Fata de la ultima masă

Wilo a văzut-o într-o marți. O văzuse și-n zilele dinainte, dar ochii lui alunecaseră peste trupul fetei așa cum alunecă Luna peste străzile dosnice și înghesuite. Marți însă plouase mult și localul era gol, așa că atunci când fata cu beretă albastră a intrat, Wilo s-a oprit din ștersul paharelor și a privit-o fix. Era îmbrăcată cu un pardesiu bej subțire, ud complet, cu ghete puțin înalte și ținea în mână o umbrelă. Pe umăr avea o geantă mică, închisă la culoare. Wilo nu era priceput la culori și n-ar fi putut spune cu precizie ce culoare aveau geanta sau umbrela. Fata era mică de statură și subțire și părea să se topească în lucrurile din jur, așa cum casele părăsite se topesc în brațele iederii. Wilo s-a apropiat de ea, i-a luat umbrela din mână, a deschis ușa, a scuturat-o din prag, apoi a închis repede ușa și a așezat umbrela în suport. A încercat să o ajute să-și dezbrace pardesiul, dar fata s-a ferit jenată, ca o ciută ce se îndepărtează de ochii cerbului pentru a atinge apa cu buzele. Fără să ezite, a mers direct la ultima masă, a pus pardesiul pe spătarul unui scaun și s-a așezat pe celălalt, apoi a scos din geantă o carte cât palma și fără să-i acorde nicio atenție lui Wilo sau să arunce vreun ochi împrejur, a început să citească. Bereta o purta încă pe cap. Wilo a zâmbit. Fata era parcă o păpușă întoarsă cu cheița. O păpușă delicată cu mișcări de balerină. Fără să-i poată privi chipul, asta din pricina beretei și a obscurului în care se cufunda ultima masă, era convins că are rădăcini asiatice.

- Dorești să te servesc cu ceva? – a întrebat-o Wilo, încercând să privească pe sub marginea beretei. 

- Un cappucino, te rog. 

Wilo s-a îndepărtat, dar înainte de a trece înapoi după tejghea a auzit-o adăugând.  

- A! Cu un strop de lămâie, te rog.

Wilo și-a amintit imediat că fata mai fusese acolo de câteva ori și ceruse de fiecare dată un cappucino cu un strop de lămâie, dar fiindcă era aglomerat nu-i atrăsese atenția. De altfel, prima impresie, că se topește în lucrurile din jur, îi părea acum și mai evidentă. De cum își dăduse jos pardesiul care plutise parcă o vreme în aer ca Luna coborâtă printre case, trupul fetei părea a dobândi culoarea și textura lucrurilor pe care le atingea. Când stătuse în dreptul ușii căpătase o culoare maronie și o textură lemnoasă, când trecuse pe lângă pereți trupul îi păruse un puzzle din viniluri negre cu etichete multicolore, iar când se așezase pe scaun căpătase culoarea cafenie și un luciu de lac. Wilo a scos din cămașa de hârtie un disc, l-a privit atent în lumină, înclinându-l la patruzeci și cinci de grade pentru a căuta eventuale urme de praf, apoi l-a așezat pe platan, ținându-l, de-o parte și de alta, între arătător și degetul mare. Kind of blue a început să se prelingă ușor din difuzoare. Wilo a șters cu grijă marginea tejghelei cu cârpa pe care o ținea tot timpul la brâu și a zâmbit larg. Nu auzise pe nimeni, niciodată, să adauge lămâie în cappucino. De altfel și lui, din postura de specialist, ideea i se părea stranie și nepotrivită. Dar făcu întocmai cum i se ceruse. Desenă din lapte o floare și lăsă câteva picături de lămâie să se prelingă peste petalele ei, precum roua în gradină într-o dimineață răcoroasă. Îi așeză cu grijă ceașca pe colțul mesei. I-ar fi pus și o bucățică de ciocolată, dar Wilo își aminti că fata o lăsase de fiecare dată în farfurie, așa că acum îi puse alături doar plicul de zahăr brun. Fata șopti un mulțumesc abia auzit, dar nu ridică ochii din carte.   

Sentimental Mood era un bar de cartier. Numele îi venea de la celebra melodie cântată de Duke Ellington și John Coltrane. Patronul a stat o vreme în cumpănă dacă să-și numească localul bar sau cafenea, dar s-a gândit că cine e în căutarea unei cafele ar intra și într-un bar, în schimb cine ar fi vrut să bea alcool nu s-ar fi oprit probabil într-o cafenea. Wilo ținea localul singur. O femeie venea o dată pe lună, la începutul ei, să se ocupe de hârtii, dar în rest el făcea toată treaba. Nu era un local mare, doar opt mese, iar proprietarul făcea bani mulți din alte afaceri, pe aceasta o păstra așa cum ai tine pe încheietura mâinii un ceas scump, sau în ureche un cercel mic cu diamant. Vindea cafea și băuturi alcoolice tari la prețuri mari, ca să nu aibă clienți mulți și îndoielnici. Îl alesese pe Wilo pentru că i se păruse un băiat serios, foarte deschis și foarte harnic. În plus nu avea familie, așa că putea avea grijă de local practic 24 de ore din 24. După jumătate de an îi dăduse mână liberă să conducă Sentimental Mood așa cum dorește, el impunându-și doar unele decizii punctuale și aprobându-le pe cele majore. De altfel, Wilo era cel care venise cu ideea să ofere și cocktailuri. La început proprietarul fusese circumspect, iar când a aflat că Wilo nu mai făcuse în viața lui un cocktail a strâmbat din nas. Dar l-a lăsat să încerce câteva luni. Iar rezultatul a fost fabulos. Wilo nu pregătea nimic clasic, nu cunoștea nicio rețetă, nu studiase deloc piața. În schimb avea fantezie, atât la alegerea combinațiilor, cât și a numelor. So what, Chasin' the Bird, Pharaoh’s Dance, Impressions, Out of Nowhere, Bird of Paradise, Blue Train, Autumn Leaves erau numele câtorva cocktailuri care au făcut în scurt timp deliciul clienților. Mixul era inventat de el, dar numele erau de fapt titlurile unor cântece de pe discurile pe care le învârtea cu dexteritate între umplerea paharelor. Nu fusese niciodată pasionat de jazz, de fapt nici măcar nu ascultase jazz înainte de Sentimental Mood, dar proprietarul mânca jazz pe pâine, așa cum fata de la ultima masă bea cappucino cu lămâie. El adusese vinilurile și pickupul, iar lui Wilo începuse să-i placă. Adesea, seara, când clienții se retrăgeau cu toții, iar paharele curate străluceau aliniate în suporturi, Wilo alegea un disc, îl cerceta cu atenție și delicatețe pentru eventuale urme de praf și-l culca pe platan. Apoi își punea un deget de alcool și câteva cuburi de gheață și rămânea așa, desprins complet de lumea reală. Lumea cealaltă, a lui Wilo, era foarte simplă. În fundal apărea întotdeauna o pădure, apoi, în centrul ei, o casă mică. Era atât de mică încât avea doar o ușă și două ferești ce abia se zăreau printre frunzele copacilor. Cu iedera agățată de streșini arăta exact ca un cap de om. De altfel, în lumea lui Wilo, casa chiar respira, vorbea, sau clipea din ochi, uneori doar cu unul, ca să arate că-i pusă pe șotii, alteori cu amândoi, ca să arate că-i obosită. Cel mai mult, casei lui Wilo îi plăcea să se joace cu iepurii. Avea mulți iepuri albi care țopăiau de jur împrejurul ei. Wilo nu știa exact câți pentru că nu-i putuse număra niciodată pe toți. Uneori, casa căsca și iepurii intrau unul câte unul înăuntru, alteori ea strănuta și iepurii-i ieșeau printre buze ca fumul de țigară, dar de cele mai multe ori, în serile în care Wilo își punea un deget de alcool și multe cuburi de gheață ascultând jazz, iepurii se strângeau în ochii casei din cealaltă lume și stăteau cuminți pe marginea lor, încântați de ceea ce se întâmplă. 

Fata de la ultima masă a mai venit de multe ori la Sentimental Mood. Wilo n-a mai scăpat-o însă niciodată din ochi. Știa că are să intre chiar înainte ca fata să pună mâna pe clanță. Sau cel puțin așa i se părea. Poate însă că își spunea atât de des „acum are să intre, acum are să intre”, încât atunci când ea intra într-adevăr, nu putea să fie decât după un „acum are să intre”. Când era aglomerat, Wilo o urmărea cum își scoate pardesiul, cum trece ca o nălucă printre mese și se așază la ultima, mereu goală din cauza penumbrei în care era cufundată. Când nu era nimeni în local, Wilo sărea s-o ajute să intre, să-i scuture umbrela și să-i țină pardesiul. Fata acceptase în cele din urmă ca el să-i țină pardesiul atât la venire cât și la plecare, însă nu acceptase niciodată să-și dea jos de pe cap bereta albastră. Din această cauză Wilo încă nu reușise să-i vadă ochii. „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” întreba el, în timp ce ea deschidea cartea. „Tot” răspundea ea fără să-și ridice ochii dintre pagini, dar schițând un zâmbet abia mijit. Nu-l privise niciodată pe Wilo și nu-și aruncase niciodată ochii împrejur. După multe cercetări minuțioase Wilo chiar ajunsese la concluzia că fata venea dintr-o altă lume, una cu mult mai multe dimensiuni decât cea pământeană, iar culoarul de la ușă până la ultima masă era de fapt o gaură de vierme, ce trecea prin localul său, legând capetele Universului printr-o scurtătură avantajoasă nepământenilor. Ba chiar o studiase cu atenție preț de câteva sosiri și plecări pentru a vedea dacă nu-i atârnă vreo coadă, dacă nu are ochi pe nicio altă parte a corpului, sau dacă nu cumva i-au rămas urme de solzi pe piele. Nu-i rămăseseră!

Wilo n-a încetat niciodată s-o întrebe „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” pentru că știa că ea are să-i răspundă „tot” și-apoi are să schițeze un zâmbet mic, ca un moț de ghiocel ieșind dintre frunzele uscate, sau ca o pasăre colibri pierdută printre petalele uriașe ale trompetelor îngerilor. Îi plăcea atât de tare zâmbetul acela și se obișnuise atât de mult cu el, încât lumea sa s-ar fi prăbușit dacă nu l-ar mai fi primit. Și tocmai din această cauză Wilo începu să se îngrijoreze. Îi auzise pe oameni vorbind despre dragoste, dar nu i se păruse niciodată o chestie serioasă, care să merite atenția sa. Având în vedere ceea ce se întâmpla însă cu el, dragostea nu i se mai păru o chestie atât de imposibilă și lipsită de temei ca până atunci, dar nici nu putea crede că ea îi poate atinge pe cei care nu sunt predispuși unei asemenea afecțiuni, așa cum obezitatea de exemplu nu-i poate afecta pe cei ce-și drămuiesc dumicatul. Așa că de fiecare dată când fata de la ultima masă intra în local, el o urmarea cu privirea cum își scoate pardesiul, cum se duce glonț la ultima masă, își așază haina pe spătarul scaunului, apoi ia loc, deschide cartea și începe să citească. Iar el o întreba la fel ca în prima zi „Tot un cappucino cu un pic de lămâie?” așteptând ca ea să-i răspundă „tot” și să schițeze un zâmbet mic cât o părere.

Nu a numărat câte anotimpuri cu pardesiu sau fără au trecut, dar s-au strâns multe până în ziua în care Wilo s-a oprit speriat din ștersul paharelor și a privit îngrijorat către ușă. Realizase brusc că a trecut mai bine de o săptămână de când fata de la ultima masă nu mai trecuse pragul lui Sentimental Mood. Zilele ce-au urmat au fost întunecate și grele, cum întunecate și grele sunt vagoanele pline ochi cu cărbune ce taie câmpia în verde. Wilo n-a mai pus discuri la pickup și nici alcool în pahare, casa din pădure fiind acoperită de iederi, cum acoperite sunt privirile fetelor când ies ude din mare. Iepurii fugiseră care încotro și nicio mișcare nu mai anima lumea de dincolo. A făcut un desen în creion, așa cum văzuse în filmele polițiste și a arătat hârtia tuturor celor din jur. „Ați văzut-o pe fata asta?, Ați văzut-o pe fata asta?” îi întreba el cu tremur în glas, dar singurul răspuns pe care îl primea era o ridicare din umeri. N-a întrebat numai printre clienții localului, ci a ieșit pe străzi și i-a întrebat pe cei de la casele din jur, pe bărbații de pe schele, pe femeile de la minimarket, pe copiii care veneau de la școală, pe bătrânii care ieșeau la plimbare. Și de peste tot nu primea decât un singur răspuns, o ridicare din umeri, ceea ce-l făcu pe Wilo să se întrebe în cele din urmă dacă fata de la ultima masă chiar existase.    

Într-o zi Wilo a închis localul devreme, a mers acasă, a deschis furios ușa de la baie și a țipat la bărbatul de dincolo de sticlă. „Wilo ești un prost, un idiot cât cerul de mare. Ți-am spus de atâtea ori că lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Că un lucru nefăcut la timpul lui nu poate fi adus în prezent și umplută prăpastia căscată. Ce-i dus, dus rămâne!” Curios că pe bărbatul de dincolo îl chema tot Wilo, care nu e deloc un nume comun. Probabil însă că doar primul Wilo știa asta, iar celălalt nu , căci nu a răspuns nimic, ca și cum vorbele nu i-ar fi fost adresate. L-a privit doar cu ochi mari pe Wilo dintâi și-a tăcut lung. Pe Wilo dintâi pesemne l-a nemulțumit tăcerea aceea, căci a ridicat palma spre celălalt. „Viața e o înșiruire de semne pe care cerul ți le pune în poală. Nu trebuie decât să le cântărești și să spui îmi trebuie sau nu-mi trebuie, iar pe cele ce-ți sunt de trebuință e musai să le desfaci mai departe și să le culegi dulceața, așa cum vântul desface petalele florilor” a mai adăugat Wilo dintâi, iar Wilo de dincolo de sticlă cred că a înțeles că el este certat, pentru că a pus ochii în pământ și a tăcut greu. Și când părea că lucrurile s-au lămurit între cei doi, Wilo dintâi a luat un pahar de sticlă și a aruncat spre celălalt. Wilo de dincolo s-a prefăcut în cioburi și s-a prăbușit pe podeaua băii.     

Tot mai puțini erau oamenii pe care-i întâlnea și pe care nu-i întrebase despre fata de la ultima masă. Și fiindcă răspunsul era mereu același, Wilo a încercat din răsputeri măcar să țină masa aceea liberă în eventualitatea că fata avea să se-întoarcă. Când cineva se îndrepta într-acolo, Wilo îl apuca de umeri sau de braț și îi spunea politicos, „cred că masa aceasta e mult mai bună pentru dumneavoastră” și apoi adăuga tot felul de motive în funcție de aerul celor în cauză, „e mai luminoasă, e mai aproape de muzică, e în centrul atenției, a mai ferită”. Când însă oamenii erau insistenți și nu se lăsau abătuți de la drum, Wilo le explica că ultima masă are un picior mai scurt, ceea ce era adevărat, Wilo punând un capac de plastic sub unul din ele pentru a o face stabilă. „E periculos pentru că se poate răsturna” le arăta el masa tremurând, iar acest ultim argument funcționa întotdeauna. Manevrele lui au mers atât de bine, încât ultima masă a rămas mereu neocupată, așteptând-o pe fata cu bereta albastră.

Dar asta până într-o zi în care un bărbat cu gât lung și cap de girafă a intrat în local, a aruncat o privire de jur împrejur și fiindcă toate mesele erau ocupate, a mers țintă la ultima. Degeaba a încercat Wilo să-i explice că-i instabilă, degeaba a zguduit-o dovedindu-i slăbiciunile, bărbatul nu s-a lăsat înduplecat. Wilo a observat că era deja abțiguit și nu a mai insistat. „Un whisky dublu” a cerut el posac și a pus coatele pe masă. Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Instabilă, masa s-a răsturnat, bărbatul a căzut cu fața de podea, și-a spart câțiva dinți și și-a fracturat mâna. La judecată omul legii nu i-a dat dreptate și nu a primit nicio despăgubire pentru că cei prezenți confirmaseră că omul fusese băut. În schimb, după aceasta poveste nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a mai așezat la ultima masă de la Sentimental Mood.     

Au mai trecut alte săptămâni în care Wilo nu a încetat să o caute pe fata de la ultima masă. Era într-o marți, Wilo își aducea aminte foarte bine. Afară ploua ca în ziua în care o văzuse pentru prima dată, când o femeie în vârstă a intrat în localul gol. A aruncat doar un ochi și a dat să plece. Wilo o mai văzuse pe femeie de câteva ori pe străzile din jur, probabil locuia pe undeva prin apropiere. A strigat-o și i-a arătat desenul în creion. „Ați văzut-o pe fata asta în ultimele zile?” a întrebat el ca de obicei. Femeia a luat desenul în mâinile ei, a privit cu atenție și apoi înapoindu-l a spus răspicat. „Da, am văzut-o. A fost un accident de circulație acum câteva săptămâni. A murit în accidentul acela”. „Sunteți sigură?” a întrebat Wilo sfârșit. „Absolut!” a răspuns femeia, apoi și-a pus pe cap pelerina de ploaie și a ieșit. 

Wilo a mai rămas la Sentimental Mood încă fix o săptămână, apoi a înțeles că locul său nu mai e acolo. I-a telefonat proprietarului și i-a spus că are o problemă personală care îl împiedică să continue munca. Nu și-a mai luat banii pe ultima lună și a plecat imediat. Multă vreme niciunul dintre puținii săi prieteni nu a mai știut nimic despre el. După mai bine de doi ani le-a scris. Era sănătos și trăia într-un oraș de la capătul lumii. Făcuse școala de pilotaj pentru avioane utilitare și zbura cu unul din ele. „La Markus – noi colorăm cerul cu curcubeie”, acesta era numele complet al firmei la care lucra. Lui Wilo îi plăcuse nespus numele și ceea ce făceau oamenii aceia, de la prima întâlnire, ceea ce-l și convinsese să se apucase imediat de școală. Oamenii lui Markus ridicau mici avioane în cer și brăzdau albastrul cu reclame fluturânde ce se târau în urma lor. Îi plăcea mult ceea ce făcea. Îi plăcea nesfârșitul albastrului, țărmul de-a lungul căruia zbura, ca un fermoar strângând împreună marea și pământul, oamenii mici și departe. Iepurii dispăruseră cu totul. Și casa din pădure. Doar fata de la ultima masă nu. 

Într-o zi, mult după evenimentele povestite aici, la Sentimental Mood a intrat o femeie. Noul barman a ridicat privirile, apoi le-a coborât și a continuat să șteargă cu atenție paharele. Femeia avea o beretă albastră și o rochie verde cu mâneci bufante. În local mai erau opt persoane, trei bărbați ce beau coniac și vorbeau nepoliticos de tare la o masă, o familie cu două tinere domnișoare la o alta și un bătrân la ultima. Femeia i-a privit atent pe fiecare, apoi a întrebat vorbind răspicat. „Știți cumva unde îl pot găsi pe Wilo?”. Oamenii au ridicat din umeri. Nimeni nu auzise de Wilo. Barmanul era ultimul dintr-un lung șir, pe care proprietarul îi schimbase în ultimii ani, în timp ce clienții erau locatari noi ai blocurilor ce se construiseră în zonă. Femeia și-a ridicat cu un deget marginea bonetei, a aranjat un zuluf ce-și făcea de cap, a băut repede un cappucino cu un strop de lămâie și a ieșit. Nu s-a mai întors.