duminică, 27 septembrie 2015

O ploaie cu găleata şi căteva adieri ale nemărginirii (din ciclul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan”)

(continuarea povestii de aici)

Fetiţa se opri brusc, îşi căţără buza de jos peste cea sus, apoi înclină capul spre dreapta clătinându-şi privirile ca mărgelele negre ale ursuleţilor de pluş.
- Parcă freamătă ceva - mormăi ea, încercând să prindă tâlcul acelor sunete răzvrătite.
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi şăgalnic.
- Toarnă cu găleata!
- Toarnă cu găleata? – repetă îngrijorată fetiţa. Atunci ar trebui să ne grăbim. Brrr… să nu cumva să toarne peste casa bunicii – se cutremură ea.
Piticul-grădinar-al-cerului se ridică pe vârful condurilor cu mărgeluşe de sidef şi sprijindu-se cu braţul de marginea unui nor orişicum pentru a se înălţa şi mai mult privi peste cadrul acestuia.
- Nu, nu, casa bunicii încă nu se vede. Stai fără grijă.
- Totuşi ar fi bine să ne grabim – hotărî prinţesa de porţelan cu fermitate şi purcese la drum cu paşi apăsaţi, urmată de pisicul Jill şi de Piticul-grădinar-al-cerului.
Nu peste multă vreme zări în zare zarva îngrozitoare. Câţiva pitici se opinteau să adune ceva de pe jos strângând ceva-urile cu hărnicie în găleţi mari de tablă înalte aproape cât ei.
- Ce fac piticii aceia acolo?
- Toarnă cu găleata – explică Piticul-grădinar-al-cerului lapidar, aşa cum o făceau toţi Piticii-grădinari-ai-cerului.
- Toar-nă cu gă-lea-taaa? – se miră fetiţa până la Pământ şi înapoi silabisind cuvintele primite din gura piticului ca să fie sigură ca le-a înţeles bine. Nu pricep! – continuă ea după ce Piticul-grădinar-al-cerului confirmă din bărbie că a înţeles bine cuvintele.
- Ce-ar fi de priceput aici? – se stropşi el. E simplu, orice pitic cu capul pe umeri ar înţelege asta imediat.
Fetiţa se încruntă, nemulţumită din nou de lipsa de politeţe a Piticului-grădinar-al-cerului şi schimbă subiectul.
- Ce vrei să spui cu “capul pe umeri”? Nu toţi piticii au capul pe umeri? Dar unde-ar putea să-l aibă?!
- Nu – se auzi replica acidă a Piticul-grădinar-al-cerului. Adesea capul piticilor devine foarte greu pentru că ei gândesc foarte mult. În cazul acesta gândurile se tot adună în cap, şi se adună, şi se adună, iar dacă piticul respectiv nu are cu cine să vorbească pentru a elibera gândurile, capul său devine atât de greu încât gâtul se îndoaie şi capul alunecă pe o parte, pe umărul drept sau pe umărul stâng. Şi atunci ca să nu-l piardă piticii trebuie să-l ia de pe umăr şi să-l ţină sub braţ. Sau în poală de exemplu dacă călătoresc cu Steaua-Peltică şi şed pe băncuţă. La voi, la oameni nu-i tot aşa?
- Mmm… se pare că oamenii nu gândesc la fel de mult… La noi toţi oamenii îşi ţin capul pe umeri – trebui să recunoască fetiţa cu înfrânată admiraţie vizavi de capetele umflându-se ca un balon gânditor ale piticilor.
- Dar ce e aceea o Stea-Peltică?
- Offf… Nici asta nu ştii? O Stea-Peltică eeee… o stea peltică – bombăni Piticul-grădinar-al-cerului care era mult mai priceput la a grădinări în humusul cerului decât la a găsi răspunsurile potrivite pentru întrebările total nepotrivite ale unei fetiţe nepoliticos de curioase. O stea e o stea iar peltic e acela care mănâncă consoanele – continuă el, încercând să-şi aleagă cuvintele aşa cum ai alege cireşele cele mai coapte din copacul bogat. O Stea-Pletică este o stea care nu îşi găseşte toate consoanele şi din cauza aceasta nu poate să se exprime în adevărata ei strălucire. De aceea e obligată să colinde prin Univers căutând la suratele ei rotunde şi bine-făcute consoanele care-i lipsesc. Iar piticii profită de călătoria acestora prin lume şi le folosesc pentru a se deplasa ei înşişi pe distanţe lungi. Acum ai înţeles?
Fetita înclină din cap deşi treaba era destul de încurcată şi mult diferită faţă de ceea ce se petrecea acasă în satul bunicii, unde pentru a te putea deplasa pe distanţe lungi era suficient să te sui în carul lui Badea Nicolae sus de tot, taman în vârful fânului. Şi de acolo se vedea tot Universul până hăt departe la marginea lumii, nu trebuia să găseşti o Stea-Peltică.
Între timp însă, se apropiaseră atât de mult de piticii care munceau fără zăbavă făcând un zgomot infernal încât fetiţa putu să vadă cu ochii ei activităţile pe care aceştia le executau de zor. Iar ceea ce văzu o nedumeri peste măsură, căci toţi cei zece pitici şedeau pe vine şi adunau cu nişte făraşe mici ca nişte răvaşe apa de pe podeaua Cerului pe care o încărcau în găleţile mari observate de la distanţă. Prinţesa de porţelan îi urmări liniştită preţ de câteva secunde şi fiindcă nu se întâmpla nimic din ceea ce se aştepta izbucni nemulţumită de explicaţiile alambicate şi întotdeauna greu de înţeles ale Piticului-grădinar-al-cerului.
- Ai spus că zgomotul pe care l-am auzit vine de la ploaie. Plouă cu găleata, aşa ai spus. Când colo zgomotul vine de la cu totul şi cu totul altceva, nu mai înţeleg nimic – se bosumflă fetiţa.
- N-am spus că plouă cu găleata, am spus că toarnă cu găleata – se bosumflă la rândul său Piticul-grădinar-al-cerului, căci era atât de greu să discuţi cu o fetiţă curioasă, încât simţea cum îi ies peri negri prin claia albă de pe creştet.
Fetiţa nu sesiză diferenţa şi continuă să-l privească lung în aşteptarea răspunsului care să clarifice lucrurile. Dar tocmai atunci ceva straniu se întâmplă şi Piticul-grădinar-al-cerului îi făcu semn din vârful nasului să urmărească atentă ce avea să se întâmple. Ca la un semn cei zece pitici-cu-făraş-ca-un-răvaş îşi lăsară deoparte sculele, apucară de toartă una din găleţile care se umpluse ochi şi o turnară degrabă peste Pământ printr-un chepeng asemănător cu cel prin care urcase ea însăşi în Cer cu ceva vreme în urmă.
- Ai văzut? Toarnă cu găleata!
- Vaaaaiii – zâmbi fetiţa cu gura până la urechi, pentru a se descătuşa imediat într-un hohot de râs nestăvilit şi ştrengar care-i făcu pe piticii-cu-făraş-ca-un-răvaş să se întoarcă miraţi, să-şi pună mâinile în şold a încruntare, pentru a începe apoi să zâmbească şi a sfârşi în cele din urmă prin a râde din toată inima. Dar râdeau atât de tare cu mâinile aşezate peste burţile mari şi rotunde înfăşurate în brâie roşii încât Cerul începu să se zguduie ca o saltea plină cu paie proaspete şi să scoată sunete înfundate şi grele ca nişte tunete, de-ţi era că acuşi-acuşi se crapă şi se prăbuşesc cu toţii grămadă pe Pământ. Până şi pisicul Jill ajunse să râdă atât de tare încât ţopăia pe cele patru labe precum o jucărie stricată.
- Offf, offf, offf… Deci de aici vine vorba că toarnă cu găleata?! – zâmbi iar fetiţa şi fu gata să izbucnească în râs, dar privirea încruntată a Piticului-grădinar-al-cerului o făcu să renunţe.
- Nu e vorba de nicio vorbă. Asta e realitatea după cum bine vezi. Toarnă cu găleata – repetă Piticul-grădinar-al-cerului accentuând ultimele cuvinte pentru a sublinia faptul că avusese dreptate chiar de la început dar ceea ce se petrece sus în albastru nu e aşa de uşor de înţeles pentru un copil care nici măcar nu a început şcoala.
- Asta e realitatea… - murmură fetiţa doar pentru sine încercând să desluşească înţelesul acestor vorbe care oriunde în altă parte ar fi fost atât de lesne de priceput, dar care aici, aveau cu totul alte sensuri, greu de aşezat peste cele de-acasă.
- De ce fac asta? – reluă fetiţa şirul întrebărilor ştergându-şi cu degetele lungi lacrimile amuzate care încă se mai perindau pe obraji.
Piticul-grădinar-al-cerului încremeni şi începu să facă feţe-feţe, unele galbene, altele roşii, unele albastre, altele albe, unele simple, altele cu cercuri sau cu dungi, unele chiar cu sclipici…
Prinţesa de porţelan întoarse capul pe-o parte şi-l privi la 45 de grade iar pisicul Jill o imită. Era cu totul alt pitic, aşa că mai încercă o dată.
- De ce fac asta?
- Pentru căăă… e prea multă apă.
Fetita sesiză eschiva Piticului-grădinar-al-cerului şi continuă dulce.
- De ce e prea multă apă?
- Pentru căăă… piticul de serviciu care are sarcina să păstreze cerul întotdeauna albastru aaa… udat prea mult…
- De ce a udat prea mult? Pentru că a adormit? – încercă fetiţa să ajute puţin dialogul.
- Pentru căăă… s-a îmbătat!
- S-a îmbătat un pitic? – chicoti fetiţa, înghiţindu-şi hohotele pentru a nu strivi mândria de pitic grădinar al cerului a Piticului-grădinar-al-cerului. Chiar aşa? S-a îmbătat?
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire. Nu mai mult – puse punctul pe Trei Piticul-grădinar-al-cerului încercând să ia apărarea tagmei din care provenea.
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire?!?! - repetă fetiţa ameţita de toate aceste noţiuni noi pe care le învăţase în ultimele zile. Iar cea din urmă întâmplare părea să le bată cu mult pe toate celalalte…
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire! – murmură din nou încercând să dea un contur celor şapte cuvinte.
- Da, da… Doar din trei adieri – sări spăşit Piticului-grădinar-al-cerului împreunându-şi palmele şi înclinându-se ceremonios ca şi cum ar fi încercat să spele ruşinea pe care o adusese lui personal, tagmei şi întregului Cer, piticul-beat-de-nemărginire.
- Dar ce e aceea o adiere de nemărginire?
Fu rândul Piticului-grădinar-al-cerului să zâmbeasca descătuşat. Prinţesa de porţelan nu ştia mai nimic despre treburile cereşti, deci ruşinea nu era atât de mare pe cât crezuse la început. Aşa că fu pentru prima dată când încercă să explice cât mai detaliat şi mai clar cu putinţă ce e aceea o adiere de nemărginire.
- Hmmm… cum să-ţi spun – tuşi el. Aici în Cer… piticii petrec multă vreme singuri. Doar cu stelele, cu Luna, cu Soarele. Şiii… uneori cum stau ei aşa singuri, îi cuprinde dinspre miazăzi, desprinzându-se chiar de la linia orizontului ca un şarpe zburător, adierea de nemărginire. E ca un vânt care te învăluie pe nesimţite şi nu te mai poţi apăra...
- Decât dacă-ţi bagi ceară în urechi şi te legi de catarg ca Ulise când a ajuns lângă insula sirenelor… - se grăbi fetiţa să aducă o mână de ajutor situaţiei incontrolabile care apăsa peste ochii şi urechile piticilor.
Piticul-grădinar-al-cerului se prefăcu că nu i-a auzit vorbele ciudate şi continuă.
- Când adierea de nemărginire te prinde în năvodul ei întins peste Univers, nu mai ai scăpare. Îţi vine aşa un dor de ducă, că uiţi de toate ale tale, îţi pui traista în băţ şi pleci către Capătul Lumii care te ademeneşte asemeni Stelei lui Algol…
Fetiţa căscă ochii mari. Caznele piticilor erau mai grozave şi mai rele decât ar fi putut bănui un simplu muritor. Nemărginirea… Capătul Lumi… Steaua lui Agol… Brrr… Uită să mai întrebe cine este Algol şi cerşi cu jumătate de gură o mână de speranţă pentru piticii cerului…
- Şi ce se întâmplă cu piticii aceştia? Se pierd la Capătul Lumii? Nu mai revin?
- Eiii… mai devreme sau mai târziu apar zorile, le-ai cunoscut şi tu şi ştii câtă gălăgie fac, iar piticul se trezeşte buimac, cade înapoi în condurii lui cu mărgeluşe de sidef, apoi se spală pe ochi şi pe dinţi şi se întoarce acasă. De obicei piticii nu se îmbată dintr-o adiere două, dar cei mai slabi de înger o mai păţesc.
- Ahhh… asta e bine.
- La voi, oamenii din câte adieri de nemărginire se îmbată?
Prinţesa de porţelan zâmbi. Auzise câte ceva şi despre nemărginire dar destul de puţine.
- Nu se îmbată cu nemărginire, doar îi atinge uşor…
- Dar atunci cu ce? – o iscodi Piticul-gradinar-al-cerului privind-o curios.
- Cu răchie – chicoti ea în barbă roşind ca un copil. Dar cred că ar fi timpul să mai şi mergem, destul şezut-am la şagă, iar bunica aşteaptă – pufni ea schimbând din nou vorba şi ridicând pasul.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate lungi!)

joi, 24 septembrie 2015

Piciorul de pod

Ţipătul femeii ţâşni ca o săgeată drept în sus înfigându-se în tavan, pentru a o porni apoi ca un ferăstrău ascutit să scrijelească adânc în fierul maşinii, în plasticul dens, în sticla vibrândă, învârtindu-se cu viteză în cerc ca un căţel ce-şi caută coada prea scurtă. Când deschise ochii autocarul intrase deja în balans, cauciucurile scrâşneau piţigăiat, iar piciorul de pod se apropia rapid, mult prea rapid, ca într-un thriller înfricoşător cu sânge, cu foarte mult sânge. Ţipătul îngrozit al femeii fu urmat pe dată de altele pe diverse tonalităţi, unele mai joase, multe înalte, simple suliţi ascuţite, sau dimpotrivă, sunete bolovănoase amestecând gâjâituri sufocate cu jumătăţi de cuvinte înţepenite în gâtlejul confuz, un tumult de spaimă crescând ca o ciupercă atomică şi învelind dejurîmprejurul într-un halou isteric dincolo de care nu mai exista nimic.
Apucase să aţipească, vremea era numai bună, ploua mărunt, nu ştia cât, mintea nu mai era în stare să facă socoteli, nu mai era în stare de nimic, se fixa cu înverşunare ca doi ochi de sticlă pe piciorul acela de pod care nu era mai departe de cinci metri. Întinse instinctiv braţul şi se fixă de spătarul scaunului din faţă. Atât mai apucă şi apoi impactul. Se spune că atunci când te apropii de moarte simţurile se ascut dintr-o dată. Altfel nici nu şi-ar fi imaginat cum ar fi putut să identifice atât de clar pe piciorul de pod din ciment nefinisat fiecare grăunte de nisip, fiecare pietricică, nu mai mare decât o cireaşă, rotundă, gri deschis, aproape albă. “Cred că au fost albe, dar s-au colorat de la ciment” îşi făcu creierul vânt cu fâşia de beton dreaptă ca un evantai nepliabil, mare, uriaşă, capabilă să vânture nu numai feţele congestionate ci şi scaune, roţi, motoare, automobile întregi de pe autostrada bolborosind tomnatec sub ploaia posacă.
Oglinda explodă prima ca un balon înţepat cu acul, apoi colţul din stânga atinse stâlpul şi maşina începu să se plieze zgomotos şi neîndemânatec într-o parte ca un acordeon mânuit cu abilitate de un artist capabil să aducă instrumentul în cele mai neobişnuite pozitii şi să scoată cele mai năstruşnice sunete. Din cauza şocului capul şoferului zmuci spre stânga şi se înfipse în primul pliu pe care fierul greu al carcasei îl făcu la suprafaţa betonului strivindu-se instantaneu. Cele două femei din primul rând zburară ca doi saci de cartofi pe deasupra scaunului şoferului, izbind geamul crăpând şi sărind dincolo de el în şosea unde se rostogoliră o dată, de două ori, de nouă ori, în timp ce ferestrele de pe partea stânga pocneau una câte una ca şi cum o explozie necuminte s-ar fi plimbat agale pe culoarul maşinii atingându-le pe rând cu bagheta vrăjită… Maşina continuă să se strângă în jurul stâlpului ca un mănunchi de rufe umede în jurul axului central al storcătorului. Ţipetele nu conteneau, împungând aerul dens ca un arici speriat şi nervos, cu ţepi din ce în ce mai scutiţi, doar din faţă unul câte unul începeau să se stingă fără ca altele să le ia locul. Bărbatul îşi duse mâinile la urechi încercând să-şi scoată de pe cap casca de motociclist în interiorul căreia sunetele se înghesuiau storcindu-se de obraji, de bărbie, de ceafă, de ochi, de buze, îngrozitoare caznă, aşa cum văzuse demult într-un film cu război în care cineva băgase o pisică în cămaşa bărbatului legat şi o izbea cu nuiaua.
Bărbatul şi femeia din faţă, adormiţi probabil, se lipiră ca o placă de surf de scaunul dinainte, care prins în dansul sălbatec al fiarelor fugise între timp uşurel către centru. Le zări capetele stâlcite jucând în vârful gâtului ca două baloane de firul întins, sărind la impact ca două mingi, întâi înainte şi apoi îndărăt ca o reacţie nesuferită a ţesăturii care nu suporta lovitura primită.
Sângele începu să ţâşnească din bănci, ca şi cum şoferul ar fi ţinut ascuns în perne sânge, foarte mult sânge, pe care să-l traficheze apoi la centrele de colectare, am o maşină de sânge cea mai bună calitate, ar fi propus el cu sânge rece între cei patru pereţi acoperiţi cu seringi ai unei cămăruţe obscure din spitalul X, să vedem marfa ar fi spus oamenii în alb cu faţa acoperită de măşti din tifon, iar el ar fi început să scoată din pernele autocarului, picătură cu picătură, fir cu fir, şuvoi cu şuvoi, tot sângele scurs în banchete din trupurile istovite ale atâtor mii de călători.
În fine stâlpul ajunse la rândul al patrulea. Era timpul său. Ţeasta îi zbură prima şi se opri în speteaza scaunului de care încercase să se agaţe cu disperarea înecatului, fără ca braţul întins să poată amortiza prea mult zvâcnetul de carne. Fotoliul însă era moale şi buza ciupită între dinţii încă întregi fu singurul incident căruia să-i caute grijă. Apoi trupul îi urmă capului şi pieptul se lipi de spetează oprind orice circulaţie a fluidelor prin conductele zvâcnind în interior ca un sistem de ventilaţie într-o clădire japoneză în plin cataclism. Genunchii uşor ascuţiţi purceseră a se înfige în tăblia din faţă, fără a reuşi însă, ceea ce le pricinui o dureroasa repulsie, repulsie care fu transferată prin oasele curbându-se violent până la încheietura coapselor care solicitate la maxim scrâşniră lugubru împroşcând trupul cu mii de ace încinse. Abia atunci ţipătul fierbinte cuibărit în interior îşi făcu loc din piept în sus pe gâtlej ca un vulcan aburind, în cerul gurii, alunecând pe limbă şi izbind în dinţii încleştaţi pentru a aştepta nedumerit desfacerea buzelor. Apoi brusc capul zvâcni îndărăt şi ţipătul se eliberă ca dintr-o supapă stoarsă de presiune, în timp ce ochii înfundaţi în orbite de impactul brutal îşi recăpătau încet-încet claritatea.
Clipi de câteva ori compulsiv şi încercă să-şi caute cu ochii dinlăuntru toate măruntaiele pentru a se asigura de buna lor stare. Totul era în regulă cu excepţia piciorului de pod care abia se zărea undeva în zare, devenind tot mai clar şi mai mare pe măsură ce autocarul se apropia în viteză de el.
Bărbatul zâmbi. Nu avusese loc niciun accident, visase urât. Nu-l mira. Era obosit şi muncit de gânduri dintre cele mai cenuşii. Când podul se văzu destul de clar se ridică cu mişcări moi de pe scaun, având grijă să nu-i deranjeze pe cei din jur ce dormeau duşi şi se apropie de bordul maşinii, pentru a se aşeza în cele din urmă pe scaunul rămas liber în dreapta lângă şofer, cel al ghidului.
- Aveţi grijă aici, e o porţiune de drum tare nesuferită. Au fost multe accidente, unele tragice.
Şoferul îl privi ca pe un animal nemaivăzut, ciudat, sălbatec şi nătâng, interesant şi dizgraţios în acelaşi timp. Nu-şi ridică mâinile de pe volan şi nici piciorul de pe pedală. Bărbatul se încordă încruntat.
- Sunt vapori de ulei de la trenurile care trec pe deasupra, ceea ce face ca şoseaua să fie foarte alunecoasă. Multe maşini au intrat în piciorul acela de pod – continuă el fără să ştie dacă minciuna cu uleiul are vreo bază tehnică, unde naiba or folosi ulei la trenurile astea, se întrebă.
Şoferul continua să ţină apăsată pedala de acceleraţie încercând să păstreze dihania cât mai aproape de centrul şoselei. Bărbatul cabră la apropierea podului ca o maţă la apropierea câinelui. Nu era la mai mult de zece metri, nouă, opt…. Erau ca şi trecuţi. Atunci şoferul întoarse capul spre el, îl privi în ochi şi zâmbi larg cu toată gura astfel încât bărbatul îi zări toate măselele, două dintre ele învelite în aur. Zâmbetul şoferului era unul amestecat cu mândrie şi dispreţ. “Îmi spui tu mie mă băiatule cum se conduce un autocar?! Păi eu bat drumurile astea de când erai tu în scutece, mă!” – părea să spună zâmbetul său. Bărbatul nu găsea însă zâmbetul acela deloc relaxant, dimpotrivă, avea ceva din pocnetul din mijlocul liniştii ce dezlănţuie avalanşa. Abia atunci, fără să înţeleagă dacă exista vreo legatură între zâmbetul şoferului şi ceea ce se întâmplă mai departe, auzi huruitul greu, grotesc, înfiorător, ca al unei matahale extraterestre târându-se impunător peste cerul crispat şi acoperindu-l în întregime. Nu văzuse trenul pe pod şi nu zări vagonul ce se desprinsese de şine căci era exact deasupra capului său peste acoperişul de tablă, ci doar îi simţi dintr-o dată căderea. Şi apoi întuneric, lung şi înfiorător întuneric.

Breaking news: Un accident deosebit de grav a avut loc în această după-amiază pe autostrada A4. Un autocar plin cu turişti a fost prins sub un vagon de cale ferată încărcat cu deşeuri feroase care a deraiat de pe şine în dreptul podului de la kilometrul 45. Toţi cei treizeci şi doi de pasageri au decedat pe loc cu excepţia unui bărbat situat pe locul din dreapta, cel al ghidului, care a suferit leziuni uşoare. Vom reveni cu amănunte.

joi, 17 septembrie 2015

Osteoporoza

Doctorul priveşte plictisit în hârtiile cu covrigei ca nişte cifre şi litere, în timp ce eu mă învârt asemeni unui clapon în jurul lui aşteptând nerăbdător un răspuns.
- Osteoporoză – mormăie printre dinţi fără să-şi ridice privirea din hârtii.
- Cum doctore osteoporoză?! Nu se poate! – replic eu sigur pe mine. Osteoporoză fac doar femeile la menopauză de li fragilizează oasele şi se frâng ca stalactitele de cristal desfăcându-se în milioane de scoici cu buze crăpate. În timp ce eu sunt bărbat în toată firea, zdravăn şi în putere. Nu-i posibil aşa ceva!
Tăcere. Apoi de niciunde un gând clătinându-mi încrederea.
- A oaselor?!
- Nu domnule. A sufletului! – mă repede doctorul scrutându-mă încruntat pe sub ochelari.

“Oasele osteoporotice nu arată, la prima vedere, altfel decât oasele normale. Ele sunt însă mai puţin dense, prin pierdere de substanţă osoasă, ceea ce se reflectă în structura lor internă, care este profund afectată - asemenea unei ţesături vechi, cu urzeala subţiată şi pe alocuri ruptă” - wikipedia

duminică, 13 septembrie 2015

Câinele pământului

- Ţi-am spus de-atâtea ori să nu mă mai minţi. Dacă ţi-e foame vii să-mi spui şi-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie. Uite ce mizerie ai făcut, iar ai pus mâinile pline de grăsime prin toată casa. Şi pe masă şi pe bufet şi pe uşă… Tu înţelegi ce-ţi spun? Cu tine vorbesc! – ţipă femeia scuturându-l zdravăn de umăr pe copilul firav ca şi cum ar fi încercat să-l golească de toate gândurile necuminţi ce se adunaseră în căpşorul mic şi bălai.
- Şşşt… taci - murmură copilul cu buzele aproape lipite dar femeia nu-l auzi şi continuă uitându-se mânios către bărbatul care stătea proţăpit în cadrul uşii.
- Iar a furat carne din borcanul cu untură. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta tot ce-i spun, parc-ar fi de pe altă lume zau. N-am mai pomenit aşa copil. Şi numai din vina ta, că îi ţii partea mereu…
Bărbatul înalt şi bine clădit privea încruntat tărăboiul sprijinit cu umărul în tocul uşii. Îl nemulţumeau în egală măsură furia oarbă a femeii şi îndârjirea de neînţeles a copilului. Făcu câţiva paşi, se apropie de băiat şi aşezându-se pe vine îl întrebă blând.
- Cui ai dat carnea? Ai mâncat-o tu?
Copilul zvâcni din cap.
- Atunci cui ai dat-o?
Copilul nu răspunse. Privea undeva înainte, dincolo de pereţii de lemn ai casei sărăcăcioase în care trăiau, dincolo de grădina înverzită, dincolo de liziera pădurii, spre un ceva anume numai de el ştiut.
- O dai unui animal aşa-i? Nu i-o dai lui Mau?!
Copilul zvâcni din nou din cap.
- Dar cui o dai? Altu-i animal, nu-i aşa?! Unuia sălbatec, care vine din pădure, da?
Copilul zvâcni iarăşi din cap.
- Nu vine din pădure? – se încruntă bărbatul a mirare. Atunci de unde vine?
- Din pământ!
- Din pământ? Dar ce animal e ăsta?
- Câinele pământului – murmură copilul şi se încordă ca şi cum ar fi fost gata s-o şteargă la prima mişcare a bărbatului.
- Auzi ce tâmpenii scoate pe gură, cine ştie cu ce şobolan mizerabil se mai joacă pe-afară şi vine aici în casă să aducă toţi microbii – ţipă femeia din nou înfigându-şi mâinile în păr şi răscolindu-l dincolo de ceea ce fusese deja răscolit. Auzi tu, câinele pământului… Cine a mai pomenit aşa ceva?! Ţi-am spus eu că zgabercea ăsta a luat-o razna dar nu vrei să mă asculţi, tu o ţii una şi bună…
- Să taci! – strigă bărbatul de se cutremurară ferestrele şi atât femeia cât şi copilul înţepeniră.
Apoi bărbatul se ridică, îl cuprinse pe puşti cu braţul pe după umăr şi ieşiră amândoi afară aşezându-se pe prispa de lemn.
- E prietenul tău câinele pământului?
Copilul încuviinţă din vârful bărbiei şi pentru prima dată o urmă de zâmbet încolţi în privire.
- Mi-l arăţi şi mie? Vreau să-l cunosc şi eu.
- N-are să vie dacă te vede! – răspunse copilul ferm.
- De ce crezi asta?
- Nu iubeşte oamenii!
- Nu iubeşte oamenii?! De unde ştii?
- Mi-a spus.
- Câinele pământului vorbeşte?
- Sigur! Adică nu. Adică da – se bâlbâi copilul.
- Cum vine asta? Vorbeşte sau nu vorbeşte?
- Vorbeşte dar nu cu gura. Vorbeşte aşaaa… direct în capul meu. Îi trec vorbele prin firele de păr şi-mi ajung în cap, nu trec prin ureche.
- Şi cum arată câinele pământului? Poţi să-mi spui cum arată?
- E aşaaa… ca pământul… cenuşiu. Şi are o blană ca din fire de iarbă, dar nu sunt verzi, sunt aşa… ca pământul, cenuşii. Şi are glod prin blană pentru că se târăşte. Şi n-are ochi. N-are nevoie de ochi. El vede cu mintea, vede totul cu mintea. Şi are gura mare şi colţi lungi şi ascuţiţi şi picioare groase şi puternice şi gheare ca nişte cârlige ca să poată să apuce şi să ţină strâns. Seamănă cu un lup dar are picioarele scurte căci trebuie să se târască pe burtă ca să intre repede sub pământ dacă vine un om…
- Şi de ce vine aici câinele pământului dacă el trăieşte sub pământ? De ce iese deasupra?
- Ca să ia oamenii ne-buni. Oamenii ne-buni n-au voie pe pământ şi câinele îi alege pe cei ne-buni de cei buni şi îi duce dincolo, în lumea cealaltă.
Bărbatul oftă lung şi privi aidoma copilului în zare. Nu mai ştia ce să spună. Femeia avea întrucâtva dreptate. Imaginaţia puştiului devenea de-a dreptul bolnavă. Şi nu atât imginaţia îl îngrijora cât mai ales amestecul de real şi ludic din capul său. Câinele pământului nu putea fi hrănit cu carne din garniţă…
                                                               ***
- Ce să vă spun?! E un copil foarte timid. Se vede că nu are fraţi sau surori şi că staţi într-un loc mai izolat. Îi merge mintea, nu pot să zic, dar pare tot timpul pierdut, nu se concentrează pe ceea ce facem.
- V-a spus ceva despre câinele pământului?
- Ooo… Doamne, da! I-a îngrozit pe copii cu povestea asta cu câinele pământului. Cum îl necăjeşte cineva îi povesteşte despre câinele pământului şi despre cum o să-l înhaţe ăsta şi o să-l ducă în lumea cealaltă. Are o imaginaţie fantastică şi povesteşte cu atâta însufleţire încât pare absolut real ceea ce spune. I-a îngrozit pe ăştia mici. Dar e un copil bun, nu trebuie să-l certaţi pentru asta, povestea e doar mijlocul său de a se apăra de răutăţile celor din jur.
- Credeţi căăă…
- Cred că are nevoie de mai multă iubire. Şi da, cred că ar trebui să mergeţi cu el la un psiholog. Nu neapărat pentru ceea ce se întâmplă acum, ci mai ales pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor…
                                                              ***
- Ţi-am spus că e bolnav şi că trebuie să facem ceva, dar tu nu şi nu, că n-are nimic copilul şi că se va face bine dacă stă în natură, în aer curat…
- N-are nevoie decât de iubire, ai auzit ce-a spus. Ar trebui să faci un minim efort…
- Eu să fac un efort? Eu să fac? Eu care toată ziua am grijă de el, îi dau să mănânce, îl spăl, îl calc?! Şi de casă! Si de gospodărie! Eu să fac efort? Ce ştii tu, îţi pui palma-n fund şi pleci şi mă laşi cu toate… Naiba ştie unde te duci şi ce faci. Nici nu te interesează ce se întâmplă cu noi…
- Te rog să nu ţipi. O să-l trezeşti…
- Nu ţip. Dar nici nu pot să accept la nesfârşit să mă învinovăţeşti pe mine pentru toate relele lumii.
- Poate că povestea asta cu câinele pământului are o sămânţă de adevăr undeva. Poate ar trebui să-l ascultăm cu mai multă atenţie şi să înţelegem ce vrea să spună.
- Omule, tu te auzi ce vorbeşti?! Ce vrei să spui? Că exista un animal acoperit cu blană ca iarba şi care vede cu mintea, un animal feroce care face curăţenie pe pământ şi-şi târâie victimele în lumea cealaltă?
- Nu, poate că nu există aşa ceva, dar un ghem de adevăr trebuie să fie.
- Precis e vorbă despre un şobolan gras şi murdar cu care s-a împrietenit. Ia să te duci în hambar, ştii că au apărut iar găurile alea mari în colţul dinspre meri. Ori şobolani ori dihori. Să le astupi. Îţi dai seama câţi microbi ne aduce în casă…
- Termină cu văicărelile astea. E doar un copil…
- Tu să termini. Dacă nu faci ceva cu copilul ăsta nu ştiu de ce sunt în stare. O să ajung la balamuc… - se isteriză femeia ridicând progresiv tonul vocii.
- Şşşt… Taci. O să-l trezeşti – şuieră bărbatul nervos.
- Şşşt… taci - se auzi ca un ecou de undeva de dincolo de uşa întredeschisă de-un lat de palmă.
Bărbatul şi femeia se priviră cu ochi mari şi cu respiraţia oprită. Femeia alergă degrabă şi cu teamă împinse uşa. Nu era nimeni. Se uită lung pe scară îngustă şi întunecoasă care urca către mica mansardă. Nicio mişcare.
- Nu ştiu ce-o fi fost…
                                                                ***
- Mâine ai să te duci cu taică-tu la doctor. Să-i spui tot ce te supără. Dacă mie nu vrei să-mi spui, lui să-i spui tot, ai înţeles?! Are să te întrebe şi despre câinele pământului. Să-i povesteşti tot, şi cum arată, şi unde vă întâlniţi şi cum furi din casă ca să îi dai să mănânce. Să spui tot, să nu taci ca momâia, ne-am înţeles?!
- Nu vreau! – icni copilul.
- Cum adică “nu vreau”?! Ce-i aia “nu vreau”?! Ba ai să faci exact ce-am să-ţi spun. Nu tu hotărăşti ce e mai bine în casa asta şi ce trebuie făcut. Tu eşti o mână de om care ai să creşti frumos dacă ai să asculţi de părinţi. Ai înţeles dragule?!
- Şşşt... taci… - murmură copilul din nou printre buzele abia crăpate, dar de data aceasta femeia îl auzi.
- Tu sâsâi aşa? Dar ce naiba ai de sâsâi aşa?! Termină cu sâsâitul şi bagă la cap ce ţi-am spus. Ne-am înţeles?
- Nu – crâcni copilul.
- Nici nu mă aşteptam. Eşti mic, dar ai să înţelegi pe măsură ce creşti că-ţi vreau binele. Până atunci ai să asculţi întocmai ce ţi se spune chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei.
- Ba tu nu înţelegi, nu înţelegi nimic. Nimic, nimic… - izbucni băiatul cu ochii lăcrimând.
- Eiii… obraznicule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu maică-ta?!
- Da, pentru că nu înţelegi nimic. Pentru că el a aici şi ne ascultă. Pentru că nu trebuie să fim răi, căci dacă suntem răi câinele pământului ne prinde şi ne trage dincolo unde e întuneric şi rece – icni ghemotocul de om frământându-şi mâinile şi prinvind-o pe femeie cu teamă pe sub gene.
- Tu cu câinele naibii! Ce faci? Mă ameninţi? Ia vezi că-ţi ard vreo două de nu te vezi… - izbucni femeia ridicând palma.
Bărbatul sprijinit cu umărul în tocul uşii nu avu timp să reacţioneze. Animalul ţâşni ca o umbră prin uşă cu viteza unei săgeţi şi se înfipse direct în beregata femeii. Aceasta horcăi scurt apoi se prăvăli pe podea. Sângele ţâşnea ca dintr-un butoi cu vin roşu găurit. Animalul rămase câteva secunde cu colţii înfipţi în trupul zvâcnind până când acesta încetă să se mai zbată, apoi îl apucă de mijloc cu fălcile mari şi opintindu-se pe picioarele scurte şi puternice îl săltă pe de podea dispărând înapoia uşii răvăşite. Până să se dezmeticească bărbatul animalul dispăruse. Abia atunci imaginea cenuşie se clarifică pe retină. Avea blana pământie şi mare ca o iarbă crescută de-a valma, picioarele puternice terminate cu gheare lungi şi ascuţite ca nişte cange, trupul îndesat şi vânjos.

Nu avea nicio îndoială, era câinele pământului…

duminică, 6 septembrie 2015

Cea mai frumoasă femeie din lume

Cea mai frumoasă femeie din lume are ochii...
Are ochii şaşii, unul privind albastru spre Soare şi celălalt verde spre Lună
Are buzele ca o poşetă roşie de lac crăpând înspre nimicuri orbitoare
Are părul ca un ghem de câlţi înţepeniţi în hrebinca vântului
Şi talia ca o viespe presată între pagina şapte şi pagina opt
Are picioarele strâmbe şi reci de parcă-ar fi încălecat Steaua Polară
Şi privirea rătăcită într-un niciunde şerpuitor.

Cea mai frumoasă femeie din lume nu-i a mea!

vineri, 4 septembrie 2015

Poeme desperecheate

Cuvintele tale dulci
curgând suav...
peste marginea crătiţii în care-mi prăjesc
oul-ochi.

Sar picuri fierbinţi!