Arșița

Era îngrozitor de cald. Afară erau în jur de 40 de grade, iar în casă 31. Și era foarte umed. Aveam senzația că locuiesc într-o oala uriașă pusă pe un aragaz imens, ai cărei pereți se încălzesc tot mai mult și bruma de apă de pe fundul ei se transformă întruna în aburi, fără să dispară niciodată cu totul. 

Nu era nici pe departe cea mai bună perioadă a vieții mele. Lăsasem ultimul job pentru că aveam impresia că nu-mi aduce nici cea mai mică satisfacție, ba mai mult, ajunsese să-mi bubuie tâmplele în fiecare dimineață când trebuia să mă trezesc și să plec la muncă. 

În ziua aceea m-am deșteptat foarte devreme, odată cu răsăritul soarelui. Dormeam foarte prost, atât din cauza căldurii sufocante, cât și a gândurilor cel puțin la fel de mai sufocante. Am făcut un duș, apoi am mâncat o roșie și o bucată de brânză, un ou fiert și o felie de șuncă. Am băut un pahar de limonadă rece făcută de mine, un fel de ice tea. Apoi am scos ziarele cumpărate cu o zi în urmă și le-am cercetat cu atenție, filă cu filă, anunț cu anunț. Am căutat mai bine de două ore, am sunat în câteva locuri, dar nimic interesant nu s-a ivit. Simțeam tot mai mult cum mă sufoc. 

E o senzație tare neplăcută sufocarea, căci ai impresia că o poți controla, deși în realitate ea te controlează pe tine. Deschizi gura mai mult, si mai mult, apoi, când vezi că nu e de ajuns, inspiri adânc și lucrurile se liniștesc un pic. Dar senzația de sufocare nu trece, ar trebui să inspiri adânc de fiecare dată pentru ca aerul necesar să ajungă în plămâni, deși ai putea să juri cu mâna pe inimă că aerul nu în plămâni trebuie să ajungă, ci la creier, acolo se simte lipsa lui cel mai mult. Din cauză că aerul tot nu e suficient, tragi cu putere în piept tot mai des. Și apoi începe panica. Auzi șuieratul propriei respirații ca o locomotivă cu aburi care trage din greu. Dacă te-ai putea vedea în oglindă, ți-ai da seama că te-ai înroșit îngrozitor. Broboane îți apar pe frunte cu ritmicitatea picăturilor de ploaie căzând pe frunzele de brusture primăvara. Se strâng una în alta, se adună în bobițe mari și mai mari și alunecă reci pe gât. De ce reci te întrebi, deși totul e fierbinte în jur, inclusiv propriul trup. Deja tricoul e îmbibat de sudoare. Deschizi îngrozit fereastra, cu toate că știi că are să fie ca-n gura cuptorului, dar tot speri că o să prinzi o felie de aer. Îl închizi și mai îngrozit.       

Am lăsat ziarele răvășite pe jos și pe canapea și am ieșit în oraș. Soarele nu era încă sus și pe o jumătate de stradă casele desenau umbre pe marginea trotuarului. Am apucat marginea din stânga a străzii și am mers fără țel și fără să cotesc la dreapta sau la stânga, cu excepția unor mici bucăți, până când, în cele din urmă, casele s-au terminat și a urmat un loc viran lung. M-am întors. Am cumpărat pe drum o înghețată parfe și am mâncat-o până acasă. Din cauză că parfeul era împachetat ca untul, înghețata mi-a curs pe mâini până la cot, pe tricou, pe pantaloni.  

Până să ajung acasă m-am așezat pe un gard puțin înalt care străjuia un scuar cu iarbă. Fusese verde, dar acum era pârjolită. Trebuia să mă așez pentru că simțeam c-am obosit îngrozitor. Picioarele îmi păreau din cauciuc, gata să se înmoaie în orice moment și să se încolăcească pe asfalt, iar capul îmi părea o oală sub presiune conținând un amestec de legume, carne și gânduri, tăiate mărunt, din care nu mai recunoșteai nimic. M-am speriat. Eram suficient de tânăr să fac față unei zile cu 41 de grade. Atunci?! De unde senzația de sfârșeală nesfârșită? Am dus mâna instinctiv la piept. Nu-mi simțeam inima în palmă. O secundă am crezut c-am s-o găsesc palpitând grav, dar nu. M-am gândit că dacă ar fi fost să mor, probabil că n-ar fi fost un moment prost. Căsătorit nu eram, copii nu aveam, prieteni cât să-i numeri pe degetele de la o mână, bunuri mai nimic, cu ai mei nu mai vorbisem de mult, deși știam că i-aș fi necăjit tare când ar fi aflat. Nici treburi începute care ar fi trebuit terminate nu aveam. Una peste alta n-aș fi tulburat prea mult lumea și nici n-aș fi lăsat o urmă o gaură mare.   

Am ajuns acasă, am mâncat o bucată de pui fript și o salată de roșii și m-am culcat. Pe seară am ieșit din nou. Eram afectat și fizic, dar și psihic, deși propriul eu se străduia din răsputeri să mă convingă că nu e așa. Încercam să-mi dau seama de unde vin senzațiile acelea, de la arșiță sau de la sentimentul de inutilitate. Sau una de-acolo și cealaltă de dincolo. Poate că senzațiile acelea de sfârșeala nu veneau nici de la arșiță și nici de la neîmplinire, ci doar de la viața însăși, de la mersul ei rotund înainte, agățat instabil de secundarul unui orologiu masiv.

Am așteptat să se însereze și am ieșit din nou. M-am oprit la barul de cartier, am cerut o bere, am ascultat muzică, cafe concert, și am șters urmele de brumă care se făceau pe pahar. Am mai cerut o bere, apoi încă una și le-am șters și lor bruma care se forma imediat ce se umplea paharul. Pe drumul înapoi către casă m-am gândit că poate ar fi mai bine să dorm ziua și să stau treaz noaptea. Nu era mult mai răcoare noaptea, dar aerul era respirabil. M-am întins în pat. De îndată ce așezam capul pe cearceaf, el se aglomera cu gânduri disparate, mici și negre, ca un coș de nuiele în care pui momeala pentru somn și-l cufunzi în adânc. 4 de la matematică în generală, înghețarea anului la facultate, despărțirea de Lin, minciunile trântite alor mei, joburile pe care le părăsisem fără remușcări, tablourile nepictate, viitorul ca o gumă de mestecat peste care pășeam și care mi se lipea de tălpi și de degete. Nici noaptea nu era bună să stau treaz. Am luat telefonul, am căutat Vivaldi și am dat play. Muzica a acoperit gândurile mici și negre, așa cum chitul instant acoperă găurile din pereți. Am început să număr oi. Am ajuns până la unsprezece, apoi oile au început să salte în staul de ziceai că s-a-înfiripat lupul între ele. La a treisprezecea oaie le-am dat dracu și am început să număr fluturi. Fluturii erau mult mai liniștiți, dar trebuia să-mi sucesc întruna gâtul după ei. Am încetat să mai număr. Noaptea și Vivaldi făceau o treabă suficient de bună. L-am oprit și pe Vivaldi și am lăsat doar noaptea să curgă. Era o liniște cum nu mă gândeam că poate exista într-un oraș  cu o populație medie. Nici mașini, nici țipete, nici muzică, nici televizoare, nici nunți, nici botezuri. Pesemne toți erau la fel de prăbușiți ca și mine. Am închis ochii. Și atunci l-am auzit. La început am crezut că am ațipit și că visez. Mi se întâmplă adesea să ațipesc, fără să adorm profund și să bântui o vreme între lumi. Aud atunci cu o ureche ciocanul vecinului bătând cuiul sau al vecinei bătând șnițelele, iar cu cealaltă aerul vâjâind în jurul trupului meu de pasăre. Trece o vreme până când una din ele învinge și atunci, fie ciocanul, fie pasărea, se oprește, iar cealaltă mai continuă o vreme ca un ecou, pentru a se opri și ea în scurt timp. 

I-am auzit de fapt respirația sacadată, ca un gater a cărui lamă trece la intervale egale prin bușteni, sfâșiindu-i. Aha-aha-aha-aha. Nu era a unui om, era a unui animal. Probabil un câine. Însă eu nu aveam câine. Și nici măcar vecinii. Asta m-a speriat tare. După locul de unde veneau sunetele mi-am dat seama că e în colțul camerei. Am așteptat. Fiindcă nu dădea niciun semn că ar vrea să mă atace, m-am mai liniștit. Ce nu puteam pricepe în ruptul capului era cum de intrase. Aveam o singură ușă la apartament și pe colo trecusem numai eu, puteam să jur.  Ferestrele erau mereu închise din cauza căldurii. Și apoi stăteam la etajul doi. Singura explicație era că a trecut pe lângă mine fără să-mi dau seama, dar după felul în care respira hăpăind aerul, am înțeles că trebuie să fie un animal de talie mare. Mi-a fost teamă să cobor din pat. O vreme am zis să las treaba așa până dimineață, când animalul probabil că ar fi dispărut singur, așa cum a apărut. Apoi teama de a adormi lângă un animal străin de talie mare a devenit mai aprigă decât cea de a-l privi de aproape. Mi-am făcut curaj, am coborât din pat încercând să nu fac niciun zgomot, am pășit pe vârfuri și am aprins întrerupătorul. 

Era exact cum mă așteptam. Un câine mare, părea un dog german, stătea tolănit în colțul camerei. Avea părul scurt, colorat într-o varietate de marouri. N-a făcut nicio mișcare când am aprins lumina. Doar ochii i-a ridicat înspre mine și m-a privit. Nu părea că mă privește nici adânc iscoditor, nici cu ură, nici cu o dorință anume. „Aha, tu ești” părea să spună privirea care m-a cercetat trei secunde, apoi a coborât în podea între labe. De acum puteam să închid ochii, făcusem cunoștință, nu părea dispus să mă sfâșie și nici să-mi tulbure somnul. A fost mult mai ușor să adorm cu câinele, decât cu oile. A doua zi dimineață, așa cum bănuisem, câinele a dispărut. Am pus totul pe seama stresului în care mă aflam. Dar ceva nu părea în regulă în toată povestea. Am mers până în colțul camerei, m-am aplecat și am cercetat podeaua. Balele uscate de câine se întindeau pe o bucată de podea cât o batistă, strălucind în lumină ca dârele de melc.      

M-am neliniștit și mai tare decât atunci când ne întâlnisem, dar de data aceasta nu-mi mai era teamă de el, ci de mine.

Ziua a trecut foarte repede. Am ieșit de câteva ori, pentru mici cumpărături, să beau o bere, două și să duc gunoiul. De fiecare dată când m-am întors am deschis ușa cu emoție. Nu cu teamă, cu emoție. Mă așteptam să-l găsesc acolo. Dar n-a mai apărut. Asta până pe seară, când lucrurile s-au întâmplat aidoma ca în ziua dinainte. Am pus capul pe pernă, zgomotele din jur s-au stins unul câte unul, până când nu a mai rămas decât o respirație sacadată, așa cum stelele se sting în zori una câte una, pentru a-i lăsa lui Phosphorus întregul cer spre a-l lumina. Mi-am ascuțit privirile încercând să sfredelesc aerul umed și negru. Nu-l vedeam. Am coborât cu curaj și am aprins lumina. Stătea exact în aceeași poziție ca în urmă c-o zi. M-a privit scurt, apoi a coborât privirea. „A, tot tu!” a părut să spună și nu mi-a dat nicio atenție. Știam că lucrurile nu aveau cum să rămână așa vreme îndelungată. Capul pe pernă, zgomotele care dispar, respirația sacadată, lumina, ochii și apoi totul de la capăt. Dar nici nu știam ce să fac. Dacă m-ar fi atacat, aș fi fost forțat de împrejurări să iau niște măsuri, dar așa... M-am dus la frigider, am luat o sticlă cu apă rece, am scos o farfurie adâncă din dulap, am turnat apa în farfurie și i-am întins-o. Mă așteptam s-o aspire degrabă, dar câinele s-a uitat la mine cu aceeași lene, apoi s-a ridicat și a lipăit de câteva ori, pentru a se întinde la loc. „Dacă vrei să ne împrietenim, ok, fac asta pentru tine. Te înțeleg” părea să spună gestul sau. M-am dus înspre pat, dar n-am mai pus capul pe pernă, ci m-am așezat pe el. Câinele avea un cap mare, cu un bot masiv, cu fălci care-i atârnau ca două cortine peste maxilarele puternice. Probabil că dacă s-ar fi ridicat pe labele din spate era mai înalt decât mine. Ce căuta câinele acolo mi-era cu neputință să înțeleg. Că era o creație a propriului meu creier, asta părea destul de clar, deși urmele acelea de pe podea păreau să dovedească contrariul. Dar de unde apăruse și unde voia să ajungă, asta era o enigmă pe care trebuia s-o descifrez. 

M-am tot gândit ce ar fi putut urma. Și oricât întorceam variantele pe toate fețele nu erau până la urmă decât două opțiuni. Ori câinele avea să se sature la un moment dat să mă privească cu ochi blegi și avea să mă mănânce, ori eu aveam să îl îmblânzesc și să mi-l apropii. În ce fel?! Nu știam. Primul lucru pe care l-am făcut însă, pentru că mi-a fost foarte la îndemână, a fost să-l las să asculte Vivaldi. Și așa îmi puneam eu când gândurile se învolburau, cum se învolbură cerul în nouri de grauri, nu trebuia decât să dau mai tare volumul și gata. Am rămas surprins cât de mult i-a plăcut Vivaldi. Cel mai mult îi plăcea concertul pentru vioară și orchestră în La minor, RV356. Când începea, se ridica în fund, ciulea urechile și apoi rămânea cu capul în vânt ca o giruetă scăldată nu de curenții de aer, ci de sunetele muzicale. Îi plăceau ritmurile sprințare, primăvăratice ale piesei. Și anotimpurile îi plăceau, dar în alt fel. Atunci se odihnea cel mai bine. O vreme am crezut că adoarme pe ritmurile anotimpurilor, dar de îndată ce opream muzica, sărea în picioare, ca și cum ar fi auzit un hoț forțând încuietoarea ușii de la intrare. Mâncare nu voia nimic din ce îi dădeam. Din când în când îi mai turnam câte o jumătate de bere din cutia mea și o lipăia fericit. În rest își băga doar botul să-mi arate că a reținut intenția, dar nu se atingea de ele. 

Până la urmă am ajuns să ne împrietenim atât de bine, încât a venit să doarmă cu mine în pat. Era într-o vineri, urma un nou weekend gol și o nouă săptămână searbădă. Parcurgeam ca de obicei coloanele ziarelor de anunțuri când mi-am dat seama că trebuie să iau o hotărâre decisivă. Nu mai mergea să ling paginile acelea care ofereau joburi prost plătite, în domenii care nu necesitau inteligență și cu atât mai puțin fantezie. Am tras linie. Cu cuțitul. Am tras o linie apăsată peste teancul de ziare, apoi încă una și încă una, până când masa pe care zăceau a început să înflorească. Nu aveam decât să aleg orice job de acolo, să stau o vreme, apoi să caut altul și altul și altul, până când aveam să găsesc cea ce-mi place. Și mai trebuia să-mi cumpăr cele necesare picturii. Fusese întotdeauna o dorință năstrușnică. Doar o dorință, nimic mai mult. Nu încercasem niciodată să țin penelul în mână sau să-l înmoi în culoare, Dar știam că dacă o să încep și o să mă strădui, aveam să izbândesc într-un fel. Nu eram sigur în ce fel, dar de izbândă era ferm convins. Atunci a apărut câinele. Venea dinspre ușă, ca și cum tocmai ar fi intrat, deși ușa era închisă. Și era ziua în amiaza mare, nu seară. Pășea apăsat clătinându-și trupul masiv de fiecare dată când atingea podeaua, ca o felină plină de sine. S-a oprit lângă mine și a băgat capul între brațele mele. I-am mângâiat trupul și el m-a lăsat o vreme, apoi mi-a lins mâna. M-am întins în pat și el s-a lungit lângă mine. Și-a pus capul pe mâna mea și a închis ochii. 

Deodată a început să se audă o hărmălaie grozavă. O haită de câini lătra furios. Am ridicat capul. Un bărbat tânăr fusese împresurat de șapte-opt câini care săreau să-l sfâșie. M-am săltat degrabă și am alergat într-un suflet.  

- Rex, Thor, Leo, Izzy, lăsați-l să treacă. 

Derbedeii nu erau convinși. Continuau să latre și să încerce să-l apuce de picioare. Mi-am arătat colții și am lătrat o singură dată puternic. S-a făcut liniște. Bărbatul părea foarte speriat. M-a privit cu recunoștință, și-a strâns hainele pe lângă corp și a plecat mai departe cu pași repezi. Asfințitul se colora tot mai intens în nuanțe de roșu și portocaliu.