Povestea împărăției florilor moarte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat demult, de foarte mult timp, pe când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag. Ei bine, cam pe vremea aceea exista departe, foarte departe, o împărăție minunată, Împărăția Florii Soarelui. 

De la distanță nici nu puteai scruta înspre tărâmul acela, căci era la fel de strălucitor precum Soarele, iar o singură privire aruncată într-acolo îți topea ochii așa cum palma topește fulgii de zăpadă îndrăzneți. Doar o învoială cu florile soarelui care își strângeau petalele și lăsau lumea așa cum era pe când nici zmeii, nici feții-frumoși nu se născuseră, le permitea trecătorilor să vadă împărăția aceea plină de flori mari, galbene, uriașe, cu miezul negru-roșietic și cu cercul de lumină dimprejur ca o horă de fluturi. Dar asta doar în schimbul unei promisiuni, căci, vai, Împărăția Florilor Soarelui era pe moarte. Fiindcă îl iubeau toate atât de mult și se roteau după el urmărindu-l pe cer de la un capăt la altul, ajungeau una câte una să își piardă capul și să se prăvale moarte. Cine trecea prin împărăție putea observa lesne câmpul întreg presărat cu corolele lor putrezind, cu galbenul strălucitor descompunându-se palid și cu semințele negre ca niște dinți hidoși rânjind sinistru. „Fiindcă îl iubim, ne pierdem capul” a explicat regina lor. „Știm foarte bine că răsucindu-ne în continuu ajungem la capătul lumii și că nu putem supraviețui fără trupul care ne sprijină, dar iubirea ne e mai puternică decât judecata și în loc să privim în jos spre ceea ce ne e dat, privim în sus spre strălucirea orbitoare a celuilalt”. Tare s-au mai tânguit florile soarelui, tare s-au mai chinuit să afle de la suratele lor din Împărăția Câmpului de peste drum cum fac ele să nu-și lase privirile furate de soare, tare au mai cătat în stele semne care să le învețe ce-i bine și ce-i rău, că nimic n-au deslușit care le-ar fi putut fi de folos. Așa că florile soarelui s-au așezat la sfat și au hotărât să ceară ajutor oricărui drumeț care se încumetă să se oprească la împărăție, să le asculte păsul și să încerce să găsească o soluție pentru a curma implacabilul destin. 

S-au găsit tot felul de îndrăzneți care au venit cu o fel de fel de soluții care mai de care mai năstrușnică, să fie construit un alt Soare în împărăție și să fie așezat în mijlocul ei, să fie pusă o perdea albastră imensă între cer și pământ, să fie adusă ploaia care să locuiască permanent la palat și să umbrească astfel Soarele și multe altele asemenea. Dar fiecare a părut ca umbra unei frunze aleasă să țină răcoare unei întregi împărății. A sta până când a ajuns în Împărăția Florii Soarelui, Făt-Frumos din Lacrimă. Cum fusese născut dintr-o lacrimă, toate gândurile lui erau rotunde și limpezi. 

- Așa cum eu nu pot trăi în afara privirii care m-a născut, iar oamenii nu pot trăi fără să-și lase din suflet moșii, așa nici voi nu veți putea trăi fericite întorcând privirea dinspre pământ și aruncând-o mereu înspre Soare. 

- Oh, e foarte înțelept ceea ce spui. Dar din păcate nu te poți pune în locul nostru ca să înțelegi că nu ne putem împotrivi acestei vieți care ne încântă. Atracția pe care Soarele o exercită asupra noastră e mult prea puternică decât judecata noastră simplă de floare, e ca o vrajă, nu ne putem rupe de ea. 

- Știu asta. Pentru fiecare dintre noi există undeva un Soare, mai mic, mai mare, mai strălucitor sau mai puțin strălucitor, mai mult sau mai puțin insistent. Dar rădăcinile noastre ne vor ajuta mereu să rămânem cine suntem, noi personaje de basm, oamenii oameni și voi flori. Și fiindcă știu foarte bine cum e să fii floare a soarelui, pentru că ele s-au oglindit întotdeauna în lacrima din care m-am născut, vă spun să faceți astfel. Ziua, veți privi ca și până acum Soarele și îi veți urmări drumul pe cer, însă noaptea, în loc să dormiți, vă veți răsuci înapoi și veți redeveni ceea ce ați fost. În acest mod vă veți naște practic în fiecare dimineață și în fiecare dintre aceste vieți înșiruite ca mărgelele pe ață veți iubi Soarele și îl veți uita înspre seară, pentru a prinde drag de el în dimineața următoare. 

Și florile soarelui au făcut începând de a doua zi exact ce le-a spus Făt-Frumos din Lacrimă. Iar împărăția lor a rămas astfel probabil cea mai frumoasă dintre împărățiile lumii, de pe vremea când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag și până în ziua de azi. 

În cumpănă timpul

Împărat al Împăraților, Constructor al Universului, Cârmuitor al Imperiului Nesfârșirii, Timpul a simțit că nu e mai de folos oamenilor așa cum fusese odată. Tot mai mulți pământeni i s-au plâns că nu le mai este, că e meschin, neîndestulător, subiectiv. Adevărul e că de la o vreme el însuși  începuse să se simtă bătrân, obosit, dezamăgit. Da aceea a hotărât că a sosit ceasul să se retragă și să lase locul cuiva mai tânăr, cu mai multă putere și mai multă încredere, unuia dintre fiii săi, Trecutul, Prezentul sau Viitorul. Și fără zăbavă a dat vorbă să fie chemați tustrei la palat. Iar fiii s-au înfățișat neîntârziat. 

Timpul i-a privit mândru. Trecutul era deja un bărbat în toată firea, unul tânăr dar robust. Bine făcut, cu umerii drepți și puternici, inspira încredere și liniște. Părea să cunoască mersul lumii cu toate poticnelile ei. Vorbea puțin, dar atunci când o făcea spusele lui puteau fi încrustate în piatră. Ceilalți doi frați nu-l aveau la inimă pentru că deși era înțelept și blajin, iubea cel mai mult cimitirele și florile uscate de pe marmure. 

Viitorul era un vlăjgan blond, înalt și deșirat. Spre deosebire de fratele său mai mare era tot timpul cu zâmbetul pe buze și cu capul în nori. Era optimist, vesel, mereu pus pe glume. Vedea totul în roz și nimic, chiar nimic nu i se părea imposibil. De aceea era și plăcut de toată lumea, deși cel mai adesea vorbele lui pline de speranță nu se adevereau, însă lăsau tuturor impresia că viața poate fi simplă, ceea ce îi îmbăta o vreme precum vinul.

Prezentul era cel mai mic dintre fii. Era doar un copil, abia i se ițea capul printre picioarele fraților săi. Timpul nu-și punea nădejdea în el, dar nu putea să nu-l cheme la voroavă. Pe lângă faptul că era mic și plăpând în comparație cu frații săi, Prezentul era într-o continuă schimbare, în fiecare zi arăta altfel, era mereu mai împlinit, mai bine făcut, mai bărbat. Însă, spre surprinderea lui tătâne-su, prâslea arăta o uimitoare clarviziune. Nimic din ceea ce spunea, și mai ales din ceea ce gândea, nu era nelalocul său. Vederea îi era dreaptă și limpede.  

- Dragii mei feciori, a venit vremea să mă retrag și ca unul dintre voi să preia frâiele Împărăției Nesfârșite a Universului – a spus Timpul cu glas istovit. Știu că toți trei sunteți vrednici să-mi luați locul, dar vreau să știu ce crede fiecare dintre voi despre o asemenea însărcinare. 

Primul a prins a glăsui fratele cel mare. 

- Cred că mie mi se cuvine mai degrabă locul tău, tată. Sunt cel mai mare dintre frați și cunosc cel mai bine lumea. Am văzut lucruri și întâmplări pe care nimeni altcineva nu le-a văzut și niciun amănunt al trecerii ceasului nu a scăpat fără să-mi agațe colțul privirii. 

- Ba eu cred că eu sunt cel mai potrivit să conduc Împărăția Fără de Sfârșit în locul tău, tată. Deși Trecutul este înțelept și sfătos, nu are nicio viziune asupra a ceea ce ar trebui făcut, asupra a ceea ce e de dorit să urmeze. El e încuiat în gândurile sale neprimenite și țepene și nu e în stare să privească înainte.  

Pentru o vreme s-a făcut liniște. Prâslea tăcea. Timpul l-a căutat cu privirea și l-a îmboldit cu blândețe. 

- Tu, prâsleo, ce crezi, ești mai potrivit decât frații tăi să conduci împărăția, sau ar trebui ca unul dintre ei să o facă?

Prâslea și-a dres glasul și a vorbit limpede și cu îndrăzneală, întorcându-se cu fața pe rând ba spre unul dintre frați, ba spre celălalt. 

- Nu voi a spune vorbe de ocară despre frații mei și nici nu voi a te mânia, tată. Dar cred că nici Trecutul și nici Viitorul nu sunt potriviți să preia frâiele împărăției, iar dacă unul dintre noi ar trebui să o facă, acela sunt eu. Pentru că voi ați rămas două tablouri încremenite în Timp, pe peretele din casa părintelui. Pe măsura curgerii ceasurilor, obrazul tău, Trecutule, devine tot mai încrețit, vopseaua în care te acoperi crapă ca o tencuială prost aplicată, culorile tale pălesc pe măsură ce te depărtezi și contururile se deformează până când abia se mai disting în amurg. La fel și tu, Viitorule, ești un tablou cu culori vii, luminoase când ești privit de departe, dar pe măsură ce ochiul se apropie, oamenii văd minciuna pe care vrei să le-o vinzi. Pe sub spoiala pânzei în culori calde care ia ochii privitorului, începe să se vadă realitatea cu tonurile ei reci. Pe când eu, gândesc și vorbesc doar despre ceea ce văd și ceea ce simt.       

Tare i-au mai plăcut Timpului vorbele mezinului și tare s-a mai bucurat de așa flăcău. Așa de tare încât i-a dat scaunul său și a vestit tuturor că Prezentul este noul Împărat al Împăraților, Domn al Universului și Cârmuitor al Nesfârșirii. 

Cum transformi un gând într-o stea căzătoare

 - Hai, spune-mi o poveste despreee – și aici urmă o pauză cât să tragi un tramvai cu cai, maroniu-roșcat, cu marginile înnegrite și alămurile strălucitoare în stație, să cobori și să urci toți pasagerii și să-l pregătești de plecare – păsări.

Bătrânul apăsă nasul cârn al fetiței care clincheti exact ca un clopoțel al unui tramvai tras de cai care pleacă din stație la drum lung și începu.  

- A fost cândva demult, o lume alcătuită numai din cărți. 

- Adică cum numai din cărți? Și paturi nu erau? Nici mese? Nici oameni?

- Nu, nu erau nici paturi, nici mese, nici oameni, doar cărți cu coperțile deschise pretutindeni. Și într-o zi a trecut pe deasupra cărților o boare. 

- Păi cum a trecut o boare, dacă în lumea aia nu existau decât cărți?

- Era o boare adusă de Cel-ce-citește-cărțile, care se învârtea printre ele. Unele cărți erau vechi, cu filele îmbătrânite și subțiate de vreme, altele noi, cu filele drepte și tari, mirosind încă a cerneală. 

- Dar Cel-ce-citește-cărțile cum mânca și cum se odihnea dacă nu existau nici mese și nici paturi, ci doar cărți?

- El nu avea nevoie nici să mănânce, nici să bea și nici să se odihnească, pentru că el era doar un gând.   

- Un gând – murmură fetița cu degetul mare înfipt sub buza de jos și cu ochii scormonind întunericul.

- Da, un gând. Și în lumea aceea unde existau numai cărți, din cauza aerului care s-a vânturat atunci când Cel-ce-citește-cărțile a trecut pe lângă ele, una dintre filele cărților deschise, subțiate de vreme, s-a desprins și s-a ridicat în văzduh, plutind ca un v ondulat pe deasupra lor.

- Aha, deci existau și cărți și văzduh. 

- Nu chiar. Ai răbdare și ascultă. Și fiindcă fila din carte, în formă de v ondulat, a trecut pe deasupra cărților de povești, a celor de poezie, a celor de aventuri și n-a mai vrut cu niciun chip să coboare, Cel-ce-citește-cărțile a inventat aerul și copacii, aerul ca să aibă pe unde să zboare, iar copacii ca să aibă unde să coboare.    

- Tiii... – murmură fetița încântată. 

- Și fiindcă era atât de bine să zbori prin aerul curat și să te pitulezi prin coroana bogată a arborilor și fiindcă tot mai multe file au început să se desprindă din cărți, să plutească pe deasupra lor ore întregi, poate chiar zile sau luni și să se lase în cele din urmă pe-o ramură, ele s-au transformat cu timpul în păsări. Propozițiile au fost scheletul pe care s-au dezvoltat, paragrafele au fost carnea, iar literele mărunte s-au transformat în pene ce le-au acoperit. 

- Și nu era prea mare înghesuială într-o lume atât de mică, doar cu păsări și cărți? 

- Nu, nu, căci Cel-care-citește-cărțile a văzut că spațiul în care zboară păsările este prea îngust și zborul lor prea scurt, așa că l-a mărit în sus creând cerul și în jos creând marea.  

- Și oamenii? Oameni tot nu erau? – întrebă curioasă fetița? 

- Eiii, oamenii au apărut mult mai târziu. Mult după cărți și după păsări. Însă cu timpul, fiindcă păsările erau tot mai multe și începuseră să semene una cu alta, Cel-ce-citește-cărțile a prins a le însemna diferit. Ciorile au rămas negre ca literele, dar pe altele le-a înmuiat în lapte și ele au devenit albe, iar el le-a spus porumbei. Pe altele le-a înmuiat în iubire și păsările au învățat a cânta, iar el le-a numit mierle. Pe altele le-a aruncat înspre soare și ele s-au întors cu penajul colorat ca un curcubeu, iar el le-a numit păuni. 

- Dar ce, exista atunci soare? 

- O , da, asta am uitat să-ți spun. De teamă că păsările au să se uite pe sine zburând, să obosească și să se prăbușească dintr-o dată din cer, Cel-ce-citește-cărțile a inventat Soarele și Luna, ziua și noaptea. Astfel, ziua păsările zburau și cântau și dansau, iar noaptea se odihneau, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt.

- Și mai apoi? – întrebă nerăbdătoare fetița. 

- Mai apoi Cel-ce-citește-cărțile a văzut că păsările încep să se plictisească și le-a adus o mână de prieteni. A tras de aripile păsărilor până au atins pământul și le-a făcut patru picioare, a subțiat literele și a făcut părul ce le-a acoperit, a întărit propozițiile, a pus mai multe paragrafe și uite așa au apărut oile și câinii și caii și viezurii... 

Fetița nu mai spuse nimic. Rămase cu gura căscată și cu ochii măriți privind oile și caii și câinii și viezurii ce traversau dormitorul dinspre fereastră spre dulapul de haine. 

- Cel mai mult le plăcea păsărilor să stea de vorbă cu oile. Deși privirea lor era orizontală și nu verticală ca a păsărilor, oile știau cele mai multe despre lume, chiar așa șchioapă cum era, fără oameni. De exemplu oile știau că dacă aluneci din foarte desusul cerului și ajungi pe pământ, poți trece pe partea cealaltă a lui, unde există o lume identică cu cea de deasupra, doar cu capul în jos.  

- Si oamenii?

- Ei bine, oamenii au apărut dintr-o greșeală. Într-o zi o capră s-a ridicat în două picioare și s-a înălțat să culeagă muguri tineri de salcie. Păsărilor le-au plăcut arătările cu două picioare, le-au copiat de-a lungul cerului și al marii și le-au pus numele de oameni. Doar că asta a dus la dispariția lumii păsărilor și a cărților. Căci oamenii au început să privească cărțile de deasupra, așa cum ai privi Luna odihnindu-se în fântână, au dat din umeri și au închis cărțile una câte una. Iar de sub ele au apărut casele și șoselele și blocurile și magazinele și mai ales fabricile cu coșurile lor murdare, așa cum le știi tu azi. 

- Și cu Cel-care-citește-cărțile ce s-a întâmplat? 

- A fost închis din greșeală într-o carte de istorie de către un om grăbit. 

- Si?

- Și acolo, în carte, a găsit o lume unde nu există nimic altceva decât cărți. Cărți și o adiere adusă de vânturarea Celui-care-citește-cărțile printre ele.

Fetița a zâmbit.  

- Deci a scăpat. Și păsările au scăpat, n-au dispărut. Ele sunt pretutindeni împrejur. 

- Da, da, ele sunt pretutindeni, doar că nimeni nu mai știe de unde au venit cu adevărat...       

Prințesa Pământului

Pravoi Slanik era flăcău în satul dintre munți. Abia îi mijiseră mustățile și tuleiele-n barbă. Nici vorba însă să se-ntreacă-n lungime cu ale lui Chitruc, motanul și nici să se-ndese ca perii din bidineaua lui Cima. Pravoi se născuse într-o gospodărie de oameni sărmani, așa cum erau de altfel toți vecinii săi, până hăt departe, la marginea satului. Căci locul era înconjurat de munți înalți și semeți și cea mai apropiată așezare omenească era la ani depărtare cu pasul. De aceea traiul lor era simplu și tot ce-și aveau era ieșit din mâinile lor aspre, dar harnice, și casele, și cele d-ale gurii, și cele d-ale sufletului. Pravoi fusese un copil lipsit de griji. Nimeni în Ats nu-i spusese că grijile se-înfiripă abia atunci când ceea ce ți-e dat e mai mult decât nevoia și nici n-avea să afle vreodată. Însă în toate poveștile spuse de bătrânii satului, Pravoi auzise vorbindu-se despre Fericire. Degeaba a întrebat ce-i aceea o dată, de două ori, de zece ori, toți ai lui au ocolit răspunsul și i-au spus mereu „lasă c-ai să afli tu când o să ajungi flăcău”. Și a aflat într-o dimineață cu soare, când roua plângea pe petalele florilor și degetele picioarelor se hârjoneau cu firele zglobii și ude de iarbă. 

- Fericirea e Prințesa Pământului, e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, așa cum sirenele din jurul insulei Eea îmbătau navigatorii cu cântecul lor dulce, de Ulise a trebuit să le-nfunde cu ceară urechile mateloților săi, iar el însuși s-a legat de catargul corăbieri, ca să scape cu viață. Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – i-a mai spus bătrânul cu ochii închiși.

Tare s-a mai minunat Pravoi de ceea ce auzise și tare s-a mai mâhnit, căci nimic nu era de înțeles. Trei nopți n-a dormit încercând să descoasă vorbele bătrânului și să le facă șir rotund și simplu de cuvinte, cum simple și rotunde sunt șiragurile de mărgele de la  gâtul femeilor, dar n-a izbândit. Și în a treia zi i-a spus lui tătâne-su.

- Tată, eu am să plec în lume să caut Fericirea. Dacă există, și trebuie să existe, căci toată lumea vorbește despre ea, atunci am s-o găsesc și am să o aduc aici să o cunoașteți cu toții și să vă bucurați de ea. Dacă nu există, atunci am să mă-ntorc așa cum am plecat, căci gândul Fericirii îl mână pe om, și-l face să-și schimbe viața după cum îi cântă, în timp ce lipsa ei îl lasă așa cum l-a făcut mumă-sa.  

S-a mâhnit bătrânul, dar n-a putut să-ntoarcă gândul flăcăului, așa că i-a pus câteva merinde în traistă, i-a dat un ciomag noduros să se sprijine-n el când i-o fi drumul mai greu și un fluier să cânte pădurii și să uite de singurătate și i-a spus așa. 

- Eu nu știu nimic despre Fericire, n-am auzit să fi trecut prin apropierea bordeiului meu, așa cum nu știu ca altcineva de aici să fi cunoscut-o. Dar din moși se spune că pentru a ajunge s-o întâlnești trebuie să mergi peste șapte mări și șapte țări și să ajungi în ținutul Epithymiei. Ai să-l recunoști imediat pentru că cerul e acoperit de o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al ținutului și locurile arată altfel decât aici. În pomi nu cresc mere și pere și prune ca la noi, ci lucruri care mai de care mai ciudate, de nimeni pe-aici n-a auzit de ele, haine de îmbrăcat trupul, acareturi de îmbrăcat bordeiele, obiecte stranii de bucurat ochii și urechile și nările, sau bulgări de cuvinte de înălțat sufletul. Casele nu-s făcute din lemn, ci-s clădite cu degetul din fâșii de aer întărit, mâncarea nu-i adunată din câmp, ci e făurită din bucăți de materie în ateliere de meșteșug. Iar pentru toate-i o plată. De aceea oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au să treacă peste tine. Acolo, pe cel mai înalt pisc al ținutului Epithymiei, se află Fericirea. Șade închisă într-un cufăr zăvorât cu o mie și unu de lacăte pe care îl păzește monstrul Dyspistía, care e mai impunător decât un gorun, mai crud decât ursoaica care-și apără puii și-are pielea mai groasă decât năcazul cel mai netrebnic. Dar până să ajungi la Dyspistía, trebuie să treci mai întâi prin poarta cetății, unde te va aștepta colosul Fovos. E mare și aspru ca un munte. La picioarele sale se înalță o movilă de nisip, trupurile presărate printre degetele-i de piatră ale celor ce n-au știut să-i răspundă la întrebări. În fine, în drumul tău către piscul Frav, ai să întâlnești agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe. Ele caută trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-și făurească tuburi de nai. De toate trebuie să te îngrijești și să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său. 

A mulțumit Pravoi părintelui și a purces la drum. N-a fost nici scurt, nici ușor, i-a fost foame, i-a fost sete, i-a fost frig și-a suferit de însingurare, dar nimic nu l-a oprit din a merge mai departe pentru a o cunoaște pe cea căreia i se spunea Fericire. În drumul său prin orașele și cătunele ce-i ieșeau în cale, oamenii îl primeau cu bucurie și tare se minunau de curajul lui când el le spunea în vorbe puține și scurte încotro s-a pornit, căci mulți alții, înzecit mai puternici și mai viteji, plecaseră înainte-ai s-o găsească și niciunul nu s-a mai întors. Ba chiar faima sa apucase de la o vreme înaintea pasului, astfel încât nici nu mai trebuia să le povestească cine e și-ncotro a apucat, căci ei știau deja, îl invitau în casă și la masă, și-l omeneau cu tot ce-i era de trebuință, și-i povesteau despre Fericire tot ce auziseră de pe la rubedenii și de prin vecini, fără să-i mai ceară și lui să le vorbească. Și nu puțini au fost aceia care i-au cerut să aștepte o clipă pentru a-și încinge sabia în jurul mijlocului și a-și înșeua bidiviul, pentru a purcede împreună în căutarea Fericirii. Doar că, simpli țărani sau luptători iscusiți, orășeni sau oșteni, oameni nedeprinși cu mersul și lupta sau războinici căliți în bătălii, toți abandonau, mai devreme sau mai târziu, până când Pravoi rămânea iarăși singur, speriați de drumul lung și greu, de sălbăticiunile ce la sfârtecau visele, de lipsa poamelor și a apei, de cenușiul pământului.     

Nu de puține ori a fost cât pe ce să fie sfâșiat de animalele sălbatece. În Pădurea celor o mie de suliți, numită așa după brazii subțiri ce creșteau drepți și semeți către cer, pe când rătăcise cărarea și poamele nu se mai arătau palmei, iar pasul luneca tremurând peste covorul de frunze, a întâlnit o namilă uriașă, cu părul brun și lung, cu ochi rotunzi și pătrunzători, cu gheare ascuțite ca briciul și glas bubuind ca tunetul. S-a pitit sub o stâncă, s-a sprijinit în ciomag și l-a chemat pe tătâne-su, întrebându-l ce e de făcut ca să scape cu viață din întâlnirea cu fioroasa dihanie. Iar tătâne-su i-a apărut în față, chiar acolo sub stâncă și a spus că nu-i urs animalul ce-l urmărește prin pădure, ci-i frica. Și are să scape de ea scuturându-se de toate gândurile, privind cerul înstelat în noaptea senină și alegându-și o stea care să-i fie călăuză. Și așa a făcut, iar frica a dispărut. 

Altă dată a întâlnit o felină cocoșată și uscată de i se vedeau coastele. Avea picioarele subțiri, blana maronie vărgată și-un bot ca o piatră de moară sfârtecând tot ce apuca, și oase și mortăciuni și resturi de la alte ospețe, dar nu se dădea în lături de a apuca orice-i trecea pe aproape. Însă cel mai mult nu-l speriau nici fălcile-i imense, nici chipu-i hâd, ci strigatul subțire care sfredelea nopțile și sufletele, rupând carnea dinăuntru și liniștea, și înfigându-se în inimă ca o săgeată cu zeci de vârfuri ascuțite. Nu e o hienă, cum crezi, i-a spus tătâne-su pe care l-a chemat iarăși, e doar furia. Lasă-ți trupul să se scalde în apa pârâului dimineața când soarele se răstoarnă peste buza pământului și îmbracă-ți trupul cu flori, iar furia o să dispară și n-are să te mai necăjească niciodată. 

Și furia a dispărut pentru totdeauna, așa cum îi spusese tătâne-su, dar a apărut o altă sălbăticiune care l-a speriat și i-a înfiorat pielea. Era lungă și subțire ca un șarpe, cenușie și moale ca o baltă cu noroi. Se încolăcea pe copaci, pe frunzele florilor, pe ierburile de pe cărare, pe stelele de pe cer și pe Lună și transforma ziua în noapte, iar noaptea în beznă, amenințând să-l înghită împreună cu drumul. Nu-i șarpe ceea ce vezi și ce simți, e tristețea. Spală-ți chipul cu cântecul păsărilor când soarele e drept deasupra creștetului și lasă susurul izvoarelor să-ți inunde urechile, iar vuietul vântului printre copacii înalți să te învelească în murmure, căci aceasta e doar tristețea însingurării și ea are să plece așa cum a sosit. Și așa a fost, cum a spus tătâne-su. 

Drumul i-a fost mult mai ușor de când a aflat cum să se ferească de sălbăticiuni. Și pasul i-a fost mai săltat și poamele mai aproape și drumul i-a părut tot mai scurt. Un singur necaz avea, ce-i tulbura nopțile și înșeua bidivii neîncrederii, că oricât ar fi vorbit și-ar fi povestit cu oamenii, tot nu știa cum arata Fericirea și ce-are să caute. Unii spuneau că nu-i om și că ar arăta ca o floare de cais, albă, delicată la atingere, firavă și parfumată, plutind prin aer ca funigeii. Alții dimpotrivă, povesteau că e o stea, strălucitoare, dar rece, de neatins de către oamenii de rând. În fine, mulți spuneau că e o oaie cu lâna de aur pe care însuși Iason și cei patruzeci și nouă de viteji au încercat s-o găsească și doar intervenția Herei a făcut ca ei să nu sfârșească în Hades. Dar cei mai mulți dintre cei cu care se sfătuise și păreau a ști ce vorbesc, ziceau că Fericirea nu e decât un gând luminos ca un licurici, care zboară noaptea pe lângă fântâni, pe unde locul-i scăldat în lăcrimarea de stele și clipocesc lumânatec.

După exact a șaptea mare și a șaptea țară, Pravoi a zărit dintr-o dată o lumină de mii de ori mai puternică decât cea a Lunii, care acoperea tot cerul. Și atunci a înțeles că e aproape de ținutul Epithymiei. A dat ocol zidului ce-l înconjura și de îndată ce tălpile au început să i se afunde în nisip a știut că poarta străjuită de colosul Fovos e aproape. 

- Ce cauți aici, străine? – a bubuit dintr-o dată un glas, de-au prins a se cutremura și zidurile cetății și pielea pe oase. Au nu știi că pe aici sufletele sunt nedorite? 

- Ba am mai auzit eu una-alta, dar trebuie musai să ajung pe muntele Vouno, unde șade cufărul închis cu o mie de lacăte, pentru că înăuntru se află Fericirea și trebuie să mi-o fac soață și s-o duc în sat la ai mei să se bucure și ei - a răspuns Pravoi cu curaj.

Atunci Fovos a râs de s-au cutremurat munții și dealurile din jur, iar păsările s-au speriat și s-au ridicat cu toatele către cer. 

- Și cum ai să ajungi tu la Fericire, n-ai aflat că pentru a izbândi până la ea trebuie să treci mai întâi de colosul Fovos, de agnoie și de monstrul Dyspistía?

- Ba am auzit, colosule și asta am să și fac – a spus Pravoi și a dat să deschidă poarta cetății, dar Fovos a întins două degete de cremene și l-a înțepenit în pământ. 

- Ai să poți trece așa cum te afli doar dacă îmi răspunzi drept la o întrebare, dar dacă nu știi răspunsul am să-ți cer să lași aici sufletul. Te-nvoiești?

- Desigur! Spune întrebarea. 

- Trei oameni erau într-o pădure, un arcaș l-a lovit cu săgeata pe unul dintre ei și toți trei au murit. Cum se face?

Pravoi a stat o vreme și s-a gândit. Și-a amintit vorbele lui tătâne-su „să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său” și a căutat răspunsul în adâncul sufletului, nicicum prin-prejuru-i bântuit de păsăret de tot felul.

- Oamenii sunt precum copacii, își trag seva din rădăcini, care le sunt părinți, și înmuguresc, dau ramuri noi și înfloresc prin copiii lor. Odată ce moare trunchiul, se va usca și rădăcina și ramurile cele noi. Cei trei erau tatăl, bunicul și fiul necopt. Ucigând tatăl, bunicul și fiul s-au mistuit odată cu el. 

Colosul Fovos și-a mângâiat cu degetele de piatră bărbia ascuțită ca un menhir și a murmurat întunecat.

- Drept ai spus! Nu-mi place să fiu învins, dar n-am încotro și te voi lăsa să mergi mai departe. 

Astfel i s-a deschis lui Pravoi poarta cea mare a cetății Epithymia. Și locul arăta exact așa cum îi spusese tătâne-su. Cerul era acoperit cu o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al cetății. Și fiecare soare își urmărea stăpânul precum câinele. Apoi casele păreau făcute toate din aer îndesat, copacii din hârtie împăturită, florile din fire uscate de iarbă așezate unele peste altele. În copaci nu creșteau fructe, ci obiecte din cele de care Pravoi nu auzise și nu mai văzuse, încălțări stranii, unele lungi ca un burlan în care oamenii încăpeau aproape cu totul, altele mici și subțiri de păreau a fi făcute din lujeri de floare, sau grele ca un bolovan, ori pline de scânteietoare metale. Apoi creșteau îmbrăcăminți felurite, mese și scaune de forme amețitoare, cutii din care ieșeau ciripituri de păsări și adieri de vânt, pietre rotunde în care se rostogoleau imagini ale trecutului. Pe poteci alergau degrabă care-încotro animale de fier care-i cărau în spinare pe oameni, iar prin cer, pe lângă sorii strălucitori, zburau păsări de argint. 

Pravoi a dat să stea de vorbă cu oamenii, să-i întrebe despre muntele Vouno, despre cufărul închis cu o mie și unu de lacăte, despre monstrul Dyspistía, dar nu putu să-i atingă cu privirea, așa de repede alergau împrejuru-i într-o grabă continuă și neînțeleasă, căci nu părea a ieși nimic din mâinile lor și din toată graba aceea. Ba a trebuit să se dea de câteva ori îndărăt ca să nu fie lovit de oamenii fără zăbavă și de animalele lor metalice. Nici vorbă să primească vreun răspuns la întrebările pe care le-a pus, căci părea a fi invizibil pentru fiecare din ei. Abia într-un colț a găsit doi localnici opriți să-și tragă sufletul în fața unui ochi de lumină și Pravoi le-a căutat privirea și de îndată și-a amintit vorbele lui tătâne-su „oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au sa treacă peste tine”. Și s-a convins de asta când a văzut fără-de-capătul din adâncul ochilor lor. De acum era singur. 

N-a apucat însă flăcăul să se gândească prea mult, căci a auzit zbaterea de aripi și răgetele de leu. A simțit unduirea de aer ce traversa cetatea făcând-o să se încovoaie, așa cum se încovoaie marea la trecerea valurilor și a știut fără să privească spre cer. Erau agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe, căutând trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-si făurească tuburi de nai. La vederea lor oamenii cetății au început să alerge și să se adăpostească, dar agnoiele îi urmăreau până în gaură de șoarece. Îi prindeau cu ghearele lor ascuțite, îi sfârtecau între maxilarele de leu înfometat și le răscoleau ascunzișurile cu coada lungă de șarpe, scoțându-i afară. Nimeni nu avea a scăpa. Dar Pravoi și-a amintit de fluierul de la tătâne-su, l-a scos din traista ce-o purta pe spinare și a început a cânta. Agnoiele s-au oprit de parcă cerul se cufundase în lavă topită, au ascultat încremenite cântecul fluierului, apoi s-au adunat cerc și au început să danseze roată în ritmul muzicii. Astfel le-a dus Pravoi până la zidurile cetății și le-a aruncat în afară.    

Flăcăul știa că scăpase și de ce-a doua încercare, mai rămânea o ultimă stavilă și apoi avea să cunoască Fericirea. Privind înspre răsărit se putea vedea deja piscul albit de vremi al muntelui Vouno. După lungul drum ce-l bătuse, distanța până la el îi păru ca drumul ciutei până la izvor. Doar urcușul i se arăta anevoios, dar apropierea Fericirii îl făcea să fie voios și să îndure cu ușurință povârnișul greoi. Când în sfârșit ajunse în vârf, privi înspre temelia muntelui. Lumea se vedea până hăt departe, aproape de capăt, iar acum îi părea atât de mare, mult mai mare decât își imaginase vreodată. Trecuse peste mări și țări, cunoscuse tot felul de oameni, vorbise cu ei, le cunoscuse obiceiurile și năzuințele, durerile și visele. Doar un singur lucru nu aflase, ce-i Fericirea. Dar avea să se lămurească de îndată, căci privind în sus văzu capul monstrului Dyspistía aplecat asupra sa. Avea fălcile deschise și dinții aliniați pe cinci rânduri, ascuțiți precum țepii lui Ilex Aquifolium. Din gură îi curgeau bale, întinzându-se ca pânzele de păianjen și ochii sticloși îl fixau ca într-o cușcă de șoareci. 

- Dar ai avut curaj, străine, să urci până aici. Doar ți s-a spus că ai să mă întâlnești! 

- O, desigur, de nenumărate ori, dar eu vreau să găsesc Fericirea, și tot așa, mi s-a spus că o găsesc aici. 

- Cei ce ți-au spus asta s-au înșelat – a râs monstrul Dyspistía, iar Pravoi s-a înnegurat imediat. 

- Ba tu să-mi fii cinstit, monstrule, să nu mi te ascunzi, că doar n-am bătut drumul până aici de pomană – s-a răstit Pravoi și a dat să treacă pe lângă monstru pentru a găsi cufărul cu o mie și unu de lacăte. Dar nu-l descoperi niciunde. Piscul Frav era un loc neted, din cremene aspră, nu mai mare decât o roată de car. Și nimic împrejur. 

Monstrul Dyspistía a râs din nou. 

- Ți-am spus că oamenii aceia te-au înșelat! 

Pravoi și-a luat capul în mâini și a căzut în genunchi. 

- Nu se poate ca Fericirea să nu existe, toată lumea vorbește despre ea. Când am plecat din satul dintre munți nu eram convins că există, credeam că sunt doar poveștile străbunilor, dar acum, înconjurând pământul, trecând printre atâția oameni și stând de vorbă cu ei, știu sigur că există. 

În ochii lui Pravoi se adunaseră lacrimile și curând prinseră a se prelinge peste piatră ca niște mărgele de chihlimbar. Și privindu-le atent, în fiecare dintre ele flăcăul descoperi o floare de cais delicată la atingere, firavă și parfumată, o stea strălucitoare și rece, o oaie cu lâna de aur, licuricii din jurul fântânii, o fată cu părul bălai și cu ochii scânteie și alte și alte vietăți în care oamenii crezuseră că se-ntrupează Fericirea. Erau atât de multe încât umpluseră piscul cât roata de car. Și atunci Pravoi înțelese. Îl privi cu ochii înlăcrimați pe Dyspistía și murmură. 

- Nu-i niciuna din toate și totuși e-n fiecare, așa-i?

Monstrul, înmuiat de mâhnirea flăcăului, clătină din cap.

- Așa-i precum spui. Fericirea e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – a răspuns monstrul Dyspistía.

- Învață-mă cum să o văd și îți voi da sufletul meu – a spus flăcăul sfârșit. Învață-mă, căci n-am să mă mai întorc niciodată acolo de unde am plecat. Locul acela nu mai există, oamenii aceia au dispărut. Nu a mai rămas nimic acolo. Nu pot pleca mai departe fără să știu a afla Fericirea din lucrurile mărunte – mai adaugă el privind în sus.

Monstrul oftă și îi spuse.

- Te pot ajuta cu asta, dar are să doară, are să doară amarnic, căci tot ce e în jurul tău are să se întoarcă împotriva-ți. Și tot ce e înăuntru are să-ți fie cer și pământ. 

Pravoi a clătinat din cap și monstrul abia a mai auzit „fă-o”. A scos atunci ghearele și i-a crăpat pielea lui Pravoi din călcâi și până la ceafă, l-a dezbrăcat de ea, a întors-o pe partea cealaltă și l-a îmbrăcat la loc. De acum inima, ficatul, plămânii și celelalte îi atârnau în afară, în timp ce gura, nasul și ochii se dezveleau spre înăuntru. Făcu câțiva pași. Constată că lumea se mișcă odată cu el. Se roti, se rostogoli, apoi privi în zare. Lumea era uriașă, mult mai mare decât i se păruse puțin mai devreme. Acum putea privi chiar până la capătul ei. Altfel, deloc schimbată. Ridică un deget și desenă pe cer o floare. Apoi întinse mâna și apucă un măr, îl șterse pe turul pantalonilor și muscă cu poftă din el.

- O vezi? – întrebă monstrul.

- Da - chicoti el. 

  

Povestea florii Soarelui (basm)

(dintr-un ghiont dat de Ficțiunile Reale. Joaca mi-a plăcut, dar cum spațiul era cam strâmt, am zis să las povestea să crească aici ca pâinea-n covată) 

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nici n-am fi avut ce să povestim. A fost odată un rege măreț, care avea o împărăție nesfârșită, atât de întinsă încât călăreții plecați să îi atingă hotarele nu se mai întorceau niciodată, căci îmbătrâneau și mureau înainte să vadă din nou turlele palatului. Iar regele avea o fiică pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Și era una la părinte fiica regelui, căci maică-sa murise imediat ce-o născuse. Și frumoasă și tristă era prințesa. De aceea regele îi îndeplinea fiece voie, de fiecare dată când prințesa cobora din turnul de fildeș al palatului, pentru a se amesteca printre celelalte suflete ale împărăției. Nici nu apuca să deschidă gura prințesa, că slujbașii palatului se înfățișau degrabă înaintea-i pentru a-i asculta poruncile.  

Și cel mai mult îi plăceau prințesei florile. Trimișii regelui cutreierau împărăția în lung și-n lat pentru a găsi cele mai minunate flori. Se cățărau pe piscurile cele mai înalte și adunau florile cuibărite în crevase de piatră spânzurate deasupra hăurilor, cutreierau câmpiile nesfârșite și ajungeau în locuri unde-n veci n-a călcat talpă de om, se adânceau în pădurile dese, umede și întunecate, unde-și tăiau calea cu securile d-atâtea ierburi uriașe ce le împânzeau, pitindu-se de animalele feroce și insectele înfricoșătoare, sau cercetau malurile mlăștinoase ale râurilor pentru a găsi nestemate în mocirle fetide. Era plină gradina palatului de cele mai rare și mai frumoase flori care se găseau pe Pământ, doar că prințesa se bucura numai o zi de floarea primită, îi mângâia petalele, îi sorbea miresmele, își umplea inima de culoare și apoi urca din nou în turnul de fildeș al palatului, așezând-se în firida ferestrei și privind cu-n oftat depărtările. „Tot n-am primit ce mai frumoasa floare” obișnuia ea să răspundă când tătâne-su o întreba de ce e tristă.  

Într-o bună zi, prințesa ieși în grădina palatului și porni la pas pe aleile acoperite cu flori. Se plimbă o vreme printre ele, apoi coborî la lac și se întinse pe iarba crudă. Își așeză faldurile rochiei împrejuru-i, se rezemă pe coate și privi lung apa. Și în acea clipă descoperi în lac, chiar în lacul din grădina palatului, cea mai minunată dintre florile pe care le visase vreodată, cea mai grozavă floare de pe Pământ. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții. Prințesa a simțit inima cum îi tresaltă și sângele cum începe să-i alerge prin trup și fără să mai aștepte nicio zbatere de pleoape strigă. „Tatăăă, floarea, am găsit floarea. Pe asta o vreau. E cea mai grozavăăă!”. Și a venit bătrânul său tată într-o fugă, ținându-și cu mâinile poalele robei ca să nu se împiedice în graba sa, și-a privit fiica, a urmărit cu privirea vârful degetelor sale și s-a întunecat pe dată. Și-ar fi trimis supușii oriunde în lume, în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, în cele mai periculoase locuri, să caute cele mai rare și mai bine ascunse flori, dar ceea ce îi arătase fata nu-i putea oferi, oricât de mare și puternic ar fi fost. Așa că mâhnirea îi fu imensă când înțelese că floarea pe care o îndrăgise fata nu va putea fi niciodată culeasă și plantată în grădina palatului, iar deznădejdea îi fu și mai mare. „Sigur, fata tatii, om socoti și ne-om sfătui cum să scoatem din apă floarea ce ți s-a lipit de suflet” șopti el cu capul în pământ. Degrabă îi chemă pe slujbașii palatului și arătându-le floarea cea galbenă ce plutea deasupra apei, le spuse cu fermitate: „vedeți floarea aceea, ea e zăvorul fericirii fiicei mele, aduceți-mi-o și să voi acoperi în aur”. Tare se mai minunară slujbașii de cuvintele regelui și de dorințele sale. Se priviră unul pe altul cu teamă, își plecară capetele, își frânseră mâinile și nu fură în stare să spună niciun cuvânt. Până când unul dintre ei, mai tânăr și mai crud la minte, avu curajul și murmură palid „dar mărite rege, acela e Soarele care se reflectă în apă”. „Știu, răspunse regele împietrit, și vreau să mi-l aduceți”. Și s-au avântat slujbașii coroanei în apa lacului, și au încercat să prindă Soarele cu palmele goale, cu plasele pescărești, cu putini uriașe din lemn, cu capcane meșteșugite din stuf, dar nicicum n-au reușit. Soarele li se strecura printre degete ca peștii zglobii și fugea mai departe de-a lungul zilei zâmbind.  

Fiindcă niciunul nu reuși să culeagă Soarele din lac, regele dădu de veste în toata împărăția că va da jumătate din ea celui care va reuși să scoată floarea inimii din apă. Și pe dată sosiră la palat cavaleri neînfricați, războinici căliți în aspre bătălii, prinți înveșmântați în mătăsuri și nestemate. Dar cum sosiră așa și plecară, căci niciunul dintre ei nu-și putea imagina cum ar putea fi scoasă din apă reflexia Soarelui. Nici spadele, nici sulițele, nici pumnalele ascuțite, nici arcurile încordate nu le erau de niciun folos. Imaginea Soarelui reflectată în apă nu putea fi adusă la mal,  oricât și-ar fi încordat ei puterile.

Văzând că nu-i de șagă, regele chemă atunci la palat toți învățații împărăției și le ceru să se gândească pe îndelete și cu adâncă înțelepciune pentru a găsi calea spre fericirea prințesei și spre liniștirea sufletului său. Și stătură înțelepții și se gândiră o săptămână, două, șapte, dar în cele din urmă se declarară și ei neputincioși. Doar unul, cel mai bătrân dintre ei, își aminti că undeva în împărăție ar fi trăit totuși cineva care ar putea ști cum să abată calea Soarelui spre Pământ și îi grai astfel regelui „peste șapte râuri și șapte munți, în peștera din vârful cel mai înalt pisc al celui din urmă munte, locuiește vrăjitoarea Ixchel. Se spune că ea însăși ar fi fost iubita Soarelui, dar că l-ar fi trădat cu Saturn și Soarele ar fi azvârlit-o pe Pământ ca să-și ispășească păcatele. Mergi la vrăjitoare, mărite rege și ea îți va dezlega calea încătușată”.

Și regele nu pregetă nicio secundă. Puse să i se înșeueze calul, să i se pregătească merindele, să i se aducă paloșul cel mai mare și purcese la drum. Lung era drumul, dar scurt îi păru la gândul că odată ajuns are să găsească leacul care să aducă zâmbetul pe chipul prințesei. Și trecu peste șapte râuri și șapte munți, urcă cu greu piscul cel mai înalt pisc al celui din urmă munte și în cele din urmă descoperi peștera unde sălășluia vrăjitoarea Ixchel. Era hâdă și uscată ca un copac cu scorburi vrăjitoarea Ixchel. Avea trupul mărunt și cenușiu, pierzându-se printre stâncile ascuțite cu care se împletea, dar ochii, ochii îi avea mari și luminoși ca doi luceferi strălucitori. „Știu de ce ai venit, nu trebuie să te mai obosești” îi spuse ea regelui privind la globul de cristal pe care îl ținea în palmă și prin care se învârteau în aburi rozalii și palate și lacuri și sori și stele și păduri și mlaștini. „Există doar o singură cale prin care poți aduce Soarele pe Pământ și îl poți planta în grădina palatului. Fix la miezul zilei, când Soarele urcă peste floarea de nufăr și-o acoperă pe de-a-ntregul, tu trebuie degrabă s-o smulgi, s-o acoperi cu o umbră deasă și s-o plantezi așa în grădină. Soarele are să rămână captiv în floare și ai să-l poți duce unde îți este vrerea”. „Dar...” încercă să mai adauge vrăjitoarea Ixchel, însă regele îi luă vorba din gură și adăugă tremurând. „Orice! Nu exista dar, o să fac orice pentru ca ceea ce mi-ai spus să se întâmple întocmai. Vrei viața mea, ti-o dau, dacă asta va aduce fericirea veșnică a fetei mele.” Atunci vrăjitoarea Ixchel a râs, ca o furtună a râs, dezvelindu-și gura știrbă și adâncă precum fântânile iadului. „Nu-mi trebuie viața ta. N-am ce face cu ea. O am pe a mea și mi-e de ajuns că mă chinui cu ea” a mai spus vrăjitoarea, apoi a adăugat „dar trebuie să ții cont de un lucru, floarea ce-o vei culege are să aibă câte o sămânță pentru fiecare privire pe care fata are să i-o arunce. Deci bagă de seamă”. A fost rândul regelui să zâmbească. Dacă asta era singura problemă, atunci viața sa și a fiicei sale avea să fie minunată până la capătul zilelor.  

Alergă bătrânul rege într-un suflet înapoi la palat, așteptă ca la miezul zilei Soarele să urce peste floarea de nufăr și să o acopere pe de-a-ntregul, smulse floarea, apoi o înveli cu umbra sa temătoare și o plantă așa în curtea palatului. A doua zi dimineață tare se mai minună prințesa de floarea ce-i ieși în cale. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții, prinsă într-o tulpină înaltă cât ea. Așa că prințesa se apropie și o sărută ușor pe miezul portocaliu. Iar prințesei i se păru că floarea a tresărit și a clipit zglobiu. Și mai avea o ciudățenie floarea. Indiferent unde era așezată, ea privea de fiecare dată spre Soare, ca și cum ar fi fost legată printr-un fir invizibil de el. Tare s-a mai bucurat prințesa, atât de tare încât turnul ei de fildeș a început să capete pânze de păianjeni la ferești. Tare s-a mai bucurat și regele de bucuria prințesei. Și probabil ar fi trăit așa până la adânci bătrâneți dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care de altfel se întâmplă cu fiece floare din lume. Toamna, cercul portocaliu al florii s-a transformat într-o pânză de gherghef în care ziua a însăilat o mulțime de puncte, la început maronii, apoi din ce în ce mai închise, până au devenit negre. Erau semințele florii, atâtea câte priviri îi aruncase prințesa. Și când vântul de vest a început a bate, acestea s-a împrăștiat în toată grădina palatului, pe alei, în rondurile de flori, în hârdaiele cu pământ, pe pajiști, peste dealuri. Iar în primăvara următoare o mulțime de flori ale Soarelui au răsărit în împărăție, de parcă cerul, cu Soarele în mijloc, s-ar fi spart în mii de oglinzi și ar fi căzut pe Pământ. Și iar s-a bucurat prințesa nespus. Și iar s-a bucurat regele de bucuria prințesei. Și poate că povestea s-ar fi cuminte terminat aici, dacă în anul următor nu s-ar fi întâmplat întocmai, iar în celălalt, asemeni, astfel încât în numai câțiva ani întreaga împărăție a regelui s-a umplut de flori ale Soarelui care au acoperit totul.

Nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu regele și prințesa. Dar se bănuiește că au trăit totuși fericiți până la adânci bătrâneți într-o împărăție muuult, mult mai mică, ascunsă undeva lângă marginea de răsărit a lacului, sub pălăriile uriașe ale florii-soarelui.