Jazz

Când fiica cea mare a lui Noah și-a găsit omul și a plecat de acasă, jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă lungă de albatros de-a lungul trupului subțire și a dispărut pentru el. Când fata cea mică a lui Noah și-a găsit și ea omul și a plecat la rândul-i și cealaltă jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă de albatros de-a lungul trupului și a dispărut. Ceea ce a rămas nu arăta nicidecum ca un trup subțire de albatros cu aripile strânse, ci mai degrabă ca o bucată de bacon aruncată în tigaie lângă ouăle bătute. Și asta nu fiindcă-și știa fetele departe, căci era sigur că le era bine acolo unde erau, ci din cauza golului pe care îl lăsaseră în urmă. Timp de douăzeci și cinci de ani viața lui Noah avusese un sens, legănase, spălase scutece, plimbase căruciorul de-a lungul aleilor parcului, învățase să coloreze, să spună povesti, uneori din cărți, alteori inventate, învățase șotronul, leapșa, ascunsa, cifrele, literele, geografie, chimie, istorie, trăise de câteva ori emoțiile admiterii, ale primei iubirii, ale nopților petrecute cine știe pe unde, emoția primului job, a primilor bani, a zborului. 

Noah citi o vreme, apoi se apucă de grădinărit, apoi de pictură, pentru o perioadă se ocupă de împletit nori și de gonit vântul, dar tot nu-și găsea locul. De fapt locul lui era acolo, îl putea vedea oricine care trecea pe stradă, sau îi intra în grădină, sau îl întâlnea în oraș. Doar că nimeni nu putea să îi intre în suflet. Golul continua să crească înlăuntrul său nevăzut, ca un fir de apă ce sapă în calcarul moale, întâi o gaură mică cât o nucă, apoi una mai mare cât o minge, apoi una cât casa, cât orașul, cât Pământul întreg. Și nu era doar din cauza fetelor, ele doar deschiseseră o poartă. 

Nimic nu i se părea potrivit să umple golul acela, literele erau prea mici, culorile se diluau imediat, iarba era ba verde și înaltă, ba uscată și aspră. Doar muzica reușea să întrerupă surparea dinăuntru. „Good morning Oklahoma! We are KOJH and we are filling your life with jazz and love!”. Îi plăcea jazzul, nu știa să-și explice de ce. Nu fusese o dragoste la prima vedere. Îi plăcuseră de-a lungul timpului și popul și bluesul și rockul și jazzul. Însă doar jazzul rămăsese deasupra, precum uleiul peste apă. Îi plăcea lentoarea cu care curgea, liniștea pe care o întindea ca untul pe pâine, cuvintele simple și grele ca perlele, oamenii din spatele cuvintelor. 

„When you sail across the ocean waters

And you reach the other side safely 

Could you smile a little smile for me? 

Because I’ll be thinkin’ about you”

Când se deștepta, de cele mai multe ori în viul nopții, deschidea radioul aflat pe noptieră cu volumul la zero și îl ridica doar cu o treaptă cât să n-o trezească pe Tess, îl trăgea lângă pernă și rămânea așa ascultând muzica abia șoptită, de cele mai multe ațipind înapoi. Când se bărbierea așeza radioul pe chiuvetă, când pregătea micul dejun, pe marginea aragazului, iar când mâncau, pe colțul mesei. Și sunetele curgeau înăuntru prin pâlnia urechii, apoi cădeau cu un ușor ecou de la înălțimea capului într-o grotă mare și goală care Noah bănuia că e sufletul, compensând golul pe care timpul îl săpa înăuntru, astfel încât acesta nici nu creștea, nici nu scădea, ci stătea aninat așa, ca o frunză uscată de ramura copacului. 

Când Tess s-a dus și ea spre alte lumi, radioul a devenit al treilea său braț. Indiferent ce făcea nu se despărțea de el. Îl punea alături când lucra în grădină, pe masă când era în casă, pe tăblia bufetului când muncea în bucătărie, sau pe cada de baie când se îmbăia.  

„I fall in love too easily

I fall in love too fast

I fall in love too terribly hard

For love to ever last

My heart should be well-schooled

'Cause I've been fooled in the past”

Așa cânta radioul și florile lui Noah zâmbeau șăgalnic, părând a ști ceva ce nu toată lumea știa.

„I fall in love too fast, I fall in love too terribly hard” repeta apoi Noah și săpa mai departe printre crizanteme, dalii, tufănele.

- Radioul tău este prea vechi și nu se mai găsesc așa baterii, dar când merg la OKC o să caut și-o să-ți aduc – i-a spus mai tânărul său vecin Roger, când Noah i s-a plâns că nu mai merge.

Tare s-a mai speriat atunci, așa cum te sperii când te privești în oglindă într-o dimineață și nu-ți mai vezi urechile. Îți găsești ușor nasul, gura, ochii, fruntea, gâtul, dar nu și urechile. Îți dai la o parte părul, dar urechile pur și simplu nu vor să se-arate, e doar piele netedă și păr. Și atunci timpul începea iarăși să sape în interiorul lui Noah fără ca muzica să mai pună nimic înapoi, iar golul dinăuntru se adâncea, iar lui i se înmuiau picioarele și văzul și sufletul.   

- Am găsit – i-a spus Roger după trei zile și i-a întins bateriile. Așa i-a spus și după un an și după doi și după cinci. Doar când s-a însurat nu i-a mai putut spune, nu c-ar fi uitat, dar fusese prins cu toate pregătirile, cu bucuria, cu emoțiile, cu teama, cu voiajul de nuntă. Dar când s-a întors a cumpărat bateriile și a bătut la ușa lui Noah. 

Nu i-a răspuns nimeni, dar Noah îl aștepta pe scaunul din living ca de fiecare dată, doar că acum scosese cutia cu baterii vechi, unele de zeci de ani și le întinsese pe toate pe masă, probabil că le încercase pe rând și radioul tot nu mersese, iar Noah stătea acum acolo și-l privea nedumerit și rece. Și nu clipea.    

„I fel such sorrow, I feel such shame

I know I won't arrive on time

Before whatever out there is gone

What can I do, that day is done”

Se auzea de undeva, probabil din vecini, sau fusese un cântec pe care Roger îl auzise adesea în casa lui Noah și îi răsuna iar în urechi. 

*Versurile sunt ale melodiilor „Thinking About You” (Norah Jones), „I Fall in Love Too Easily," (muzica Jule Styne, versurile Sammy Cahn) și „That Day Is Done," (Paul McCartney și Elvis Costello).

Cum să ucizi fluturele din lampă

Katerina n-a suferit niciodată bărbații. Nu avea nicio explicație pentru asta și înțelegea foarte bine că simțirea aceasta o ținea în afara tiparului normal al femeii. Dar se obișnuise. Nu era vorba că n-o atrăgeau bărbații ca masculi, sau că nu-i plăcea să facă sex cu ei, nici măcar nu încercase, nu, nu-i plăceau pur și simplu, din creștet și până în tălpi. Nu simțea nevoia să îi aibă în preajmă, nu le înțelegea felul de a gândi și de a vorbi, felul în care-și stabileau prioritățile, valorile. Nu-i plăceau mirosul lor, pielea lor aspră și obrajii înțepători, ochii pierduți, buzele lipsite de formă, nasul borcănat. Simțea că se raportează la bărbați așa cum se raportează la peștii din acvariu. Îi vedea cum deschid buzele groase părând a bea din apa bazinului, deși nu avusese niciodată certitudinea că fac asta, apoi cum se uită prin sticlă cu ochii așezați straniu de-o parte și alta a capului fără a părea că leagă ce vede ochiul de pe o parte cu ceea ce vede celălalt, pentru a-i privi în cele din urmă cum se depărtează printre algele dese dând alene din coadă, mereu în același ritm, niciodată mai repede sau mai încet, pentru a se pierde în final într-o lume veșnic fluidă.

Avusese o singură relație în facultate, prinsă în vârtejul iubirilor virgine alături de celelalte colege, dar primele atingeri ale palmelor lui de pulpele-i fierbinți și de sânii cruzi o făcuse să se chircească de groază în scaun și în cele din urmă să părăsească cinematograful înainte să se termine filmul. Iar când o ademenise în camera de cămin și văzuse pentru prima dată în viață un bărbat complet gol, o apucase o greață îngrozitoare, o greață pe care încă o mai simțea uneori, atunci când bărbații își dezveleau înlăuntrul. Relația lor se încheiase chiar atunci, după ce vărsase în baie și ieșise să își adune fusta și bluza aruncate pe podea, fără nicio explicație din partea niciunuia dintre ei. 

Fetele n-o interesau nici ele. Nu era lesbiana, se cercetase pe sine și era convinsă de asta. Era pur și simplu altfel.

În schimb pe Anna o iubise mult. O iubise mult dinainte de a se naște, chiar dinainte de a avea un nume, de pe când era doar un gând subțire ca o panglică roz la bereta unei domnișoare melancolice ieșită la plimbare în Letna. Se gândise mult, și înainte și după nașterea ei, de ce o dorise atât de mult. Maică-sa o înțepase și îi spusese că nu voia un copil ci doar o copie a ei, o copie care să rămână, să stea undeva într-o bibliotecă de copii unde ea ar fi avut oricând acces gratuit. Dar maică-sa avusese tot timpul limba ascuțită, de aceea nici nu lua de bun ce-i spunea, doar că sufletul părea să îi dea un dram de dreptate. Se simțise adesea singură. Deși spunea că nu are nevoie de nimeni, și chiar se descurca de minune fără niciun ajutor, se simțea singură de multe ori. Mai ales seara, în lunile de iarnă, când luminile se aprindeau în apartamentele blocului de vizavi și îi vedea pe locatari vânzolindu-se prin casele lor, pregătind cina, iubindu-se, jucându-se, certându-se, ajutându-i pe copii să-și pregătească temele. Atunci, întinsă pe canapea, strângând în brațe perna decorativă, simțea cum se pierde, cum capul începe să-i vâjâie, cum trupul se prinde într-un vârtej rotindu-se la început încet, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, cum greața revine. Lumea, așa cum o știa, se curba, se îndoia precum copacii sub vânt, se topea ca vopselurile pe o pânză tocmai terminată peste care coboară ploaia și dispărea fiind înlocuită de un amestec de culori fără formă.

Nu suferea bărbații, nu simțea nevoia apropierii de oameni, nu iubea nici câinii și nici pisicile, nici vorbă să-și ia una ca să-și aline sufletul. Un copil era tot ce-și dorea.

Anna n-a avut tata. A fost concepută la o clinică de fertilizare folosind lichidul seminal al unui bărbat oarecare, nu știa nici măcar din ce țară e. Un bărbat caucazian, perfect sănătos, șaten, cu ochii albaștri, înalt de unu optzeci și având optzeci și unu de kilograme la data colectării seminței. Asta scria în catalog. A cerut ca nici ea și nici Anna să nu poată afla vreodată cine fusese donatorul. Datele trebuiau complet distruse după inseminare. Asta ceruse și semnase numai după ce citise urmărind literele cu degetul pe contract și se convinsese că ceea ce dorise era acolo, cuvânt cu cuvânt. Zece mililitri de lichid din lăuntrul său nu i-ar fi dat dreptul în veci să se numească tată și cu atât mai puțin să aibă vreun drept în ceea ce le privea. Urmaseră nouă luni în care urcase treaptă cu treaptă spre cer, oprindu-se ici-colo la câte un view-point, unde putuse să vadă trupul încovoiat ca o nucă în cochilie, apoi inima, mânuțele și mișcările buzelor de parcă i-ar fi vorbit. Nu strâmbase din nas nicio clipă, nu jelise, nu bodogănise, acceptase cu stoicism și greața și amețelile și greutatea ce-i apăsa trupul și vergeturile. 

O iubise nebunește din prima clipă. Nu-și putuse explica de ce și mai ales de ce atât de intens. I se păruse că cerul se despicase și eliberase jumătate de lume care stătuse până atunci ascunsă vederii, așa cum se întâmplă când deschizi unul câte unul obloanele de lemn vechi ale dormitorului. Îi cumpărase cele mai frumoase hăinuțe, o îngropase sub o grămadă de jucării, o împodobea cu bentițe colorate, cu flori artificiale, cu broșe aurite, cu mărgele strălucitoare. Avea grijă să nu-i lipsească nimic. 

- Așa, mami? – o întrebă pe Anna, trântită pe covor lângă ea și privind-o cum se joacă, serioasă ca un om mare. Era o dulceață de copil. Râdea mult, se supăra rar, însă atunci când o făcea chiar nu mai știa cum s-o împace. 

Anna se opri, ridică capul și o privi cu zâmbetul ei dulce, de copil fără griji, care știe iubit si protejat. Katerina îi zâmbi la rândul ei.

- Ești cel mai frumos copil din lumea – mai adăugă Katerina și o sărută pe obraz. Anna se opri o clipă din aranjatul farfuriilor, o privi fără să mai zâmbească, își șterse obrazul cu mâneca cămășii și continuă să toarne ceai în ceșcuțe. 

Dintre toate jucăriile îi plăceau cel mai mult păpușile Barbie și casa. Avea două păpuși, o mașină decapotabilă cu două locuri, un cal, o bicicletă și o mulțime de haine pentru ele. Casa nu era de dimensiunea păpușilor Barbie, era mult mai mică, dar arăta exact ca o casă normală. Clădirea propriu-zisă, adică cei patru pereți și acoperișul, se puteau da la o parte pentru a-și dezveli înlăuntrul unde erau doua încăperi, sufrageria și bucătăria și toate mobilele și ustensilele necesare într-o casă de oameni. 

- Canapeaua nu stă în bucătărie, mami. Canapeaua trebuie să stea în sufragerie - spuse Katerina și lua piesa de plastic din mâna micuței pentru a o așeza cu grijă în sufragerie, între comoda cea mică și comoda cea mare. 

- Nici lampadarul, mami, nu stă în bucătărie, el trebuie să stea lângă canapea pentru ca mama să poată citi revista preferată seara, când se odihnește – și Katerina culese firava piesă din plastic așezând-o lângă canapeaua proaspăt instalată. 

Se gândise adesea la ceea ce-i spuseseră prietenele, maică-sa, șefii. „Tu faci totul numai cum vrei tu. Nu accepți nicio părere de la ceilalți. Asta nu-i bine!”. Poate că nu era foarte bine, dar era viața ei, munca ei, copilul ei. De ce ar fi acceptat ca altcineva să-i spună cum să-și aranjeze viața?! Sau casa. Sau cum să-și crească copilul. Erau destule cărți, destule saituri unde putea să găsească informații. O viață numai pentru studiu să fi avut și tot nu i-ar fi ajuns să treacă prin toate. Se lovise de oameni și învățase să ia de la ei ceea ce-i era de trebuință. Voia ca Anna să crească înconjurată de dragoste și să nu-i lipsească nimic. Nu așa cum crescuse ea, cu o mamă rigidă și rece și un tata... Dar avusese un tată? Scutură capul să alunge amintirile. Avusese tot ce îi trebuie în copilărie, ai ei proveneau dintr-o familie avută, doar dragoste nu găsise în casa părintească. Și da, în tot ce făcea era viziunea ei despre ce înseamnă iubire. Nu se îndoia că exista și altele, dar acelea nu o interesau.    

O privi iar pe Anna cum mută lucrurile prin casă dintr-o parte în alta.  

- Floarea asta ar fi bine să o punem aici, pe pervazul ferestrei, ca să aibă mai multă lumină – spuse și luă dintre degetele mici și rotunde ca niște cârnăciori ale fetiței micul ghiveci și îl așeză pe pervazul ferestrei de la bucătărie. 

- Cred că ar fi bine să punem și lucrurile în șifonier, ca să nu lăsăm atâta dezordine prin casă. Dacă vin musafiri?! – mai adaugă, începând să adune hainele de jucărie și să le înșire pe umerașele minuscule, privind cu coada ochiului spre Anna.

Avea uneori un zâmbet care o speria. Deși i se înfățișa ca un zâmbet dulce, avea senzația că sub pojghița subțire de deasupra, sub buzele moi ca piersicile din compot, sub privirea ca o candelă aprinsă sub icoană, descoperă unul cinic, un zâmbet crud care șoptește încet, abia auzit, „lasă că mă fac eu mare, vezi tu”. Dar alunga mereu senzația aceea neplăcută. „Probabil că e din cauza celor ce mă înconjoară și mă omoară cu părerile și cu sfaturile lor. Am căpătat o teamă de a fi mama propriului copil” își spunea și încerca tot mai mult să fie părintele pe care și-l dorise mereu. 

- Acum punem la locul lor măsuța cu scaunele, uite aici în colț ar sta cel mai bine, căci e ferit de trafic și e și destulă lumină. Radioul îl punem înapoi pe comoda cea mică, iar ceșcuțele de ceai cred că ar fi mai bine să le ducem în dulapul din bucătărie. Cărțile le punem înapoi în bibliotecă, iar televizorul nu-l putem lăsa pe jos, mami, îl punem pe comoda cea mare.  

Luându-se cu treaba nici nu-și dădu seama când se micșorase și se cufundase în căsuță. Era prea absorbită de muncă. Își puse sorțul de bucătărie și continuă.  

- Fiindcă e sâmbătă trebuie să dăm un pic cu aspiratorul, vai cât praf s-a strâns, mai ales pe la colțuri. Ștergem un pic și praful. Și ferestrele ar trebui un pic spălate, uite, au niște pete. Și așa avem puține, fiindcă e doar un singur perete – râse ea și continuă cu trebăluitul.  

Când casa fu în sfârșit lună privi iar înspre Anna. Doar că acum trebui să privească în sus și abia atunci înțelese grozăvia și se sperie. 

- Anna!

Copila o privea din nou cu zâmbetul acela poznaș, pe care nu reușise să-l descoasă, dar care o speria, fără să înțeleagă prea bine de ce. 

Își scoase sorțul, dădu drumul din mâini sprayului cu care spălase geamurile care căzu cu zgomot pe covorul de plastic aruncând în jur stropi de lichid albastru, scoase mânușile de cauciuc galben și le dădu și lor drumul, apoi se grăbi să iasă pe ușa din apropiere care dădea spre terasă. Încercă clanța, dar era încuiată. Se răsuci și un pic uimită de descoperire, se porni să iasă prin unul dintre cei trei pereți inexistenți. Dar casa coborî dintr-o dată peste podea și făcu clicul acela pe care-l știa pentru a fixa pereții de podea. Se îngrozi. Era înconjurată. Încercă ușa din față care dădea înspre stradă, dar era închisă. Nu mai exista nicio altă ieșire. Intră în panică. Trase aer în piept de câteva ori și încercă să se calmeze. Așa ceva nu putea exista decât într-un vis. Unul cenușiu. Nu era real ceea ce i se întâmpla, era clar. Dar nici nu putea sta cu mâinile în sân. Luă televizorul în brațe, nu era atât de greu cum și-ar fi imaginat și ridicându-l deasupra capului izbi cu el în fereastra din sufragerie. Nu se întâmplă nimic. Căsuța era fabricată dintr-un plastic dur, special conceput să nu se rupă ușor și să-i rănească pe copii. 

- Anna, dă-mi drumul te rog, asta nu-i joacă – strigă Katerina lipindu-și fața și mâinile de fereastră. Annaaaa... 

Anna însă zâmbea și nu spunea nimic. Se ridică, își puse sorțul și începu să deretice mai departe prin casă. Spălă tacâmurile și farfuriile, șterse cu o cârpă moale aragazul electric, așeză cuțitul mare în suportul din perete, aruncă hârtiile rămase de la cumpărăturile mai vechi în coșul de hârtii, apoi luă floarea de pe pervaz și o așeză înapoi pe blatul din material compozit. „Stă mai bine aici. Florile nu trebuie ținute în lumina directă a soarelui. Ai văzut bine că orhideea asta nu înflorește niciodată. Din cauză că o ții în plin soare. Ai să vezi că dacă o lăsăm aici, va înflori”. 

Anna era mare. Deși își păstrase chipul de copil, era cât ea de mare. În fine, cât fusese ea de mare înainte de a intra în căsuța Mattel.   

- Anna, nu mă poți lăsa aici. Dă-mi drumul. Ridică te rog capacul căsuței. Vezi că trebuie să tragi un pic într-o parte ca să eliberezi blocajul. Annaaa... Annaaa...

Dar Anna nu păru să o audă. Sau să vrea să o audă. Dispăru în dormitor. Se întinse pe pat, luă de pe noptieră ultimul număr al revistei Vogue și începu să o răsfoiască mușcând dintr-un biscuit cu ciocolată.  

* Letna este un parc în Praga

Omida

Într-o zi o omidă a căzut într-o carte deschisă. Cartea era a unui băiat ce iubea poveștile, iar omida a căzut din mărul crescut în grădina familiei sub care băiatul își întinsese pătura pentru a  citi. După ce a terminat de citit povestea, băiatul a închis cartea și a intrat în casă. Cartea a mai stat trei zile clătinându-se pe colțul mesei, apoi s-a întors la biblioteca de unde fusese împrumutată, unde a rămas oftând între rafturi câteva luni. De acolo a fost luată de către o fată care pregătea un referat despre scriitorii sud-americani ai secolului XX. Abia atunci s-a descoperit nenorocirea care deja nu mai putea fi izolată, se întinsese în tot orașul, cuprinzând bibliotecile din fiece casă, sertarele cu documente, fișetele cu acte, dosarele din și de pe birouri, ziarele și revistele, în fine, tot ce era scris.

Când fata a ajuns acasă și a început să citească și-a dat seama imediat că ceva nu e în regulă. „Aceea a fst vară fabulasă. A venit Pérez Prad cu rchestra lui frmată din disprezece virtuzi, ca să însufleţească atmsfera carnavalurilor dansante de la Club Terrazas din Miraflres şi de la Lawn Tenis din Lima, s-a rganizat un cncurs naţinal de mamb în Piaţa Ach şi a fst un mare succes, în pofida ameninţărilor cu excmunicarea perechilor participante, prferate de cardinalul Juan Gualbert Guevara” a citit ea în cartea tocmai deschisă. În mod evident, textului îi lipseau toate o-urile. Nu era o greșeală de tipar, nu, cineva făcuse o năstrușnicie, intenționată probabil și omisese toate o-urile din text, ca și cum mașinii de tipărit i-ar fi fost furată litera o și ar fi tipărit așa mai departe, știrbă, greșeală impardonabilă pentru o editură care se respectă și care are pe lângă tipograf o mulțime de alte persoane având responsabilitatea de a verifica calitatea produsului înainte de a fi scos pe piață. Tatăl a încercat s-o liniștească pe tânăra cititoare, condamnând editura și promițându-i fiicei sale că va face rost de o carte nouă, tipărită la o editură profesionistă și serioasă, nu la niște neisprăviți, aceasta fiind chiar caracterizarea părintelui. Apoi s-a dus în living, s-a întins în fotoliu, și-a așezat ochelarii pe nas și a luat de pe măsuța de mahon gazeta din ziua aceea. „Ptrivit Agenției Internaținale pentru Energie, investițiile în explrarea și prducția de petrl și gaze sunt pe cale să scadă cu 6 la sută în acest an, ajungând la 42 de miliarde de dlari, prima scădere anuală de la declinul prvcat de pandemia de crnavirus din 22.” Nu i-a venit să creadă ochilor. Și-a aruncat ochii și în josul paginii, dar tot ziarul era plin de cuvinte cărora le lipsea litera o. Deci nu era vorba de o greșeală tipografică, cum crezuse până atunci, căci cunoștea bine tipografia unde era tipărită gazeta și era una solidă, serioasă, sub nicio formă nu ar fi scos un ziar din care să lipsească o literă. Altcineva scosese literele după ce ziarul fusese tipărit, era convins de asta. Tocmai voia să pună mâna pe telefon pentru a-și suna cel mai bun prieten, când aparatul țârâi strident. 

- Da. Eiii... tocmai voiam să te sun. Ai observat și tu! Incredibil ce se întâmplă, domnule. Zici că ne-a luat cineva mințile la toți. Da, daaa... nici vorbă să fie de la tipografie. Cineva a scos o-urile din text ulterior. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi posibil așa ceva, dar uite că se poate. Trăim într-un vis sinistru cu gust de cenușă.

Scandalul literelor lipsă avea însă să ia o amploare nebănuită când contabila de la „Noi îți înrămăm zâmbetul”, un atelier mic de tâmplărie care producea uși și ferestre din lemn, dar și rame pentru tablouri, a descoperit la prima oră a dimineții că cineva îi furase toate zerourile de pe statele de plată și fluturașii de salariu, furt ce avea să fie reclamat peste zi și de alți contabilii din oraș. Evenimentul nu avea un impact pecuniar, dar bloca complet activitatea atelierului și a celorlalte companii. 

Haosul a fost de neimaginat. Acte legislative, decizii judecătorești, documente legale, hârtii notariale, toate cu implicații majore, erau de nefolosit, căci din toate litera o și cifra zero lipseau cu desăvârșire. Și nu era vorba doar despre documente recente. Cercetând arhivele, judecătorii au constatat că și din documentele arhivate în unele locuri o-urile și zero-urile începuseră să dispară. Și toate acestea fără ca cineva să aibă măcar o vagă idee despre ce se petrece. 

A fost nevoie de vigilența bibliotecarei de la „Cuvinte de aur”, care a luat la puricat toate cărțile din bibliotecă, pentru a fi descoperită în sfârșit cauza. Cauza era neagră, mică, plată ca o monedă și cobora din colțul din dreapta sus a paginii 88 a Pădurii Norvegiene, către mijlocul ei. Era subțire și puțin mai lungă și mai complexă decât cuvintele obișnuite printre care se strecura cu nonșalanță. Era cam cât perspicacitate sau concupiscență. Avea o mulțime de picioare, corpul format din niște rotocoale perfecte și o gură mare cu dinți mici. Și, da, era o omidă. Bibliotecara a urmărit-o vreme îndelungată, cât să confirme fără nicio urmă de îndoială că omida târâtoare printre paragrafe și rânduri se hrănea cu literele o întâlnite în cale. Fără să lase cartea din mână și fără să scape omida din priviri, a apucat telefonul și a sunat la politie. Până au sosit polițiștii, omida trecuse deja la pagina 89.

A urmat o perioadă tulbure în care toată lumea și-a descoperit valențele oratorice și a vorbit despre omida poveștilor, erucas fabulas, după denumirea științifică primită de la entomologi. Conferințe de specialitate, mese rotunde, talk-showuri, simple vizite între familii, sau discuții în piața de pește, revărsau puhoi de opinii privind cauzele apariției omizii poveștilor, impactul lor asupra omenirii, precum și posibile soluții pentru eliminarea acestora și revenirea la o viață normală.    

Rectorul Universității de Mistere ale Naturii, a confirmat după studii amănunțite în laboratorul universității că omida poveștilor nu poate proveni decât din omida de măr care a suferit în paginile cărților o mutație genetică ce i-a permis să se adapteze vieții de poveste. Profesorul a confirmat de asemenea că înmulțirea rapidă este una specifică lepidopterelor care întâlnesc condiții de viață, respectiv de reproducere, încântătoare și a estimat că până la sfârșitul anului o-urile și zero-urile din toate documentele existente în oraș ar fi putut fi consumate de către proaspăta descoperire. Urmând sfaturile profesorului, marile bănci au mutat în seifuri, alături de bani, documentele importante, însă nimeni nu putea spune cu precizie dacă documentele fuseseră deja infestate sau nu. Dar era o soluție care nu putea fi trecută cu vederea. De asemenea, profesorul a avertizat că omizile fiind de fapt stadiul de larvă al viitorilor fluturilor, va exista un moment, nimeni nu putea spune când datorită puținelor informații care se adunaseră despre subiect, în care acestea își vor lepăda cămașa de vierme și o vor îmbrăca pe cea de fluture, impactul fiind impredictibil, dar era de așteptat să fie copleșitor datorită dimensiunilor sensibil diferite între omidă și fluture, dar mai ales datorită faptului că fluturii născuți din omida de poveste ar fi putut părăsi cărțile, s-ar fi putut răspândi prin tot orașul și acoperi la un moment dat cu aripile lor lumea întreagă.

Tot felul de specialiști și pseudo-specialiști au venit cu idei care mai de care mai năstrușnice despre cum să fie stârpite omizile poveștilor. Cel mai adesea era vehiculată ideea folosirii prafurilor chimice. Erau ușor de împrăștiat, relativ simplu și ieftin de produs și nu era nevoie de cantități uriașe ca pentru alte soluții. Institutul de Medicină a Muncii și a Vietăților Mici a testat în laborator metoda, dar nici vorbă să funcționeze. Omizile treceau peste praful întins peste pagini ca și cum n-ar fi existat și mușcau nesățioase din o-urile și din zero-urile pudrate cu alb. O altă idee vehiculată a fost folosirea vrăbiilor care să ciugulească omizile așa cum făcuseră bunicile și străbunicele lor de când existau vrăbii pe pământ. Soluția avea însă inconvenientul că deși oamenii ar fi putut deschide coperțile cărților pentru a le oferi păsărilor, acestea n-ar fi știut să dea singure pagina, ceea ce ar fi blocat toată omenirea în răsucirea paginilor pentru ca vrăbiile să ciugulească omizile. În fine, o altă categorie de soluții sugerată era legată de folosirea unor produse naturale care în mod obișnuit funcționau pentru îndepărtarea sau uciderea omizilor precum rubarba, hreanul, usturoiul sau tutunul. Însă acestea soluții erau deosebit de complexe necesitând fierberea și apoi concentrarea soluției până la o valoare satisfăcătoare, urmată de pulverizarea peste omizi, ceea ce însemna muncă multă și cantități uriașe de materie primă. Și în plus, copiii care se jucaseră pe marginea covorului și-i dăduseră iepurelui din carte câțiva caței de usturoi proaspeți, constataseră nu numai că usturoiul nu îndepărtase omizile, dar acestea mâncaseră toate o-urile din cățeii de usturoi până când rămăseseră uscați și usturi.   

Explicațiile științifice, presupunerile și simplele dări cu părerea la coltul străzii nu schimbaseră cu nimic mersul înainte al omizilor printre rânduri. Pe măsură ce înfulecau din o-uri și zero-uri, omizile deveneau tot mai mari și mai zdravene, majoritatea deveniseră deja oomizi, iar altele chiar ooomizi. Și nimeni nu avea vreun indiciu despre cum ar putea fi oprite să devină oooomizi, ceea ce ar fi devenit cert o stavilă în mergerea înainte a lumii. 

Asta până când un băiețel de numai șapte ani, elev în clasa primară la școala gimnazială Cutezanța, a găsit soluția. Ședea pe covorul din bucătărie și răsfoia o carte colorată de povești pentru copii. Fiind la curent cu problema omizilor, la un moment dat a tras-o pe maică-sa de poalele rochiei și a întrebat-o cât se poate de serios.

- Mami, dar de ce oamenii nu pun î înainte de o. Dacă omida e făcută numai din cocoloașe de o, un î cu căciula lui ascuțită i s-ar înțepeni în gât ca o cange, n-ar mai putea să mănânce și ar muri imediat. 

Mama a râs, l-a mângâiat pe creștet și l-a trimis în camera lui să citească mai departe, fiindcă ea are treabă, trebuie să facă de mâncare. Însă în timp ce tăia ceapa s-a gândit mai bine la vorbele copilului și a început să îi dea dreptate. A dat focul mic la supă, a luat o foaie de hârtie și a scris o scrisoare către Ministerul Agriculturii - Serviciul Lepidoptere, în care a explicat pe îndelete cum ar putea fi stârpite omizile. A doua zi a primit o scrisoare de mulțumire semnată chiar de ministru, în care acesta îi confirma că măsura propusă li s-a părut tuturor celor din minister excepțională și că va fi discutată în ședința de guvern din cursul zilei pentru a stabili măsurile ce se impun. 

„Îordin al Primului Ministru privind măsurile de îndepărtare a erucas fabulas dintre filele cărțilîor și salvarea literei îo și a cifrei zerîo de la dispariție:

Art 1: Începând cu data de astăzi, 19 îoctîombrie 2î025, tîoate tipîografiile din țară vîor intrîoduce litera î înaintea literei îo și a cifrei zerîo, indiferent unde se vor afla acestea în cadrul cuvântului. 

Art 2: Îorice text scris de către îo persîoană privată, fie el dîocument îoficial sau persîonal, va avea litera î scrisă înaintea literei îo și a cifrei zerîo, indiferent unde se vor afla acestea în cadrul cuvântului.

Art 3: Prezentul îordin este aplicabil pentru întreaga pîopulatie a țării. 

Semnat Prim Ministru 

xxxx 

Astăzi, 19 îoctîombrie 2î025

Iar lumea a tăcut și a așteptat cu sufletul la gură. Și efectele ordinului au început să se vadă neîntârziat. Omizi cu capul sfârtecat, căzute la sfârșitul rândului, prăbușite între paragrafe sau chiar dezmembrate printre cuvinte, puteau fi găsite în ziare, în cărți, sau în documentele oficiale. 

„În nîoaptea următîoare a trezit-îo din nîou şi s-a înfuriat din nîou, pentru că ridicase în piciîoare tîot spitalul cu cântecul ei urlat ca din gură de şarpe, ooo iar ea l-a implîorat să încerce să-şi amintească dacă era tot cântecul din ziua precedentă. Vîoia cu disperare să afle, fiindcă în ultimii ani visul acela al ei se repeta nîoapte de nîoapte, oooo un vis cîomplet alb, tîotul era alb acîolîo, străzile şi casele şi cîopacii şi pisicile şi câinii şi stânca de pe marginea prăpastiei. 

ooooo

La fel şi Ada, prietena ei cu părul rîoşcat, şi ea era albă din cap până-n piciîoare, fără îo picătură de sânge pe chip şi pe trup.”

Sistemul funcționa. În câteva luni trupurile uscate ale omizilor răstignite între cuvinte au fost îndepărtate, litera o și cifra zero au fost reinstituite în drepturi fără să mai fie străjuite de litera î, iar cărțile au fost retipărite în forma în care fuseseră cu jumătate de an în urmă și cu mulți înainte.

Ah, poate mă întrebați ce s-a întâmplat cu fluturii. Da, așa cum s-au așteptat entomologii, fluturii au apărut pretutindeni. Dar mult mai târziu...

- Mamă, am niște fluturi în cap.

Femeia râse. 

- Ce-ți veni? Cum să ai fluturi în cap? 

- Uite, așa bine. Sunt sigur că am niște fluturi în cap. Le simt aripile când zboară și se lovesc de creștetul meu, simt aerul dimprejur cu vibrează, simt picioarele lor cum mă gâdilă când se așază pe creier. 

- Hai, fugi de aici, copile! Cum crezi tu că pot să trăiască fluturi în capul tău?

- Nici eu nu înțeleg cum, dar sunt acolo. N-am crezut la început, însă am privit prin ochi până în fundul capului și i-am zărit în oglindă. Privește și tu - și băiatul făcu ochii mari, își îndepărtă ușor pleoapele cu degetele și ridică privirea.

- Oh – scăpă femeia. Deși niciodată n-ar fi bănuit că i se poate întâmpla așa ceva, i se întâmpla în ziua aceea chiar ei. Fiu-su avea într-adevăr fluturi în cap. Se scutură din reverie și încruntă sprâncenele.

- Ești îndrăgostit, tinere. Și citești prea multe cărți de dragoste! – îi spuse zâmbind și-i trecu blând mâna prin părul bogat.

Însă niciun pic peste zi nu scăpă de imaginea fluturilor pe care-i văzuse. Ba mai mult, un gând ascuns îi dăduse târcoale toată ziua. Ea îl izgonise, așa cum izgonești o muscă care te sâcâie, dar el revenise de fiecare dată, zbârnâind în aer aproape de ochi. Pe seară, în timp ce-și cremuia fața înaintea oglinzii din baie, privi peste umăr de teamă să n-o vadă cineva, apoi îndepărtă ușor pleoapele cu vârfurile degetelor și privi înăuntru. Se cutremură. Ai ei erau mai mulți, mai mari și mai bogat colorați. 

invariabile

avea un ceas cu cuc

care stătea

pe canapea

și tare mult se bucura

când ceasu-i arăta 

că-i unșpe fix

deși știa 

ca cucul îl mințea 

Cum transformi un gând într-o stea căzătoare

 - Hai, spune-mi o poveste despreee – și aici urmă o pauză cât să tragi un tramvai cu cai, maroniu-roșcat, cu marginile înnegrite și alămurile strălucitoare în stație, să cobori și să urci toți pasagerii și să-l pregătești de plecare – păsări.

Bătrânul apăsă nasul cârn al fetiței care clincheti exact ca un clopoțel al unui tramvai tras de cai care pleacă din stație la drum lung și începu.  

- A fost cândva demult, o lume alcătuită numai din cărți. 

- Adică cum numai din cărți? Și paturi nu erau? Nici mese? Nici oameni?

- Nu, nu erau nici paturi, nici mese, nici oameni, doar cărți cu coperțile deschise pretutindeni. Și într-o zi a trecut pe deasupra cărților o boare. 

- Păi cum a trecut o boare, dacă în lumea aia nu existau decât cărți?

- Era o boare adusă de Cel-ce-citește-cărțile, care se învârtea printre ele. Unele cărți erau vechi, cu filele îmbătrânite și subțiate de vreme, altele noi, cu filele drepte și tari, mirosind încă a cerneală. 

- Dar Cel-ce-citește-cărțile cum mânca și cum se odihnea dacă nu existau nici mese și nici paturi, ci doar cărți?

- El nu avea nevoie nici să mănânce, nici să bea și nici să se odihnească, pentru că el era doar un gând.   

- Un gând – murmură fetița cu degetul mare înfipt sub buza de jos și cu ochii scormonind întunericul.

- Da, un gând. Și în lumea aceea unde existau numai cărți, din cauza aerului care s-a vânturat atunci când Cel-ce-citește-cărțile a trecut pe lângă ele, una dintre filele cărților deschise, subțiate de vreme, s-a desprins și s-a ridicat în văzduh, plutind ca un v ondulat pe deasupra lor.

- Aha, deci existau și cărți și văzduh. 

- Nu chiar. Ai răbdare și ascultă. Și fiindcă fila din carte, în formă de v ondulat, a trecut pe deasupra cărților de povești, a celor de poezie, a celor de aventuri și n-a mai vrut cu niciun chip să coboare, Cel-ce-citește-cărțile a inventat aerul și copacii, aerul ca să aibă pe unde să zboare, iar copacii ca să aibă unde să coboare.    

- Tiii... – murmură fetița încântată. 

- Și fiindcă era atât de bine să zbori prin aerul curat și să te pitulezi prin coroana bogată a arborilor și fiindcă tot mai multe file au început să se desprindă din cărți, să plutească pe deasupra lor ore întregi, poate chiar zile sau luni și să se lase în cele din urmă pe-o ramură, ele s-au transformat cu timpul în păsări. Propozițiile au fost scheletul pe care s-au dezvoltat, paragrafele au fost carnea, iar literele mărunte s-au transformat în pene ce le-au acoperit. 

- Și nu era prea mare înghesuială într-o lume atât de mică, doar cu păsări și cărți? 

- Nu, nu, căci Cel-care-citește-cărțile a văzut că spațiul în care zboară păsările este prea îngust și zborul lor prea scurt, așa că l-a mărit în sus creând cerul și în jos creând marea.  

- Și oamenii? Oameni tot nu erau? – întrebă curioasă fetița? 

- Eiii, oamenii au apărut mult mai târziu. Mult după cărți și după păsări. Însă cu timpul, fiindcă păsările erau tot mai multe și începuseră să semene una cu alta, Cel-ce-citește-cărțile a prins a le însemna diferit. Ciorile au rămas negre ca literele, dar pe altele le-a înmuiat în lapte și ele au devenit albe, iar el le-a spus porumbei. Pe altele le-a înmuiat în iubire și păsările au învățat a cânta, iar el le-a numit mierle. Pe altele le-a aruncat înspre soare și ele s-au întors cu penajul colorat ca un curcubeu, iar el le-a numit păuni. 

- Dar ce, exista atunci soare? 

- O , da, asta am uitat să-ți spun. De teamă că păsările au să se uite pe sine zburând, să obosească și să se prăbușească dintr-o dată din cer, Cel-ce-citește-cărțile a inventat Soarele și Luna, ziua și noaptea. Astfel, ziua păsările zburau și cântau și dansau, iar noaptea se odihneau, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt.

- Și mai apoi? – întrebă nerăbdătoare fetița. 

- Mai apoi Cel-ce-citește-cărțile a văzut că păsările încep să se plictisească și le-a adus o mână de prieteni. A tras de aripile păsărilor până au atins pământul și le-a făcut patru picioare, a subțiat literele și a făcut părul ce le-a acoperit, a întărit propozițiile, a pus mai multe paragrafe și uite așa au apărut oile și câinii și caii și viezurii... 

Fetița nu mai spuse nimic. Rămase cu gura căscată și cu ochii măriți privind oile și caii și câinii și viezurii ce traversau dormitorul dinspre fereastră spre dulapul de haine. 

- Cel mai mult le plăcea păsărilor să stea de vorbă cu oile. Deși privirea lor era orizontală și nu verticală ca a păsărilor, oile știau cele mai multe despre lume, chiar așa șchioapă cum era, fără oameni. De exemplu oile știau că dacă aluneci din foarte desusul cerului și ajungi pe pământ, poți trece pe partea cealaltă a lui, unde există o lume identică cu cea de deasupra, doar cu capul în jos.  

- Si oamenii?

- Ei bine, oamenii au apărut dintr-o greșeală. Într-o zi o capră s-a ridicat în două picioare și s-a înălțat să culeagă muguri tineri de salcie. Păsărilor le-au plăcut arătările cu două picioare, le-au copiat de-a lungul cerului și al marii și le-au pus numele de oameni. Doar că asta a dus la dispariția lumii păsărilor și a cărților. Căci oamenii au început să privească cărțile de deasupra, așa cum ai privi Luna odihnindu-se în fântână, au dat din umeri și au închis cărțile una câte una. Iar de sub ele au apărut casele și șoselele și blocurile și magazinele și mai ales fabricile cu coșurile lor murdare, așa cum le știi tu azi. 

- Și cu Cel-care-citește-cărțile ce s-a întâmplat? 

- A fost închis din greșeală într-o carte de istorie de către un om grăbit. 

- Si?

- Și acolo, în carte, a găsit o lume unde nu există nimic altceva decât cărți. Cărți și o adiere adusă de vânturarea Celui-care-citește-cărțile printre ele.

Fetița a zâmbit.  

- Deci a scăpat. Și păsările au scăpat, n-au dispărut. Ele sunt pretutindeni împrejur. 

- Da, da, ele sunt pretutindeni, doar că nimeni nu mai știe de unde au venit cu adevărat...       

Umbra

Domnul Avramescu a văzut umbra pentru prima dată într-o joi. Fevronia dormea pe latura dinspre perete a patului, iar domnul Avramescu, spre margine, ținea ochii deschiși. Așa a văzut ca ușa care dă înspre hol se deschide singură. Poate că n-ar fi observat, dar holul are un geam mic prin care intră lumina de la felinarul de pe stradă, așa că umbra s-a profilat foarte clar în deschiderea ușii. Era fără îndoială umbra unui bărbat, căci nu avea nici fustă și nici pieptul rotunjit. Ba domnului Avramescu i se păru chiar că are un început de chelie. Pe urmă ușa dormitorului s-a închis, umbra a trecut prin dreptul ferestrei, a deschis ușa dinspre dressing, a intrat înăuntru și a tras ușa după ea. Degeaba a așteptat domnul Avramescu toată noaptea ca umbra să deschidă ușa de la dressing, să treacă prin dreptul ferestrei înapoi, să deschidă ușa de la hol și să dispară de unde a venit, că asta nu s-a întâmplat. Dimineață, când a mers în dressing ca să verifice dacă umbra mai este acolo, a constatat că aceasta dispăruse cu totul, deși dressingul nu avea nicio fereastră spre în afară și n-ar fi avut cum să plece decât trecând prin fața ferestrei din dormitor.

A doua oară când a văzut umbra a fost în ziua a patra zi a lui mai. Vremea începuse să se încălzească și fereastra dormitorului era deschisă. Însă degeaba era deschisă fereastra, că umbra tot pe ușă a intrat. A închis-o în urma sa, apoi s-a așezat pe scaunul de la măsuța de toaletă. A stat o vreme așa înțepenit pe scaunul măsuței de toaletă, apoi s-a ridicat, a luat o carte de pe raftul de deasupra ei, domnul Avramescu nu și-a dat seama dacă era chiar o carte sau doar umbra unei cărți și a început să o răsfoiască. S-a oprit la un moment dat, găsind probabil un paragraf care l-a încântat și s-a adâncit în citit. Domnul Avramescu nu-și mai aduce aminte să se fi ridicat și să fi plecat, a părut doar că se topește odată cu negura nopții, căci dimineață, pe scaunul de toaletă nu ședea nimeni și toate cărțile erau la locul lor pe raft, deși Dumnezeul lucrurilor mărunte era un pic ieșită în față și ar fi putut jura că fusese aliniată cu celelalte cu o seară înainte. 

Cu timpul, aparițiile umbrei s-au îndesit, ajungând să îl viziteze aproape în fiecare seară. În mod neașteptat, domnul Avramescu nu s-a speriat nici prima dată când a văzut umbra, nici a doua oară, nici mai apoi. Deși nu i se părea firesc ca umbrele să umble brambura prin casă, a considerat că într-o oarecare măsură era de așteptat, ba chiar firesc. Era prea multă liniște în cartierul său, prea multă nemișcare, casa era mult prea goală. Nu i-a fost teamă nicio clipă că umbra are intenții  nepotrivite, nu știa să-și explice de ce simțea asta, dar era un afect adânc, venit parcă dintr-o altă lume, o lume de dinainte de a se naște, ca și cum el și umbra s-ar mai fi întâlnit cândva demult, într-o viață anterioară. Singurul gând care îl măcina de domnul Avramescu era legat de nevoile umbrei. De ce venea, ce căuta? De cele mai multe ori se așeza pe scăunelul de la măsuța de toaletă, singurul scaun din dormitor de altfel și stătea acolo nemișcat. Din când în când întorcea privirea spre pat, ca și cum ar fi căutat să se asigure că nu e singur, apoi revenea și își adâncea privirea în poală. Domnul Avramescu își imaginase multe, dar gândul care se ițea deasupra celorlalte, ridicându-se ca fasolea lui Jack, rămurindu-se, îndesindu-se, era legat de strămoșii săi. Era aproape convins că umbra este a unuia dintre moșii moșilor săi, a cărui liniște fusese tulburată de un eveniment actual căruia domnul Avramescu nu se pricepea să-i dea de urmă. Însă gândul acesta avea să i se schimbe curând și să se răstoarne în drum ca o căruță prost meșteșugită.

Într-o noapte în care doamna Fevronia dormea adânc pe latura dinspre perete a patului, ca de obicei, iar domnul Avramescu era întins spre margine, ținând ochii deschiși, umbra a intrat pe ușa dinspre hol, a închis-o în urmă, apoi a rămas așa, în picioare, în mijlocul camerei ca un stâlp înalt care susține cortul cel mare în care are loc spectacolul circului. Umbra a stat așa mult timp, clătinându-se din cand în cand în stânga și-n dreapta, de parcă ar fi fost tentată să lase circul și să fugă, să se topească într-o dimineață călduță, dar pe de altă parte nici n-ar fi vrut să lase cortul să se prăbușească și să văduvească lumea de spectacol. În cele din urmă umbra a venit până la noptiera domnului Avramescu, atât de aproape încât dumnealui i-a simțit în nări mirosul de vânt, s-a aplecat pe vine, a deschis sertarul de jos, a scormonit până în fundul lui, de unde a scos un pachet de țigări, sau poate doar umbra unui pachet de țigări, domnul Avramescu nu și-a dat seama, apoi a deschis fereastra și a fumat așa, scrumând în afară, cu coatele rezemate pe pervaz și cu privirea risipită peste dealurile și munții care nu se vedeau în zare. Umbra s-a tot subțiat cu fiece ceas curgând spre dimineață, până când domnul Avramescu a simțit frigul și a văzut fereastra deschisă. A coborât din pat și a închis-o zgribulit, apoi s-a băgat iarăși sub pătură. Toamna coborâse peste târg și domnul Avramescu a simțit în nări mirosul de lemne arse. A tras din nou aer în nări. Da, da, era sigur că-i miros de lemne arse, nicicum de țigară. Și totuși, când s-a răsucit înspre stânga, a zărit pe noptieră pachetul de țigări. Atunci a înlemnit. Se lăsase de fumat de mai bine de zece ani. Pachetul acela de Gauloises din care lipsea o singură țigară și care fusese adus din Franța la delegația lui cea din urmă, era ultimul pe care-l cumpărase și din care nu trăsese încă niciun fum. Îl aruncase în noptieră ca o nadă întinsă înspre perseverența sa. Putea ajunge oricând la el, doar că nu voia să-și surpe încrederea în sine. Domnul Avramescu a realizat îngrijorat nu numai că el însuși uitase de pachetul aruncat în urmă cu zece ani în fundul sertarului, dar și că nimeni altcineva din lumea largă nu mai știa că țigările sunt acolo în afară de el.  

În noaptea următoare domnul Avramescu nici nu s-a mai străduit să închidă ochii. Simțea cum îl furnică tot înlăuntrul, de parcă gânduri neastâmpărate pătrunseseră pe sub gulerul cămășii, găsiseră locul unde pielea se subțiază din cauza frecării cu cârpa și îi intraseră în carne. Simțea furnicăturile în palme, pe spinare, în creier, în stomac. Când umbra a deschis ușa și a intrat, domnul Avramescu s-a întors pe o parte și s-a sprijinit într-un cot. Umbra a trecut prin dreptul ferestrei și s-a așezat pe scaunul măsuței de toaletă, ca de obicei. Atunci domnul Avramescu s-a ridicat în fund și a cercetat-o cu atenție. Era la fel ca în prima zi, o umbră de bărbat, nici prea înaltă, nici prea scundă, nici prea grasă, nici prea slabă și căreia dumnealui îi părea chiar că are un ușor început de chelie. Îi semăna destul de mult. Nu s-a grăbit, avea tot timpul din lume, a continuat să privească umbra, iar umbra a privit înspre dânsul de mai multe ori, rămânând în cele din urmă cu privirile fixate pe el. Atunci domnul Avramescu s-a dat jos din pat, și-a căutat pe bâjbâite papucii și după ce i-a încălțat, s-a dus spre scaunul măsuței de toaletă. S-a așezat, trecând prin umbră așa cum trece pasărea prin nori. A privit în stânga, a privit în dreapta umerii umbrei, în jos mijlocul și picioarele, apoi a îmbrăcat-o. I se potrivea perfect. 

De atunci domnul Avramescu nu a mai văzut umbra trecând prin dormitor. Și nici n-a mai avut insomnii.   

 

O zi de poveste

Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când a fost ziua lu domnu Arturăscu, vecinu de peste drum. Io nu voiam să mă duc, că mă jucam în curte de-a cimitiru, smulsesem aripile la niște muște și le făcusem ciocli și le pusesem pe umeri o molie prinsă cu borcanu de muștar, pe care trebuiau s-o ducă la groapă, da mama nu și nu c-am făcut plăcintă să-i duci c-așa-i frumos între vecini, așa că m-a îmbrăcat cu cămașa a bună și pantalonii cu dungă, m-a ținut de umeri până la poartă să nu fug, mi-a deschis-o, iar tata mi-a zis să mă port frumos și mi-a tras un șut în fund de-am aterizat direct pe partea ailaltă în fața porții lu Arturăscu. A ieșit doamna, soția, că vai ce băiețel frumos avem noi aici și ce cămașă înflorată are, da mie îmi venea s-o pocnesc cu tava în cap că io nu eram pudel cu fundă roșie, iar cămașă era în carouri nu înflorată, da ea mi-a luat-o din mână imediat cum am intrat pe poartă și mi-a zis stai un pic drăgălașule să-ți aduc o bomboană, da eu știam dinainte de care, d-aia numai zahăr din care zice mama să nu pun gura că are carii, învelită în poleială, de-mi dă la fel și când vin cu sorcova iarna și a urcat în antreu, cum au ei un fel de bucătărie de vară înainte să intri în casa mare și atunci m-a pus dracu de-am strănutat, că eu strănut ca tata, tare ca vijelia și doamna Arturăscu s-a speriat, a scăpat plăcinta, s-a împiedicat de tavă și a intrat cu capul în dulapul dinainte în care țin ei vesela, de-au început alea să cadă de ziceai că-i foc de artificii, ba farfuriile de felul doi, ba alea adânci, ba alea de desert, ba ceștile de cafea care nu s-au spart din prima fiindcă au căzut peste pătura de cioburi de dedesubt și-au coborât de-a vale pe treptele pe care urcase doamna Arturăscu și s-au spart acolo, până au ajuns jos, da cel mai grozav a fost când a căzut fripteuza care era chiar sus pe dulap, care s-a dus de-a rostogolul poc-poc-poc-poc de-a lungul treptelor până jos, apoi iar de-a rostogolul poc-poc-poc pe treptele spre pivnița pe care o au în curte și pe urmă s-a auzit zbaaaag, cu un ecou lung de parcă izbise marele zid chinezesc, apoi a fost o vreme tăcere, doar câte o ceașcă mai picura din dulap pic-pic și se făcea țandări și pe urmă s-a auzit așa un scârțâit ca și cum s-ar deschide o ușă cu toporu și pe urmă buuum, precum un butoi crăpat care ar fi explodat într-o pivniță împrăștiind tot vinul dinăuntru și pe urmă iar buuum și iar buuum și iar buuum, că cine i-o fi pus să țină butoaiele alea unul lângă altul nu știu și pe urmă biiing, biiing, biiing, mai subțirel, de parcă s-ar fi spart niște damigene de sticlă cu țuică, chestie care mi-a fost confirmată imediat de nasul meu sensibil. Dulapul din antreu s-a mai clătinat cât s-a mai clătinat și zdrang s-a prăbușit de-al lungul antreului lângă doamna Arturăscu, cu un zgomot vesel de tacâmuri metalice ascunse în sertare, că imediat a apărut în viteză și domnul Arturăscu să vadă ce se întâmplă, la mulți ani i-am strigat eu din curte și cu ochii la mine a alunecat pe plăcintă și-a căzut cât era de lung peste rafturile cu dulcețuri, cu gemuri, cu zacuște, cu compoturi, cu vinete coapte și cu alte bunătăți pe care le fac ei toamna în curte ca să nu murdărească în casă că se face mizerie mare și le țin o vreme acolo în antreu până vine gerul și trebuie să le bage înăuntru ca să nu crape, ping-pong-plâng-pung-peng-trosc s-au auzit vreo zece minute borcanele cu bunătăți plesnind și tocmai când credeam că s-au oprit, gata, booooom s-a auzit tare din fundu curții unde fiisu, Niculaie, rămăsese cu privirea la pocinogu de dincoace și mâna înțepenită pe furtunul de la compresoru cu care umfla roata la tractor și aia n-a mai suportat atâta presiune și-a explodat, s-a răsucit în aer de două ori ca zburătoru la trapez și a căzut peste casă, a spart țiglele, acoperișul, mobila, bibelourile și ce-o fi mai spart el pe acolo, că eu deja trecusem strada, intrasem la noi în curte și încă mai auzeam țiglele căzând de pe acoperiș prin dormitorul de sus, prin plafon, direct în farfuriile pline cu ciorbă de pe masa de stejar din sufrageria de la parter, pic-pic-pic ca picurii de ploaie în ligheanul din bătătură.

Am mai strigat o dată din curte la mulți ani domnu Arturăscu și m-am dus înapoi la muștele mele.       

Castronul cu fluturi

O priveam cu ochii înfloriți, ca o expandare necontrolată a uimirii, pe femeia din fața mea și nu-mi venea să cred că e Isabella. Trecuseră fix cincizeci de ani de când nu ne mai văzusem, dar nu aveam nicio îndoială că este ea. Mi-am luat farfuria de plastic cu minisenvișurile extravagante și m-am așezat la o masă înaltă în apropierea ei pentru a o studia mai atent. Deși vremea trecuse peste ea ca furtuna peste pădure, avea aceiași ochi negri, adânci și răscolitori ca o mare furtunoasă, aceeași bărbie ascuțită, aceeași privire pierdută, de parcă toată gloata aceea de oameni nici n-ar fi existat, iar ea ar fi trăit clipa alături de păsări, suspendată undeva între cer și pământ, același trup subțire și aceeași atitudine sfidătoare care spunea privitorilor: asta sunt eu, dacă nu vă place uitați-vă în cealaltă parte.

Am întors capul spre afișul de pe perete: Expoziție de pictură Herminia Bullrich, curator Lautaro Paredes, organizator Flavia Correas de Zapata. „Organizator” era de fapt un eufemism, indicându-l în drept pe mecena ce finanța evenimentul, ca în cazul oricărui alt eveniment artistic din Buenos Aires. Iar vernisajul Herminei Bullrich, desfășurat chiar la Centro Cultural Borges, era unul grandios, cu icre negre și șampanie. Ajunsesem acolo la invitația unui prieten, care la rândul său fusese coleg de liceu cu pictorița. 

Flavia Correas de Zapata nu era evident numele ei, dar probabil că și-l schimbase de atâtea ori în cei cincizeci de ani, încât și uitase că o cheamă de fapt Montiel. Ca pe mine. Isabella Nelida Montiel. Nu-mi venea să cred că e ea. După atâta timp în sfârșit ne reîntâlneam. Și legal vorbind era încă soția mea. 

Pe Isabella o întâlnisem într-o plimbare pe malul râului Lujan care trece prin centrul orașului cu același nume, cel în care m-am născut și în care trăiesc. Era pe înserat, când luminile caselor încep să se stingă și să se aprindă tăcerile, unele simple, rotunde, cu flacără abia pâlpâind, altele răsucite în vâlvătăi și împănate cu vise, altele ascuțite ca o durere adâncă dar neîmpărtășită. Tăcerea Isabellei era ca a unui fluture, subțire, străvezie, aproape transparentă, vibrând ușor în adierea vântului și pierzându-se în împrejur ca broasca cu coarne între frunzele uscate ale pădurii tropicale. M-am așezat lângă ea fără a cere voie, fără a o privi și fără a spune vreun cuvânt. La început tăcerile noastre s-au atins ca doi pui de mâță care caută căldura trupului mamei, apoi au început a se cerceta una pe cealaltă, privind înăuntru, cum cercetează corbul imaginea sa oglindită în fereastra de sticlă. 

- Ești de aici? 

Nu a răspuns și nici nu a întors privirea spre mine. Nici măcar n-a suspinat. A rămas cu ochii înfipți în niciunde, ca o piatră între multe altele, în care cineva, nu se știe cine, a sculptat un trup de femeie. I-am urmărit săgeata privirilor în încercarea de a vedea și eu ceea ce vedea ea, dar am constatat cu surprindere că ochii aceia nu priveau în afară, ci priveau înăuntru. 

- Nu te-am mai văzut până acum, iar Lujanul e mic. Eu aici m-am născut. 

Ea tot n-a schițat niciun gest. Din cauza întunericului nu-mi dădeam seama dacă e înaltă sau scundă, dacă e frumoasă sau orișicum, dacă e albă sau brună, dacă e o copilă sau e o femeie. Apoi i-am surprins tremurul trupului, unul mic, ascuns în penumbra copacilor, de parcă colțul Lunii însuși ar fi tresărit și-ar fi proiectat pe pământ fărâma de nestare.

Mi-am scos jacheta și am pus-o pe umerii ei, abia atingând-o. 

- Vrei să mergem să bem un mate? Așa ai să te mai încălzești. 

A înclinat din cap în semn de aprobare, dar nu s-a mișcat niciun pic, de parcă aripile ei ușoare de fluture ar fi început coborârea, dar trupul încă se mai zbătea în densitatea redusă care-l ținea suspendat deasupra lumii. 

- Unde? – m-a întrebat după ce s-a ridicat.

- Putem să întrăm într-un bar, nu știu niciunul care să fie deschis la ora asta. Însă sigur o să găsim ceva dacă mergem în centru. Sau putem merge la mine. Stau foarte aproape. 

- Está bien. La tine. 

Abia când am aprins lumina în cămăruța mea am văzut că trupul îi era la fel ca tăcerea, de fluture. Era frumoasă, delicată, fără să aibă nimic ieșit din comun. Avea ochii negrii ca un vuiet de păsări în așteptarea furtunii, bărbia ascuțită și fața prelungă și părea complet ruptă de lumea în care se învârtea.  

S-a așezat pe pat în timp ce eu am căutat puloverul meu gros și i l-am întins. Am aprins primusul și am pus apa la încălzit. Am scos singurele două boluri calabash pe care le aveam și le-am umplut pe trei sferturi cu mate, apoi am pus puțină apă rece să hidratez frunzele. Când apa s-a încălzit am luat-o de pe foc așteptând să se răcească cât să pot pune mâna pe vas, ceea ce știam că înseamnă vreo 70-80 de grade. Apoi am pus în cele două boluri bombilla cu care am ținut frunzele și am înclinat cana pe-o parte. Am turnat apa caldă fără să umezesc toate frunzele, urmând să mai adaug apă când ar mai fi fost nevoie. I-am întins bolul, împingând ușor paiul metalic în dreptul buzelor sale. Când am ridicat ochii s-o privesc, zâmbea.

- Așa se face? N-am văzut niciodată pe cineva făcând mate așa cum îl faci tu. 

A fost rândul meu să zâmbesc. 

- Așa se face la noi în casă de când mă știu. Așa îl făceau bunicii și străbunicii și probabil străbunicii bunicilor. Tu de unde ești? Nu ești din Lujan. 

- Stau în Cortinez. Vin aici la muncă și la plimbare. 

- Te-ai născut în Cortinez? Cunosc și familiile de pe acolo în mare parte. 

Cortinez era un sat la zece minute de Lujan, se ajungea pe jos imediat. Nu mi-a mai răspuns la întrebare, însă după ce s-a încălzit a început să-mi mai povestească una alta despre ea. Locuia cu părinții în Cortinez, însă nu se născuse acolo, avea 18 ani abia împliniți și lucra ca barmaniță la Mâța amețită, un local așa și așa nu departe de centru. Visa să ajung la Buenos Aires, să lucreze în barurile din orașul mare și să câștige bani, mulți bani, atât de mulți încât să poată să-și cumpere singură taverna ei unde oamenii să asculte tango și chamamé și cuarteto și payada și să se ridice de la mese și să danseze și să râdă și să bată din palme. Ea le-ar fi servit mate și fernet cu cola și vin de Mendoza și Masi Passo Doble Rosso și whisky și gin și rom. Le-ar fi gătit churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro, sau matambre, sau yugoso, sau doar ar fi pregătit repede niște empanadas prăjite pe grătarul cu lemne din spatele curții în care ar fi îndesat multă carne de vită. 

- Știi tu să pregătești toate astea? – am oprit-o eu sincer mirat.

- Știu – a zâmbit ea cu bucuria copilului care abia poate vorbi, dar care e în stare să-ți răspundă la întrebarea câți ani ai tu, păpușică. 

Am aflat mai apoi că e singură la părinți, că ai ei sunt săraci, că plecase la muncă de când încă nu ajungea la vișinele din vișin și nici nu putea să le desfacă ca să le vadă carnea sângerie, că trecuse prin multe, îndeajuns de multe cât să scrie o carte de povești, că avusese câțiva frați care muriseră, n-am aflat niciodată câți și dacă fuseseră băieți sau fete și nici în ce împrejurări muriseră ei, acesta părea să fie un secret păstrat lângă inimă.    

Am făcut dragoste chiar în noaptea aceea. Dacă Isabella era ziua un fluture abia plutind deasupra lumii ca un fir de păianjen transparent, noaptea se transforma într-o panteră avidă de carne și de sânge, gata să-și sfâșie victima, să-i dezvelească înlăuntrul și să se înfrupte cu poftă din inima ei abia pulsând. 

Trecuse doar un an, o lună, optsprezece zile și șaisprezece ore de când ne cunoscusem și ne plimbam împreună pe aceeași potecă de-a lungul râului, când Isabella mi-a spus că vrea să ne așezăm. Apoi mi-a luat mâna în poala ei și a rămas încremenită, așa cum rămăsese atunci când o întâlnisem prima data. 

- Cere-mă! – a spus ea brusc după zeci de minute de tăcere a amândurora.  

- Poftim? – am întrebat eu neînțelegând ce vrea să spună, deși îmi părea că mare parte dintre sunete le-am deslușit. 

- Cere-mă! Știi tu! Așa cum orice bărbat cere o femeie de nevastă, cum lebădoiul o cere pe lebădă sau corcodelul pe corcodea. Pune un genunchi în pământ, ia-mi palmele amândouă în palmele tale, privește adânc în ochii mei, spune-mi întâi cât de mult mă iubești, apoi cere-mă cu o voce nici prea copleșită de emoții, dar nici prea bărbătească, asaaaa... cum te întreabă la restaurant când ai terminat de mâncat felul doi: „vreți sa serviți și desertul?”. 

Am râs fără să mă pot stăpâni.

- Nu râde! Eu vorbesc serios. Ori mă ceri acum, ori am să dispar pentru totdeauna, pufff, așa cum dispare oul din mâna magicianului de la circ și se transformă în porumbel. O să mă transform într-un porumbel și-o să zbor foarte departe, poate chiar peste apa cea mare, să știi. Sau poate într-un fluture am să mă transform. La circ nu e atât de spectaculos, dar în viața adevărată e mai ușor.  

M-am oprit din râs. Isabella chiar vorbea serios. Aș fi vrut să-i spun că oceanul e foarte mare, chiar și pentru un porumbel curajos și nu l-ar putea trece căci undeva pe parcurs ar fi obosit, s-ar fi prăbușit, iar  bestia lichidă l-ar fi înghițit, dar știam că nimic n-o poate convinge dacă și-a pus ceva în cap, așa c-am tăcut. O iubeam pe Isabella, nu trebuia să-mi răscolesc înlăuntrurile și să le cântăresc ca să știu c-o iubesc. Doar că eram niște puști. Eu abia trecusem în anul trei de facultate, ea abia împlinise 19 ani. Cum aveam să ne descurcăm? Cu puținii bani pe care-i primeam de la ai mei și cu ce mai făceam pe ici pe colo, cu banii pe care îi câștiga ea la Mâța amețită? Niciodată nu-mi trecuse prin gând să mă însor, de altfel nici nu era un subiect care să vâjâie cât de cât prin capul meu plin de alte vâjâieli. Stabilimentul căsătoriei însuși mi se părea unul instabil, făcut din scânduri fragile și periculos. Ar fi trebuit să împart jumătate din mine cu altcineva pentru totdeauna, nici nu bănuiam că am o jumătate bună din mine de împărțit cu cineva și să primesc în schimb o jumătate străină. Străină, da, căci oricât ai iubi în afară și oricât s-ar scurge înăuntru, ca lacul ce se prelinge în peșteră prin crăpăturile stâncii, nimic nu poate înlocui jumătatea ce-o pierzi.  

Isabella s-a întors spre mine cu ochii văpăi și mi-a tras capul spre pieptul ei. Ca un făcut primii doi nasturi ai cămășii au sărit ca arși, așa că nasul meu a aterizat exact între sânii ei. Nu purta niciodată sutien și avea sânii nici mici ca două vrăbii, nici mari ca două pepino, ci potriviți, ca doi hulubi temători. Și mirosea a iasomie și a caprifoi și a clematis și palmele ei mă apăsau cu putere pe ceafă, de m-am îmbătat pe dată oricât am încercat să mă împotrivesc și până la urmă a trebuit să ridic o palmă, s-o flutur ca pe un steag alb și să capitulez. Am pus un genunchi în pământ, i-am luat palmele și le-am ținut strâns între ale mele, i-am spus cât de mult o iubesc, apoi am întrebat-o cu glas tremurat. 

- Isabella, vrei să fii soția mea? 

- Daaa... – a strigat ea să se audă până în Tara de foc. Credeam că nu mă mai întrebi niciodată. Da! Da! Da! Vreau! – și a sărit în picioare strângându-mă în brațe mai-mai să mă sufoce.   

Viața alături de Isabella a fost ca o călătorie cu goeleta pe o mare nehotărâtă. Când era dulce și caldă ca un copil, când mânioasă și aprigă ca o fiară a mării. Stătea adesea ascunsă în lumea ei suspendată deasupra copacilor, din care nu puteam s-o scot cu niciun chip și când cobora părea să fi aterizat într-o lume străină, în care nu recunoștea nici cele mai elementare semne. Părea a nu fi în stare să ducă la gură cana cu lapte, să deschidă o ușă, sau aducă o farfurie din dulap. În clipele acelea părea să nu mă mai recunoască nici pe mine. Cu asta începusem să mă obișnuiesc, dar nu reușeam să mă împac deloc cu bărbații dubioși care o cuprindeau cu brațul după mijloc, sau o sărutau fierbinte pe gât, sau cu care discuta aprins îmbrâncindu-se și înjurându-se, cu bărbații pe care îi vedeam în oraș mergând alături de ea, sau sorbind-o din ochi. Nu-mi imaginam că face dragoste cu ei, doar că aripile ei de fluture erau tot mai aspre și cerul în care refugia tot mai sus.  

- Nu fi prost. Ăștia sunt bărbații de la Mâța. Ce-ai vrea să fac, să-i dau naibii pe toți? Să le pun paharul cu vin în cap și farfuria cu tocană în poală? Nu pot, sunt clienți. De la ei își câștigă localul banii și eu bacșișul. 

Apoi mă săruta și mă împingea în așternuturi înainte să apuc să-i spun că dacă-i așa mai bine lăsa naibii jobul ăla mizerabil și își căuta altceva, poate să tundă, sau să spele, sau facă curățenie pe undeva, sau cel mai bine de mâncare, că tot se pricepea ca nimeni alta. Dar ea țipa la mine că visul ei să aibă la gran taberna, cu tango și chamamé și cuarteto și payada, unde să servească mate și fernet cu cola și vin de Mendoza și whisky și gin și rom și să gătească churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro și că nimic nu avea s-o întoarcă din drum.

Îmi luasem o slujbă de seară și cu banii câștigați împreună reușisem să închiriem o garsonieră mai mare și mai plăcută, în care soarele poposea mare parte din zi. În micile bucățele de zi în care o locuiam, ne făceam vise, iar în nopțile lungi și negre precum cormoranii, făceam dragoste. Asta până într-o zi, exact la nouă luni după ce ne căsătorisem, când Isabella a ieșit să arunce gunoiul pe maidanul de la capătul străzii și nu s-a mai întors niciodată. Era în papuci, cu găleata în mana, îmbrăcată cu un tricou roz de casă jerpelit, cu Eagles și un vultur mare pe piept și cu un pantalon scurt, scurt de tot până la fund. 

                                                                ***

Când am văzut că nu mai apare, am ieșit și am căutat-o, aprig, avid, așa cum caută sugativa lichidul, dar nu era niciunde. I-am trezit apoi pe Santiago, pe Sebastian, pe Facundo, pe Pablo, pe frații Sosa, pe Nicolas, pe Lucas, pe Matias. Cu toții am răscolit întreg Lujanul, dar nu am găsit nicio urmă. De parcă undeva, în apropierea casei noastre, pământul deschisese o gură uriașă, o înghițise și apoi lipise la loc buzele de iarbă. A doua zi am căutat-o acasă în Cortinez, la rude, la prieteni, i-am descusut pe toți angajații de la Mâța amețită, dar nu am găsit nici măcar un fir care să ne conducă spre ea. Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu auzise nimic. După trei zile de căutări m-am întors mai mult mort decât viu în garsoniera noastră. Și dacă în toate acele zile trupul meu fusese înghețat în frenezia căutării, când am ajuns înapoi și am găsit urmele ei pe pereți, pe podea, pe paharul de apă, pe tăblia patului, ca niște fluturi uscați strânși grămadă într-un castron de pământ, am izbucnit în plâns și nu m-am mai putut opri ore în șir.

„Derian spune că a văzut-o, la două zile după ce-a dispărut, împreună cu Luka Brancco pe la marginea orașului, spre vii. Mergeau unul lângă altul, atenți să nu fie văzuți. I-am spus lui Derian să nu plece de-acasă că o să venim să mai discutam” mi-a spus într-o seară Nicolas. Luka Brancco era cel mai mare golan din Lujan. Conducea celebra bandă Trapecistas care se ocupa cu spargerile din oraș, cu drogurile, cu fetițele. Dacă intrase pe mâna lor era terminată. 

- Când i-ai văzut? – l-am întrebat pe Derian care se făcuse mic între mine și Nicolas.

- Păi joi seara ai spus că a dispărut, iar eu i-am văzut sâmbătă pe înserat.

- Și o brusca, o ținea legată, o apucase cu mâna de braț, de gât? Țipa la ea?

- Nu, mergeau amândoi unul lângă altul ca și cum ar fi fost împreună.

- Bă, tu vorbești serios? Cum dracu să meargă Isabella de bună voie lângă ăla?

- Eu îți spun ce-am văzut, tu n-ai decât să accepți sau să nu dai crezare. Dar mă jur pe Sfânta Fecioară a Miracolului, asta e ceea ce-am văzut. 

Am crezut că înnebunesc. Mi se topea pământul sub picioare și flăcări uriașe începeau să se ridice printre grăunții de glod. Deși știam că e o adevărată sinucidere, m-am dus să-l confrunt pe Luka Brancco. „Nu-i aici. E plecat cu treburi peste munți. Da ce treabă ai tu cu el?” m-a întâmpinat unul din locotenenții lui. „E plecat peste munți” însemna în jargonul trapecistas că e plecat din țară. „O caut pe Isabella Montiel, Isabella Nelida Montiel - i-am spus răstit și i-am arătat o fotografie - E soția mea și-am înțeles c-a fost pe-aici și că s-ar fi întâlnit cu Brancco”. Bărbatul a privit fotografia scurt și a clătinat din cap. „N-am văzut-o niciodată pe aici.” Dacă asta eram sigur că-i o minciună, în schimb eram aproape convins că Luka Brancco nu mai era în țară. Altfel n-ar fi pierdut prilejul să mă cheme înăuntru și mă umilească în fața alor săi. Am scrâșnit din dinți și m-am întors înapoi. Dacă o scosese din țară și o vânduse în târgurile de carne vie din Columbia sau din Brazilia, Isabella era definitiv pierdută, nu aveam cum s-o mai găsesc vreodată, chiar viața fiindu-i în pericol. 

Am încercat cum am putut să mai aflu câte ceva despre ea, dar urmele i se șterseseră definitiv, așa cum se șterg paginile de zăpadă între coperțile soarelui. Am scos verigheta de pe deget și am privit-o lung fără să pot înțelege ce se mi se întâmplă. Eram căsătorit cu Isabella, ea nu murise și totuși o pierdusem pentru totdeauna. În cazul ăsta cu verigheta ce-ar fi trebuit să fac? Dar cu starea mea de bărbat căsătorit? Așa ceva mai pățisem pe când eram copil și imaginam curse de formula unu cu piesele de remy, pe care le consideram mașini, pe preșurile din casă. Fiecare dintre mașini era condusă de un pilot celebru al vremii, Jim Clark, Trevor Taylor, Jack Brabham, Innes Ireland, Bruce McLaren, sau mexicanul Ricardo Rodríguez, care era unul de-ai noștri. De altfel, Ricardo câștiga majoritatea curselor din casă fiind mult mai rapid decât englezii sau neerlandezul. Doar că într-o bună zi am auzit la stație că Ricardo Rodríguez a murit, a avut un accident la Gran Premio de Mexico, suspensia pe spate a cedat, mașina s-a rotit, s-a izbit de barierele de protecție, iar Ricardo a fost azvârlit din carcasa de fier rupându-și gâtul. Când am auzit am rămas cu mașina lui în mână neînțelegând ce se întâmplă. Mașina lui Ricardo Rodríguez era acolo, în pole position, gata de start, dar pilotul nu mai venea. Niciodată. Deși mașina lui era acolo și nu trebuia decât să cobor steagul, iar ea ar fi pornit în tromba pe circuit. A trebuit să ascund mașina lui Rodriguez afară, sub o stivă de pietre cenușii, pentru a o elimina din vederile mele pentru totdeauna. Verigheta însă am prins-o cu un lanț și am păstrat-o la gât mulți ani înainte. Nu m-am mai căsătorit însă, deși trebuie să recunosc că am avut relații cu multe femei, niciuna serioasă.

Despre Isabella nu am mai auzit absolut nimic până în vara lui ’85, cand ea ar fi trebuit să aibă 29 de ani și când ziarele au început să vorbească despre încercările poliției columbiene de a combate prostituția. Atunci Matias a venit la mine cu Buenos Aires Herald și mi-a arătat fotografiile. „Ia uite ce bine seamănă asta cu Isabella ta” mi-a spus el și mi-a întins ziarul. Era un articol uriaș pe două pagini întregi: „Descinderile din Bogota la marile bordeluri au dezvăluit adevărata față a prostituției de lux columbiene. Au fost arestate peste două sute de persoane care urmează să fie audiate. Clienți celebri ai casei au cerut să li se păstreze anonimatul”. Fotografiile, destul de proaste, arătau mai multe secvențe din timpul arestărilor, în majoritate femei surprinse coborând treptele unor vile somptuoase, flancate de polițiști și de o mulțime de fotoreporteri strânși ca viespile la picătura de miere. Într-adevăr, una dintre femeile care ieșeau dintre-una din vile semăna foarte bine cu Isabella. Era greu de spus din fotografie dacă femeia era o fată de moravuri ușoare sau una dintre persoanele care conduceau afacerile, iar textul nu oferea niciun indiciu. Am dat telefoane, am angajat un detectiv particular la Bogota, dar oricât m-am străduit să descurc ițele, nu am reușit să aflu nimic. Femeia surprinsă într-un colț de fotografie nu putuse fi identificată și cu atât mai puțin găsită. Iar eu nu aveam nicio certitudine că era ea, putea fi oricine altcineva.  

Între timp scosesem verigheta de pe lănțișorul de la gât și o pusesem la păstrare într-o cutie veche de bijuterii, mică, căptușită cu catifea roșie, în dulapul de haine, iar actul de căsătorie rămăsese la un loc cu celelalte acte. Mă mutasem într-o casă mai mare, cu două camere și multă, foarte multă lumină, aproape de centrul Lujanului. 

Prima confirmare fără tăgadă că Isabella trăia am primit-o cincisprezece ani mai târziu. Toată mass-media din Columbia anunța cu mare fast căsătoria doamnei Maria Del Valle Acuña cu magnatul cimentului Luis Gilberto Buitrago. Am privit atent imaginile care se derulau la televizor. Doamna Maria Del Valle Acuña, era fără îndoială Isabella, nu aveam niciun dubiu. Acum imaginile erau clare și amintirile încă limpezi. „Doamna Del Valle Acuña, cu numeroase afaceri în domeniul imobiliar, dar și cel al bananelor sau al cafelei, se căsătorește cu cel care deține monopolul cimentului, din est până în vest și din nord până în sud” spunea crainicul, în timp ce eu o urmăream atent pe Isabella. Nu mai semnă deloc cu pasărea speriată pe care o cunoscusem. Acum era o acvilă cu aripi uriașe și puternice, cu privirea ascuțită țintind drept înainte și tăind în felii mari realitatea înconjurătoare. Era îmbrăcată elegant după ultima modă europeană, având câteva bijuterii simple dar de efect, în mod evident extrem de scumpe. Crainicul mai adăugase că doamna Maria Del Valle Acuña avea 44 de ani și că mai fusese căsătorită de trei ori, prima dată cu domnul Mauricio Velasco, avocat, de care a divorțat în 1988, apoi cu David Machado, bancher, de care a divorțat în 1993 și în fine cu Juan Carrascal, om de afaceri, decedat într-un tragic accident de automobil în Brazilia cu doi ani în urmă. Fiecare dintre cei trei îi lăsaseră o avere impresionantă.    

Apoi n-am mai auzit nimic despre Isabella până la vernisajul pictoriței Hermina Bullrich. Arăta altfel și totuși la fel cum o știam. Avea părul vopsit în culori vii, roșu, portocaliu, mov, purta o rochie din dantelă neagră făcută fâșii, de parcă ar fi alergat-o pumele Anzilor, un lanț mare din aur la gât și un monoclu curgându-i pe piept spânzurat de-o ureche. Trăgea cu înverșunare dintr-un portțigaret de fildeș lung, foarte lung, care se întindea până aproape de nasul interlocutorului și care îl învălua continuu în fum. M-am mai învârtit o vreme și am tras cu urechea. Am aflat astfel că doamna Flavia Correas de Zapata avea în jur de șaptezeci de ani, era putred de bogată, excentrică și nemăritată, dar oamenii vorbeau foarte frumos despre ea, ca fiind o ființă sensibilă, darnică și visătoare.   

Înainte de plecare am privit-o lung și mult, ascuns după una din coloanele stabilimentului. Aș fi vrut să mă apropii și să mă prezint: „Sunt Montiel, Nathaniel Montiel, iar dumneavoastră sunteți soția mea, dacă e nevoie pot să dau o fugă până acasă, să scot din mapa cu acte ascunsă sub cearceafurile de pat din șifonier actul de căsătorie semnat pe 4 octombrie 1976 și să vi-l arăt. Vă mă aduceți aminte de mine, doamnă?” Dar la ce bun toată această mascaradă?! Cui ar fi folosit și mai ales în ce scop?! Am oftat, mi-am aruncat haina pe-un umăr și am ieșit din pavilion. În ușă m-am oprit și am dat să mă întorc. Mi-ar fi plăcut totuși s-o întreb: „Isabella, să lăsăm la o parte toate celelalte, dar La gran taberna unde e? La gran taberna cu tango și chamamé și cuarteto și payada, cu oamenii aceia modești care se ridică de la mese și dansează și bat din palme și cântă, iar tu le servești mate, și fernet cu cola, și vin de Mendoza, și Masi Passo Doble Rosso, și whisky, și gin, și rom, și le gătești churrascaria, sau parillada, sau milanesa cu cartofi prăjiți, sau vasio înăbușit cu porumb, sau locro, sau matambre, sau yugoso, sau doar niște empanadas prăjite pe grătarul cu lemne din spatele curții. Unde a dispărut La gran taberna, Isabella?”. Însă chiar în clipa aceea un taximetrist m-a văzut răsucindu-mă derutat în fața intrării, a oprit și a claxonat. Am renunțat. Era timpul să las totul baltă și să mă întorc acasă, în Lujan.

- La gară – i-am spus șoferului și am strâns ochii încercând să-mi șterg totul din minte. Pentru totdeauna. 

Șoferul a dat radioul mai tare. La început s-a auzit o melodie a Mariei Becerra, apoi o alta a lui Tini, după care muzica a încetat și cineva a început să vorbească. O vreme cuvintele s-au auzit ca un șuier de vânt, în timp ce eu mă chirceam tot mai mult pe canapeaua din spate, devenind tot mai mic. Apoi mi s-a părut că am auzit numele Herminei Bullrich, apoi al Centrului Cultural Borges, apoi al Flaviei Correas de Zapata. Era chiar un reportaj despre expoziția de unde abia plecasem.   

- Strașnică femeie – a spus șoferul apăsând năprasnic pe S. 

- Cine? Doamna Montiel? 

Șoferul și-a întors capul peste umăr privindu-mă încruntat.

- Doamnaaa... Flavia Correas de Zapata, am vrut să spun.

- Desigur că dumneaei. E probabil cea mai bogată femeie din Argentina. A plecat de jos și a pus unul peste altul bănuț cu bănuț. Acum are o mulțime de firme din toate domeniile, ciment, imobiliare, cafea, banane, electronice, IT. Spune-mi ceva ce nu are. De fapt a avut, că a donat totul unui fond pe care l-a înființat anul ăsta, Isabella Montiel Foundation. Nu multă lume știe asta... 

- Stai, stai, cum ai spus că-i zice?

- Isabella Montiel Foundation! O fi fii-sa care-a murit, sau cine știe, d-aia m-am și mirat că știi de Montiel – a continuat șoferul de taxi. Îi ajută pe oamenii săraci și pe artiști, e o femeie tare cumsecade. De fapt n-a donat chiar totul fondului, a păstrat un business mic de care se ocupă singură, un local la marginea Buenos Airesului, într-unul din cartierele modeste, San Telmo, mie nu prea-mi place să intru cu mașina acolo, clienții sunt cam bleah. L-a cumpărat de cum s-a întors din Columbia acum cinci ani, a fost prima ei afacere aici, Nathaniel parcă îi zice. Nu știu de ce i-o fi ales un nume atât de anost, nici nu-l ții minte, putea să-i spună La purceaua fericită, sau La butoiul cu stele, era mult mai mișto, da în fine, e treaba ei, oricum locul e fain. 

- Mă duci acolo, te rog? 

Șoferul s-a întors iar peste scaun scăpând din priviri drumul înainte.

- Nu mai mergem la gară? E taman în partea ailaltă.

- Nu! Întoarce! 

Localul era exact așa cum mi-l imaginasem. Era construit în întregime din lemn brut, neprelucrat, ca o bodegă de țară, cum aveam în Lujan în anii 60-70, sau cum mai vezi saloanele din westernurile americane. Avea o sală cu vreo 10-15 mese, cu ferestre multe și mari și cu multe păsări împăiate pe pereți, vrăbii, rândunele, lăstuni, rațe, ciocănitoare, un tucan, un vultur andin, un funar roșu. Într-un colț era un tonomat vechi foarte bine restaurat. Melodiile erau împărțite pe patru coloane: tango, chamamé, cuarteto și payada. Am scos o monedă, am urmărit cu degetul prima coloană începând de sus și am apăsat butonul al șaptelea, La Compartita. M-am dus apoi la bar și am cerut un fernet cu cola. Barmanul, un băiat foarte tânăr, s-a întors și a apucat sticlele turnând în pahar. Erau foarte multe sticle pe rafturile din spatele lui, și vin roșu și alb și whisky și gin și rom și de toate. 

- Pot să mănânc ceva aici? 

Flăcăul a confirmat din cap.

- Poți să-mi pregătești o churrascaria? 

Flăcăul a confirmat iarăși din cap.

- Sau poate o milanesa cu cartofi prăjiți.

- De ce nu?! – a șoptit el cu ochii plecați.

- Sau poateee... vasio înăbușit, cu porumb.

- Facem și asta – a ridicat el privirea cu jumătate de față zâmbind enigmatic și cu cealaltă jumătate strâmbându-se revoltat.  

- Gata, vreau o empanada! Dar prăjită pe grătarul cu lemne. Se poate? Dacă da, așa rămâne. Aaa... și încă ceva. Doamna Zapata vine des aici? 

Flăcăul m-a privit lung și strâmb, ca pe-un inspector sanitar în control, apoi a murmurat printre buzele strânse. 

- În fiecare seară.

- O să fie aici și în seara asta?

- Probabil.   

Mi-am luat paharul și m-am așezat la o masă. Flăcăul de la tejghea a dispărut. Un băiat și o fată așezați în colțul cel mai luminos al încăperii, singurii ocupanți ai localului la ora aceea, s-au ridicat și au început să danseze. Erau ca două păsări abia conturate alergând una în jurul celeilalte în mijlocul cerului, găsindu-se, despărțindu-se, cătându-se iarăși. Apoi am început să simt în nări mirosul cârnii de vacă sfârâind pe grătarul cu lemne din spatele curții.  

Deși am încercat să mă țin tare m-au podidit lacrimile. Cuibărite în coltul ochiului, au profitat că am dat voie uneia să se strecoare printre gratiile pleoapelor și să privească în afară și s-au aruncat toate cu capul înainte. Am scos batista să-mi acopăr ochii. Un bătrân pe nume Nathaniel plângând într-o tavernă de la marginea Buenos Airesului numită Nathaniel era cea mai stupidă melodramă posibilă. 

Am mâncat repede, cu noduri, am plătit și-am plecat. Am mers pe jos fără să privesc în stânga și-n dreapta, fără să mă pot gândi la ceva, fără ca vreun cuvânt sau vreo imagine să se mai rostogolească prin înlăuntru. Aveam sufletul atât de plin încât nimic nu mai încăpea. Nici măcar o bucurie, mică și străvezie, ca un fluture uscat peste alți fluturi uscați într-un castron de pământ... 

(sursa foto: internet, youtube) 

Flori albastre

 - Aici e o altă capodoperă, intitulată Flori Albastre. Este realizată de un artist necunoscut, un Banksy al Sibiului. A apărut într-o noapte. Nimeni nu a simțit nimic. De atunci alte petale albastre se tot adaugă lucrării, deși s-a dublat paza și au fost instalate monitoare.  

Vizitatorii se strâng în jurul ghidei și privesc cu atenție un fel coji albastre ce par într-adevăr petale uscate adunate într-un buchet între podea și perete. Doamna îl privește încruntată pe Ilie care în loc să se uite în jos ca toți ceilalți, se uită drept în sus.

- Puteți observa că prin utilizarea minimală de mijloace cum ar fi culoarea, forma, îmbinările, totul nu este doar sugerat, ci foarte bine armonizat. Este vădită intenția autorului de a decanta realitatea apropiată, comună, banală, într-o formă rafinată de expresie care să acapareze nu doar ochiul, ci și sufletul.

Ilie privește tot în sus și doamna îl mustră din priviri.

- S-a cojit tavanul, doamnă, de-acolo pică – se scuză Ilie și toți ridică privirea.  

(text scris pentru Jokeri de cuvinte cu titlu dat și în limita a 1000 de caractere)