E şase şi-un sfert. Petricǎ stǎ la marginea şoselei aşteptând autobuzul cǎtre şantier. Are cǎmaşǎ cadrilatǎ cu mâneci scurte, pantaloni de stofǎ uzaţi dar traşi la dungǎ care îi atârnǎ larg în brǎcinari şi o şapcǎ cu înscrisul “New York Yankees” ce a fost cândva bleumarin cu dungulite albe dar acum a ramas doar bleu. Petricǎ e proaspǎt bǎrbierit aşa cum a fost în fiecare zi din cei aproape treizeci de ani de muncǎ. Cu gentuţa în care îşi ţine sendvisul şi sticluţa cu cafea strâns cuprinsǎ în stânga, Petricǎ o ridicǎ pe dreapta şi salutǎ scurt. E Victor. Victor trece întotdeauna primul. Nu c-ar fi cel mai harnic, dar are drumul cel mai lung şi trebuie sǎ-şi ia o rezervǎ de timp. Face Constanţa, zona betoane. Îi cunoşte pe toţi, şi pe Victor, şi pe Emil şi pe Ionicǎ şi pe Rangǎ şi pe Petrosin şi pe Roşcovan şi pe Scatiu. Pe toţi îi cunoaşte.
Trece în fuga mare şi Emil. Petricǎ ridicǎ din nou mâna salutându-l scurt, aproape mecanic, dar în acelaşi timp cu tandreţe. Seamǎnǎ cu un tatǎ încremenit de emoţii care îşi salutǎ copilul ce pleacǎ departe în lume. Are o ţinutǎ ţeapǎnǎ, sobrǎ, de cantonier mândru de importanţa muncii sale, ridicând semnul verde rotund în timp ce acceleratul aleargǎ şuierând pe lângǎ bariera manualǎ de care are atâta grijǎ. Trece şi Rangǎ. El face Medigidia. Rangǎ e cel mai iute dintre toţi. Cǎlǎtorii nu prea îl au la inimǎ, pentru cǎ le rǎscoleşte mǎruntaiele la fiecare cursǎ. Întruna îl boscorodesc. Trec apoi şi Emil şi Ionicǎ şi Petrosin şi Roşcovanul şi Scatiul. Toţi trec. Scatiul e ultimul. El adunǎ oamenii din satele apropiate. Petricǎ îl salutǎ şi pe Scatiu, apoi îşi scoate şapca, îşi sterge fruntea nǎduşitǎ şi porneşte încovoiat cǎtre casǎ. Se dezbracǎ având grijǎ sǎ-şi aşeze atent hainele pe umeraş, îşi mǎnâncǎ pe îndelete sendvişul şi îşi bea cu guri mari cafeaua, apoi se urcǎ înapoi în pat lângǎ nevastǎ.
Viaţa poate fi obositoare, tare obositoare.