilo începuse să-i placă. Adesea, seara, când clienții se retrăgeau cu toții, iar paharele curate străluceau aliniate în suporturi, Wilo alegea un disc, îl cerceta cu atenție și delicatețe pentru eventuale urme de praf și-l culca pe platan. Apoi își punea un deget de alcool și câteva cuburi de gheață și rămânea așa, desprins complet de lumea reală. Lumea cealaltă, a lui Wilo, era foarte simplă. În fundal apărea întotdeauna o pădure, apoi, în centrul ei, o casă mică. Era atât de mică încât avea doar o ușă și două ferești ce abia se zăreau printre frunzele copacilor. Cu iedera agățată de streșini arăta exact ca un cap de om. De altfel, în lumea lui Wilo, casa chiar respira, vorbea, sau clipea din ochi, uneori doar cu unul, ca să arate că-i pusă pe șotii, alteori cu amândoi, ca să arate că-i obosită. Cel mai mult, casei lui Wilo îi plăcea să se joace cu iepurii. Avea mulți iepuri albi care țopăiau de jur împrejurul ei. Wilo nu știa exact câți pentru că nu-i putuse număra niciodată pe toți. Uneori, casa căsca și iepurii intrau unul câte unul înăuntru, alteori ea strănuta și iepurii-i ieșeau printre buze ca fumul de țigară, dar de cele mai multe ori, în serile în care Wilo își punea un deget de alcool și multe cuburi de gheață ascultând jazz, iepurii se strângeau în ochii casei din cealaltă lume și stăteau cuminți pe marginea lor, încântați de ceea ce se întâmplă. 
Fata de la ultima masă a mai venit de multe ori la Sentimental Mood. Wilo n-a mai scăpat-o însă niciodată din ochi. Știa că are să intre chiar înainte ca fata să pună mâna pe clanță. Sau cel puțin așa i se părea. Poate însă că își spunea atât de des „acum are să intre, acum are să intre”, încât atunci când ea intra într-adevăr, nu putea să fie decât după un „acum are să intre”. Când era aglomerat, Wilo o urmărea cum își scoate pardesiul, cum trece ca o nălucă printre mese și se așază la ultima, mereu goală din cauza penumbrei în care era cufundată. Când nu era nimeni în local, Wilo sărea s-o ajute să intre, să-i scuture umbrela și să-i țină pardesiul. Fata acceptase în cele din urmă ca el să-i țină pardesiul atât la venire cât și la plecare, însă nu acceptase niciodată să-și dea jos de pe cap bereta albastră. Din această cauză Wilo încă nu reușise să-i vadă ochii. „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” întreba el, în timp ce ea deschidea cartea. „Tot” răspundea ea fără să-și ridice ochii dintre pagini, dar schițând un zâmbet abia mijit. Nu-l privise niciodată pe Wilo și nu-și aruncase niciodată ochii împrejur. După multe cercetări minuțioase Wilo chiar ajunsese la concluzia că fata venea dintr-o altă lume, una cu mult mai multe dimensiuni decât cea pământeană, iar culoarul de la ușă până la ultima masă era de fapt o gaură de vierme, ce trecea prin localul său, legând capetele Universului printr-o scurtătură avantajoasă nepământenilor. Ba chiar o studiase cu atenție preț de câteva sosiri și plecări pentru a vedea dacă nu-i atârnă vreo coadă, dacă nu are ochi pe nicio altă parte a corpului, sau dacă nu cumva i-au rămas urme de solzi pe piele. Nu-i rămăseseră!
Wilo n-a încetat niciodată s-o întrebe „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” pentru că știa că ea are să-i răspundă „tot” și-apoi are să schițeze un zâmbet mic, ca un moț de ghiocel ieșind dintre frunzele uscate, sau ca o pasăre colibri pierdută printre petalele uriașe ale trompetelor îngerilor. Îi plăcea atât de tare zâmbetul acela și se obișnuise atât de mult cu el, încât lumea sa s-ar fi prăbușit dacă nu l-ar mai fi primit. Și tocmai din această cauză Wilo începu să se îngrijoreze. Îi auzise pe oameni vorbind despre dragoste, dar nu i se păruse niciodată o chestie serioasă, care să merite atenția sa. Având în vedere ceea ce se întâmpla însă cu el, dragostea nu i se mai păru o chestie atât de imposibilă și lipsită de temei ca până atunci, dar nici nu putea crede că ea îi poate atinge pe cei care nu sunt predispuși unei asemenea afecțiuni, așa cum obezitatea de exemplu nu-i poate afecta pe cei ce-și drămuiesc dumicatul. Așa că de fiecare dată când fata de la ultima masă intra în local, el o urmarea cu privirea cum își scoate pardesiul, cum se duce glonț la ultima masă, își așază haina pe spătarul scaunului, apoi ia loc, deschide cartea și începe să citească. Iar el o întreba la fel ca în prima zi „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” așteptând ca ea să-i răspundă „tot” și să schițeze un zâmbet mic cât o părere.
Nu a numărat câte anotimpuri cu pardesiu sau fără au trecut, dar s-au strâns multe până în ziua în care Wilo s-a oprit speriat din ștersul paharelor și a privit îngrijorat către ușă. Realizase brusc că a trecut mai bine de o săptămână de când fata de la ultima masă nu mai trecuse pragul lui Sentimental Mood. Zilele ce-au urmat au fost întunecate și grele, cum întunecate și grele sunt vagoanele pline ochi cu cărbune ce taie câmpia în verde. Wilo n-a mai pus discuri la pickup și nici alcool în pahare, casa din pădure fiind acoperită de iederi, cum acoperite sunt privirile fetelor când ies ude din mare. Iepurii fugiseră care încotro și nicio mișcare nu mai anima lumea de dincolo. A făcut un desen în creion, așa cum văzuse în filmele polițiste și a arătat hârtia tuturor celor din jur. „Ați văzut-o pe fata asta?, Ați văzut-o pe fata asta?” îi întreba el cu tremur în glas, dar singurul răspuns pe care îl primea era o ridicare din umeri. N-a întrebat numai printre clienții localului, ci a ieșit pe străzi și i-a întrebat pe cei de la casele din jur, pe bărbații de pe schele, pe femeile de la minimarket, pe copiii care veneau de la școală, pe bătrânii care ieșeau la plimbare. Și de peste tot nu primea decât un singur răspuns, o ridicare din umeri, ceea ce-l făcu pe Wilo să se întrebe în cele din urmă dacă fata de la ultima masă chiar existase.    
Într-o zi Wilo a închis localul devreme, a mers acasă, a deschis furios ușa de la baie și a țipat la bărbatul de dincolo de sticlă. „Wilo ești un prost, un idiot cât cerul de mare. Ți-am spus de atâtea ori că lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Că un lucru nefăcut la timpul lui nu poate fi adus în prezent și umplută prăpastia căscată. Ce-i dus, dus rămâne!” Curios că pe bărbatul de dincolo îl chema tot Wilo, care nu e deloc un nume comun. Probabil însă că doar primul Wilo știa asta, iar celălalt nu , căci nu a răspuns nimic, ca și cum vorbele nu i-ar fi fost adresate. L-a privit doar cu ochi mari pe Wilo dintâi și-a tăcut lung. Pe Wilo dintâi pesemne l-a nemulțumit tăcerea aceea, căci a ridicat palma spre celălalt. „Viața e o înșiruire de semne pe care cerul ți le pune în poală. Nu trebuie decât să le cântărești și să spui îmi trebuie sau nu-mi trebuie, iar pe cele ce-ți sunt de trebuință e musai să le desfaci mai departe și să le culegi dulceața, așa cum vântul desface petalele florilor” a mai adăugat Wilo dintâi, iar Wilo de dincolo de sticlă cred că a înțeles că el este certat, pentru că a pus ochii în pământ și a tăcut greu. Și când părea că lucrurile s-au lămurit între cei doi, Wilo dintâi a luat un pahar de sticlă și a aruncat spre celălalt. Wilo de dincolo s-a prefăcut în cioburi și s-a prăbușit pe podeaua băii.     
Tot mai puțini erau oamenii pe care-i întâlnea și pe care nu-i întrebase despre fata de la ultima masă. Și fiindcă răspunsul era mereu același, Wilo a încercat din răsputeri măcar să țină masa aceea liberă în eventualitatea că fata avea să se-întoarcă. Când cineva se îndrepta într-acolo, Wilo îl apuca de umeri sau de braț și îi spunea politicos, „cred că masa aceasta e mult mai bună pentru dumneavoastră” și apoi adăuga tot felul de motive în funcție de aerul celor în cauză, „e mai luminoasă, e mai aproape de muzică, e în centrul atenției, a mai ferită”. Când însă oamenii erau insistenți și nu se lăsau abătuți de la drum, Wilo le explica că ultima masă are un picior mai scurt, ceea ce era adevărat, Wilo punând un capac de plastic sub unul din ele pentru a o face stabilă. „E periculos pentru că se poate răsturna” le arăta el masa tremurând, iar acest ultim argument funcționa întotdeauna. Manevrele lui au mers atât de bine, încât ultima masă a rămas mereu neocupată, așteptând-o pe fata cu bereta albastră.
Dar asta până într-o zi în care un bărbat cu gât lung și cap de girafă a intrat în local, a aruncat o privire de jur împrejur și fiindcă toate mesele erau ocupate, a mers țintă la ultima. Degeaba a încercat Wilo să-i explice că-i instabilă, degeaba a zguduit-o dovedindu-i slăbiciunile, bărbatul nu s-a lăsat înduplecat. Wilo a observat că era deja abțiguit și nu a mai insistat. „Un whisky dublu” a cerut el posac și a pus coatele pe masă. Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Instabilă, masa s-a răsturnat, bărbatul a căzut cu fața de podea, și-a spart câțiva dinți și și-a fracturat mâna. La judecată omul legii nu i-a dat dreptate și nu a primit nicio despăgubire pentru că cei prezenți confirmaseră că omul fusese băut. În schimb, după aceasta poveste nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a mai așezat la ultima masă de la Sentimental Mood.     
Au mai trecut alte săptămâni în care Wilo nu a încetat să o caute pe fata de la ultima masă. Era într-o marți, Wilo își aducea aminte foarte bine. Afară ploua ca în ziua în care o văzuse pentru prima dată, când o femeie în vârstă a intrat în localul gol. A aruncat doar un ochi și a dat să plece. Wilo o mai văzuse pe femeie de câteva ori pe străzile din jur, probabil locuia pe undeva prin apropiere. A strigat-o și i-a arătat desenul în creion. „Ați văzut-o pe fata asta în ultimele zile?” a întrebat el ca de obicei. Femeia a luat desenul în mâinile ei, a privit cu atenție și apoi înapoindu-l a spus răspicat. „Da, am văzut-o. A fost un accident de circulație acum câteva săptămâni. A murit în accidentul acela”. „Sunteți sigură?” a întrebat Wilo sfârșit. „Absolut!” a răspuns femeia, apoi și-a pus pe cap pelerina de ploaie și a ieșit. 
Wilo a mai rămas la Sentimental Mood încă fix o săptămână, apoi a înțeles că locul său nu mai e acolo. I-a telefonat proprietarului și i-a spus că are o problemă personală care îl împiedică să continue munca. Nu și-a mai luat banii pe ultima lună și a plecat imediat. Multă vreme niciunul dintre puținii săi prieteni nu a mai știut nimic despre el. După mai bine de doi ani le-a scris. Era sănătos și trăia într-un oraș de la capătul lumii. Făcuse școala de pilotaj pentru avioane utilitare și zbura cu unul din ele. „La Markus – noi colorăm cerul cu curcubeie”, acesta era numele complet al firmei la care lucra. Lui Wilo îi plăcuse nespus numele și ceea ce făceau oamenii aceia, de la prima întâlnire, ceea ce-l și convinsese să se apucase imediat de școală. Oamenii lui Markus ridicau mici avioane în cer și brăzdau albastrul cu reclame fluturânde ce se târau în urma lor. Îi plăcea mult ceea ce făcea. Îi plăcea nesfârșitul albastrului, țărmul de-a lungul căruia zbura, ca un fermoar strângând împreună marea și pământul, oamenii mici și departe. Iepurii dispăruseră cu totul. Și casa din pădure. Doar fata de la ultima masă nu. 

Într-o zi, mult după evenimentele povestite aici, la Sentimental Mood a intrat o femeie. Noul barman a ridicat privirile, apoi le-a coborât și a continuat să șteargă cu atenție paharele. Femeia avea o beretă albastră și o rochie verde cu mâneci bufante. În local mai erau opt persoane, trei bărbați ce beau coniac și vorbeau nepoliticos de tare la o masă, o familie cu două tinere domnișoare la o alta și un bătrân la ultima. Femeia i-a privit atent pe fiecare, apoi a întrebat vorbind răspicat. „Știți cumva unde îl pot găsi pe Wilo?”. Oamenii au ridicat din umeri. Nimeni nu auzise de Wilo. Barmanul era ultimul dintr-un lung șir, pe care proprietarul îi schimbase în ultimii ani, în timp ce clienții erau locatari noi ai blocurilor ce se construiseră în zonă. Femeia și-a ridicat cu un deget marginea bonetei, a aranjat un zuluf ce-și făcea de cap, a băut repede un cappucino cu un strop de lămâie și a ieșit. Nu s-a mai întors.        

marți, 9 iulie 2024

Lumină în noapte

Tsukioka Yoshito căută în bibliotecă urmărind cu degetul cotoarele cărților. Găsi ceea ce căuta și scoase dintre rafturi O mie de cocori a lui Kawabata. Își luă ochelarii, se așeză în balansoarul din grădină și începu să citească. Fusese destul de ocupat în ultima vreme. Cu studiile, cu încropirea unei meserii, a unei familii, a unei vieți. Casa de la Tonosho, de pe malul mării, o cumpăraseră în urmă cu trei ani, în anul în care ieșiseră amândoi la pensie, dar nu fusese folosită nici măcar o zi. Visase să-și trăiască ultimii ani într-o casă la marginea pădurii din care să se audă valurile. Apoi intervenise boala, așa că decise să mai rămână o vreme la Okayama. În cele din urmă ea se grăbise să plece, iar el rămăsese singur. Aprinse lumina lampadarului. Casele rare dimprejur se vedeau ca niște licurici, cu lumini strecurându-se timid printre adierile de vânt dinspre țărm. Se întinse pe spate privind cerul senin. Abia putea deosebi stelele de ferestrele caselor. Apucă bolul Shino și luă o înghițitură de ceai. Zâmbi. În cele din urmă căpătase ceea ce-și dorise. Doar pescărușii îl necăjeau. Sfâșiau de jur împrejurul rotund cu țipetele lor, părând a sparge balonul de liniște în care se cufundase și a expune realitatea abisului ceresc. Una câte una luminile dispărură, fugind fiecare cu bucata sa de pământ sau de cer. Rămase doar o singură scânteiere în noapte. Se ridică să caute un pled, dar constată uimit că și casa lui dispăruse. Se întoarse în balansoar, închise ochii și adormi.

vineri, 5 iulie 2024

Cimitirul păsărilor din Place de l’Epée

Am stat în Bruxelles două nopți, în Place de l’Epée, într-o căsuță cu trei niveluri înghesuită între alte două asemeni ei. La parter era un anticariat, sau cel puțin așa părea privind prin ferestrele murdare. Pânzele de păianjen croșetate de-a-naltul tocului, de-o parte și de alta a ușii, indicau că nu mai intrase nimeni demult în încăperea aceea. La etaj era proprietatea domnului Bernard, mansarda fiind tot a dumnealui. Când am ajuns, ne-a întâmpinat chiar proprietarul, un bărbat în jur de șaptezeci de ani, uscat, scund și bățos, cu un aer de gentleman scăpătat, care semăna foarte bine cu Don Quijote, așa cum mi-l imaginam eu din cartea lui Cervantes, doar că al nostru era mult mai scund, cam cât Sancho Panza. Cred că cel mai mult îl apropia de Don Quijote barba ascuțită, gălbuie și lungă, precum și pletele rărite fluturând în vânt. „Să vă spun câteva cuvinte despre Bruxelles și zona în care ne aflăm până se usucă podeaua. Tocmai am terminat de dat cu mopul. În engleză sau în franceză?” ne-a întâmpinat Bernard. Am trecut cu greu peste cele cincisprezece-douăzeci de minute de explicații. Călătorisem mult și eram foarte obosiți. Însă Don Quijote părea decis să ne prezinte întreaga poveste a Dulcineei del Toboso, în ciuda împotrivirilor noastre, firave e adevărat. Bernard era îmbrăcat cu un pantalon de stofă peticit în nenumărate rânduri, cu o cămașă ale cărei culori se întindeau obosite de-a lungul și de-a latul țesăturii, de parcă ar fi fost topite de soare și cu o vestă de mătase, care cu siguranță fusese elegantă la vremea ei, dar al cărei material se subțiase atât de mult, încât în multe locuri dispăruse cu totul, lăsând la vedere căptușeala. Proprietatea avea o singură încăpere, în formă de L, măricică, ale cărei ferestre dădeau înspre piață. Pe-o latură a încăperii fusese organizată bucătăria, în spate, pe latura mică a L-ului, era amenajat sumar un dormitor, în timp ce restul camerei funcționa ca un living. Un cufăr uriaș avea rolul de masă, iar piese vechi dar disparate de mobilier, precum și mici obiecte decorative erau împrăștiate peste tot ca într-un magazin de antichități. Întreaga încăpere m-a dus cu gândul la o cabină de pe arca lui Noe, unde perechea de hominizi trebuie să fi adus la repezeală, fiind înștiințați prea târziu despre grabnica plecare, tot ce credeau că le-ar fi fost de folos pentru o călătorie lungă într-un spațiu restrâns. De la fereastră se putea vedea într-un colț Ascenseur des Marolles care urcă către Place de Poelaert, dar și o bucată din impozantul Palat de Justiție a cărei renovare începută imediat după război nu s-a terminat nici până astăzi. Bernard ne-a spus că pe durata șederii noastre va pleca la Petites Ardennes, la invitația unui prieten bun, pentru câteva zile de relaxare la țară. Nu știu de ce, poate din cauza că-mi părea foarte șubred pentru o asemenea călătorie, sau poate prea sărac, am privit de la început cu scepticism varianta lui, părerea mea fiind mereu că el continuase să locuiască discret la mansardă tot timpul cât am stat noi acolo.
Prima noapte în La Mancha lui Bernard a fost una scurtă și densă. Și eu și Mathilde am dormit neîntorși mai bine de opt ore. Ne-am trezit însă vioi și plini de energie, ceea ce ne-a ajutat să trecem peste o zi în care am îmbinat plăcerea trecerii printr-un oraș atât de eterogen și multicultural precum Bruxelles, cu munca. Pe-nserat însă lucrurile s-au schimbat. Ne-am culcat la fel de obosiți ca o seară înainte, dar n-am mai adormit imediat. Visele alunecau ușor peste creștet pentru a fugi la cel mai mic zgomot. Apoi ochii se deschideau căutând să cuprindă noaptea între pleoape, pentru a se înmuia încet încet și a se topi într-un vârtej de ciocolată fierbinte. Am încercat să-mi strâng pleoapele, să număr oile, să mă gândesc la pajiști cu verdeață și flori, dar nimic. Oscilam ca un om beat între o stare de trezire apatică și o inconștiență vivace, căutând continuu un capăt de drum cu o fântână adâncă. Apoi au început să se audă zgomotele. La început abia sesizabile, metalice, subțiri, venite parcă din bucătăria unei familii de șoricei care pregătesc cina în vasele lor minuscule. Nu le bag în seamă. Șoriceii n-au decât să ia cina, așa cum am luat-o și noi, în liniște și ordine. Însă tot nu pot să adorm. E cald, e mult mai cald la Bruxelles în mai decât mă așteptam. Șoriceii au terminat de gătit, dar cred că au invitat la cină păsările, căci îmi pare că aud aripi. Se aud bătăile de aripi, apoi ghearele lor lovind podeaua la aterizarea și pașii. Șoriceii s-au dus să se culce, mai mult ca sigur, iar păsările au rămas să ciugulească resturile de la cină. 
- Ai auzit? - tresare Mathilde, 
Credeam c-a adormit demult, dar ea numără oi și zboruri ca și mine. 
- Da, sunt niște păsări cred. 
Mathilde aprinde lumina și cercetează atentă împrejurul. Coboară din pat, caută în jurul lui și sub el. 
- Afurisitele, parcă se plimbă chiar pe sub mine. 
Are dreptate, zborurile se aud de parcă pasările sunt în aceeași încăpere cu noi. 
- Culcă-te, încearcă să adormi, se vor potoli curând - încerc eu s-o liniștesc. 
Mathilde stinge veioza și își trage cearceaful peste cap ca și cum ar vrea să prevină aterizarea păsărilor pe creștetul ei. Perechile de aripi continuă însă să coboare, mai dese, mai zgomotoase, semănând tot mai mult cu cele de fier. Dormitorul nostru a devenit un JFK, cu o aterizare la fiecare cinci minute. Fâlfâitul de aripi e tot mai puternic, ghearele izbind pista de beton lovesc ca un ciocan cuiul, pașii mărunți par ai unor soldați mărșăluind la paradă. Nu știu dacă zgomotele sunt într-adevăr mai puternice sau dacă forfota lumii s-a stins lăsând loc păsărilor nopții. Am aceeași senzație ca Mathilde, pare că păsările zboară printre paturi și aterizează în spațiul dintre ele, apoi o pornesc ușurel înspre baie și se închid acolo. Mă războiesc cu impulsul de a coborî la rândul-mi din pat și a cerceta încăperea. Este însă absurd, logica îmi spune că așa ceva e imposibil. Mathilde se foiește nervoasă. Și-a strâns perna în jurul capului încercând probabil să-și acopere urechile. Îmi privesc ceasul. A trecut binișor de miezul nopții. Și păsările continuă să aterizeze. Nici n-am știut că în Bruxelles sunt atâtea păsări. Peste zi păreau să fie doar câteva, Și acelea cuminți. Pluteau o vreme peste albastru, apoi alunecau lin către pământ și căutau cu ciocul semințe sau resturi de pâine aruncate de oameni, împiedicându-se în picioarele trecătorilor. 
- Cred că intră în pereți, probabil că pereții sunt dubli și păsările cad între ei. Ascultă!
Ciulesc urechile, aud fâlfâitul, aterizarea, apoi o zbatere de aripi ca și cum pasărea a nimerit într-un loc strâmt și încearcă fie să-și găsească un loc, fie să plece și să se întoarcă înapoi de unde a venit. Dar locul e evident o capcană, căci zbaterile durează o vreme, apoi se opresc, pentru a lăsa loc unei alte perechi care urmează același tipar. Din când în când se aud țipete ascuțite, ca și cum păsările de la fund, sufocându-se, își strigă neputința. Apoi, la intervale aproape regulate, zbaterea de aripi se întețește brusc, păsările se revolta împreună, dar spațiul este prea strâmt și zbaterile sunt înghițite. 
- Ai dreptate, par că alunecă prin pereți, dar asta e imposibil, probabil că aterizează pe acoperiș, de-acolo se aud - încerc s-o liniștesc pe Mathilde, dar nici eu nu cred ce spun. 
- Vorbești prostii, deasupra noastră e mansarda și abia deasupra mansardei e acoperișul, n-are cum să se audă de pe acoperiș. Îți spun eu că cineva, sau ceva le atrage în spațiul dintre pereții falși. Auzi cum se afundă și cum se zbat în spațiul ăsta îngust. 
Fâlfâitul de aripi se învolburează din nou, țipetele ascuțite se ridică unul peste celălalt ca sufletele dintr-un morman de trupuri ciopârțite. Aprind lumina și cercetez fiecare colțișor al încăperii. Nici urmă de păsări, dar Mathilde are dreptate, zgomotele par a veni din ziduri.
- O noapte, atâta tot, mâine dimineață pornim înapoi către casă - mai încerc eu, dar nici nu știu dacă asta e o îmbărbătare pentru ea, pentru mine, sau e doar o soluție, singura pe care o văd pentru a trece peste noapte. Frământările de aripi sunt tot mai nervoase și țipetele mai aspre. Pare că păsările au început să se războiască între ele. Probabil că sufocate în spațiul acela îngust, lovesc cu ciocul tot ceea ce la împresoară, și ziduri și carne. Când spațiul dintre pereți are să se umple, mă gândesc, n-are să mai fie loc pentru păsări noi și zgomotele au să se oprească. Până atunci însă se întețesc. 
- Cred că se luptă între ele, se izbesc cu ciocul încercând să se salveze. O, Doamne, ce amestec de pene și sânge trebuie să fie între pereții ăștia - icnește Mathilde cu fața în pernă, zvârcolindu-se. Apoi brusc ia telefonul și coboară din pat. Aprinde lanterna telefonului și luminează sub pat. Țipatul ei străpunge noapte ca o stea căzătoare cerul întunecat. 
- Dumnezeule, privește! 
Alunec din pat și caut din priviri grozăvia. 
- Ce-i?
- Acolo! Lângă perete. Uite sângele cum șiroiește. 
Încerc să-mi focalizez privirile și descopăr pata de sânge care se lățește. Îmbinarea dintre perete și podea mustește de sânge. Sau, nu știu dacă-i sânge, e doar un lichid roșu vâscos. 
- Trebuie să plecăm imediat. Eu nu mai stau aici nicio secundă. 
- Unde naiba să plecăm acum, în miez de noapte?!
- La un hotel, sigur găsim ceva prin preajmă, sau dacă nu în preajmă, oriunde în Bruxelles – țipă Mathilde, în timp ce-și înghesuie puținele lucruri personale în geanta de voiaj.            
Mă apuc să strâng la rândul meu lucrurile. Nu ne ia mult. Mathilde deschide furioasă ușa către casa scării ce coboară la parter și urcă înspre mansardă. Stă trei secunde încremenită, apoi țipă din nou și se aruncă tremurând în brațele mele. 
- Ce-i? Ce s-a mai întâmplat?
Nu mai are glas să pronunțe cuvintele. Emoția i-a invadat buzele care pâlpâie ca o lumânare-n curentul de aer. Mă apropii de ușă temător. O crap și bag ușor capul prin deschizătură. E întuneric bezna cu excepția unui ochi de geam mic și rotund prin care răzbat razele lunii. Și atunci o zăresc. E o pasăre. O pasăre mare cât un stat de om. Subțire, cu aripile nici strânse pe lângă corp, nici întinse larg în lături. Nu mișcă, dar ne acoperă cu trupul ei coborârea. 
- E Bernard? Bernard e, nu-i așa?!
Nu mă simt deloc confortabil. Nu sunt un bărbat curajos. Pus în situații incomode mă comport ca într-un mountain rousse. Simt în stomac șocul primei căderi, apoi încep să mă adun, să mă obișnuiesc cu locul și cu drumul, pentru a-mi găsi în cele din urma stăpânirea de sine. Arunc din nou capul prin crăpătura ușii. 
- Da, ai dreptate, seamănă cu Bernard. Dar asta e o nebunie, nu poate fi adevărat. Ceva se întâmplă, ceva ce nu înțeleg. 
Deși nu are niciun sens pentru mine, nu pot să nu accept că pasărea seamănă cu Bernard. E subțire și uscată, înaltă cam cât el, ba are și un ciuf și bărbiță asemeni lui. Sigur, trăsături mai clare nu pot identifica pentru că stă cu spatele la ochiul de geam și tot trupu-i în umbră.
- Ce face? – icnește Mathilde. 
- Nu face nimic. Stă acolo, în mijlocul treptelor. 
- Probabil că nu vrea să ne lase să plecăm – suspină Mathilde și își scoate telefonul. Eu sun la poliție. Îl găsește și butonează nervoasă. Tu ai semnal? Că eu n-am...
- Nu n-am nici eu. 
- O, Doamne, mizerabilul, ce vrea de la noi? Oare vrea să ne omoare, vrea să ne amestece sângele cu al bietelor păsări? E un vultur, asta e, un vultur care se preschimbă în om ziua și în pasăre noaptea. Își face provizii de porumbei în pereți pentru vremuri grele, ca albinele mierea sau veverițele alunele. Pe noi ne vrea la desert.
Sunt la rândul meu împietrit. Nu de frică. Nu frica e ceea ce-mi stăpânește simțurile. Ci neputința. Neputința de a înțelege ce ni se întâmpla. Pereții nu pot captura păsările cerului, îmbinarea dintre podea și perete nu poate musti de sângele scurs din trupurile pasărilor, iar arătarea de pe scară nu ar trebui pur și simplu să existe. Cineva a pus în scenă un spectacol macabru, iar eu nu înțeleg de ce l-a pus și de ce ne-a ales tocmai pe noi participanți. 
Nu știu cum am reușit să adormim, îmbrățișați, pe canapeaua de piele maro crăpată și uscată ca o față plină de riduri. 
Când ne-am trezit era aproape miezul zilei. Am dat fuga la ușă. Pasărea care ne blocase trecerea dispăruse. Am îngenuncheat amândoi și am cercetat podeaua de sub pat. Nici urmă de sânge. Am dat patul la o parte și am studiat temeinic și podeaua și peretele. Nicio urmă de sânge, nicio crăpătură, nicio pată ciudată. Am deschis telefoanele. Semnalul era bun. Ne-am privit uluiți. Am căzut pe gânduri amândoi. 
- Ai auzit aseară păsările? - m-a întrebat Mathilde mai degrabă furioasă, decât părând că încearcă să găsească un răspuns la o nelămurire. 
- Da.
- Păsările care curgeau prin pereți, care se zvârcoleau, care se loveau cu ciocul și-și rupeau carnea.
- Da, așa părea – am recunoscut eu cu jumătate de gură. 
Și înainte ca Mathilde să mai vină cu o întrebare, am auzit ciocănitul în ușă. Era Bernard, îmbrăcat cu același pantalon cârpit de nenumărate ori, cu aceeași cămașă ale cărei culori se diluaseră una în alta și aceeași vestă de mătase subțiată până la dispariție.
- Bună dimineața. Îmi pare rău că dau buzna, dar aș vrea să știu dacă mai doriți să rămâneți o zi, sau vă pregăteați să plecați. 
Era un mod elegant de a ne spune că e trecut de 12 și că ar fi trebuit deja să eliberăm camera. 
Amândoi am desfăcut buzele să spunem ceva, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Bernard a zâmbit protocolar. 
- V-ați simțit bine? Ați reușit să vă odihniți? 
- Vulturul își bate joc de noi – a murmurat Mathilde cu buzele strânse, ca un ventriloc. Spune-i că-l reclamăm la poliție. Dacă nu-i spui tu îi spun eu, dar întâi o să-l strâng de gât. 
- Nu, nu am dormit tocmai bine, păsările... – am încercat eu un răspuns amiabil, dar Mathilde s-a năpustit ca un porumbel rănit asupra vulturului agresor. 
- Nici vorbă să dormim. Te-am auzit toată noaptea cum aduni porumbei și îi îndeși între pereți, cum îi strivești până când curge sângele din ei. Crezi că dacă ne-ai blocat scara și ai tăiat accesul la net o să rămânem blocați aici pentru totdeauna, să faci cu noi ceea ce ai făcut cu porumbeii? Și vii acum să ne întrebi dacă am dormit bine?! Cum dracu să dormi bine într-o asemenea casă? 
Bernard s-a prefăcut că nu a auzit niciun cuvânt din cele aruncate de Mathilde, a zâmbit și a părut a-mi răspunde mie. 
- Oh, des oiseaux... – a zâmbit el privindu-mă drept în ochi. Apoi a revenit la engleză și ne-a cerut să-l urmăm. 
Am trecut prin dormitorul înjghebat pe latura mică a L-ului și am ajuns în capătul ei, în baie. Bertrand ne-a arătat fereastra batantă, cu geam mat, deschisă spre vârf în plan vertical.  
- Ar fi trebuit s-o închideți. Altfel se aud păsările care se adună pe acoperiș noaptea. V-am povestit în prima zi că eu o țin ziua crăpată, pentru a aerisi baia, dar și pentru ca să nu intre păsările și, mă scuzați, oamenii. Există încă oameni care trăiesc luând lucruri din alte case decât ale lor. Nu știu cum e la dumneavoastră, dar din păcate Bruxelles nu duce lipsă de ei.  
M-am privit lung cu Mathilde. Acum îmi aminteam ce ne-a spus despre fereastra de la baie, dar ieri, obosiți, uitasem cu totul. Bertrand a deschis-o larg și a continuat explicațiile. 
- Priviți, bucata asta de casă din spate împreună cu casa mea în formă de L, formează un U. Iar la parter U-ul este umplut de încă o cameră, astfel încât acoperișul ei vine exact sub pervazul ferestrei de la baie. Păsărilor le este foarte ușor să intre, de aceea nu țin niciodată fereastra deschisă complet. Noaptea ele aterizează pe acoperișul de tablă înclinat și alunecă până lângă peretele casei, la cuibar, unde înnoptează, de aceea se aud uneori zgomote noaptea. 
Aici Bertrand s-a întrerupt și ne-a arătat amândurora ceea ce a numit el cuibar, de fapt câteva scânduri lungi puse una peste alta la distanță de-o palmă, lipite de peretele dinspre dormitor și acoperite de găinaț și fulgi. 
- Le-am făcut pentru porumbei. Le place să stea aici pe acoperiș, la soare. Și mai ales să doarmă aici. Uneori le mai pun și mâncare. Aterizează undeva pe mijloc, apoi alunecă înspre marginea aia unde am pus scândurile. Înainte sa băteau pe locuri, acum au mai multe, dar tot se mai bat pe ele, căci primii și-au chemat toate rudele și toți prietenii. Trebuia să închideți fereastra ca să nu-i mai auziți. Absolument, absolument... – râde Bertrand.   
- Da?! Ai găsit repede o explicație pentru păsările astea mici, dar cu cea mare de pe scări ce-i? 
- O pasăre, o pasăre mare pe scări... – mormăie Bernard mângâindu-și barba de țap și ne face iar semn să-l urmăm. O pasăre, o pasăre mare – bombăne singur mai departe, privind lung casa scărilor. Eu și Mathilde ne întindem curioși peste umerii lui. O colocazia rămuroasă, dar cu multe dintre frunze îngălbenite sau uscate, probabil de-o vârstă cu Bernard, câteva cutii de xerox cu cărți vechi și jumulite, o cutie metalică cu câteva scule și șuruburi ruginite, patru ghivece goale în care probabil au fost plante care au murit și un cuier de lemn tip pom.
- Aha, am găsit și pasărea - râde Bernard și așază cuierul în mijlocul treptelor. 
Acoperit de mantaua de ploaie cu glugă în partea de sus și cu cele două umbrele de la bază, cuierul arată exact ca o pasăre uriașă, subțire și înaltă. Ba gulerul și gluga îi construiesc chiar și niște plete și un strop de bărbiță. 
O privesc rușinat pe Mathilde. Nu mai are curajul să întrebe despre sângele de sub pat. Probabil Bernard ar râde dinainte și ne-ar servi cu o cafea, evitând subiectul. Mathilde pare mulțumită la rândul ei de răspunsuri și renunță să-l mai reclame la poliție. Plecăm totuși în grabă.
 
*** 

Și poate că povestea trecerii noastre prin Bruxelles s-ar fi oprit aici și-ar fi rămas doar un scenariu de film de groază pe care creierele noastre l-au pus în scenă ca doi regizori experimentați. Doar că la câteva luni de la întoarcerea acasă, am dat cu totul întâmplător într-o revistă online străină peste un articol care vorbea despre păsările moarte din Bruxelles. Articolul povestea cum mai mulți cetățeni reclamaseră că aud noaptea păsări trecând prin pereți și că tot mai multe păsări erau găsite moarte. Articolul vorbea chiar și despre „vulturul uriaș” care apărea noaptea în mai multe locuri din oraș, exact acelea unde fuseseră găsite și păsările ucise. Amănuntele prezentate semănau atât de izbitor cu cele trăite de noi, încât n-am stat pe gânduri și fără să-i spun nimic lui Mathilde, i-am trimis lui Bertrand un mail scurt. „Draga domnule Bernard, am citit în Green European Journal despre păsările care trec prin pereți și despre vulturul uriaș. Aș vrea să știu un singur lucru, dacă aveți ceva de-a face cu asta. M-ar bucura un răspuns scurt și sincer, așa cum și unul ambiguu ar putea însemna ceva”. Mi-a răspuns ca un gentleman ce se dovedise pe întreaga noastră ședere. „Draga domnule. Îmi pare bine să aud că viața voastră este una lipsita de griji și că totul merge înainte așa cum a fost planificat. Cât despre păsările din Bruxelles, ele n-au trecut și nu vor trece niciodată prin pereții de cărămidă sau de beton. Însă vor trece prin pereții de carne ai trupului. Dragă domnule, fiecare dintre noi are într-însul păsări, mai multe, mai puține, mai mari, mai mici, mai neliniștite, sau mai cuminți. Cei mai mulți dintre noi nu ni le cunoaștem. Ele vin, pleacă, noi nu apucăm să întindem degetele și să le atingem, cu atât mai puțin să le îmblânzim. Și asta e dureros, domnule, mai dureros decât dacă ar curge sânge din ziduri. De aceea este bine să întindem uneori scânduri, pentru ca păsările să se poată așeza aproape, să se poată liniști. Atunci, dacă deschidem fereastra ne vom putea bucura cu siguranță în egală măsură de zborul lor și de liniștea lor. Sper că răspunsul meu v-a lămurit îndestulător. Cu stimă, Bernard”.