Prințesa Pământului

Pravoi Slanik era flăcău în satul dintre munți. Abia îi mijiseră mustățile și tuleiele-n barbă. Nici vorba însă să se-ntreacă-n lungime cu ale lui Chitruc, motanul și nici să se-ndese ca perii din bidineaua lui Cima. Pravoi se născuse într-o gospodărie de oameni sărmani, așa cum erau de altfel toți vecinii săi, până hăt departe, la marginea satului. Căci locul era înconjurat de munți înalți și semeți și cea mai apropiată așezare omenească era la ani depărtare cu pasul. De aceea traiul lor era simplu și tot ce-și aveau era ieșit din mâinile lor aspre, dar harnice, și casele, și cele d-ale gurii, și cele d-ale sufletului. Pravoi fusese un copil lipsit de griji. Nimeni în Ats nu-i spusese că grijile se-înfiripă abia atunci când ceea ce ți-e dat e mai mult decât nevoia și nici n-avea să afle vreodată. Însă în toate poveștile spuse de bătrânii satului, Pravoi auzise vorbindu-se despre Fericire. Degeaba a întrebat ce-i aceea o dată, de două ori, de zece ori, toți ai lui au ocolit răspunsul și i-au spus mereu „lasă c-ai să afli tu când o să ajungi flăcău”. Și a aflat într-o dimineață cu soare, când roua plângea pe petalele florilor și degetele picioarelor se hârjoneau cu firele zglobii și ude de iarbă. 

- Fericirea e Prințesa Pământului, e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, cum sirenele din jurul insulei Eea îmbătau navigatorii cu cântecul lor dulce, de Ulise a trebuit să le-nfunde cu ceară urechile mateloților săi, iar el însuși s-a legat de catargul corăbieri, ca să scape cu viață. Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – i-a mai spus bătrânul cu ochii închiși.

Tare s-a mai minunat Pravoi de ceea ce auzise și tare s-a mai mâhnit, căci nimic nu era de înțeles. Trei nopți n-a dormit încercând să descoasă vorbele bătrânului și să le facă șir rotund și simplu de cuvinte, cum simple și rotunde sunt șiragurile de mărgele de la  gâtul femeilor, dar n-a izbândit. Și în a treia zi i-a spus lui tătâne-su.

- Tată, eu am să plec în lume să caut Fericirea. Dacă există, și trebuie să existe, căci toată lumea vorbește despre ea, atunci am s-o găsesc și am să o aduc aici să o cunoașteți cu toții și să vă bucurați de ea. Dacă nu există, atunci am să mă-ntorc așa cum am plecat, căci gândul Fericirii îl mână pe om, și-l face să-și schimbe viața după cum îi cântă, în timp ce lipsa ei îl lasă așa cum l-a făcut mumă-sa.  

S-a mâhnit bătrânul, dar n-a putut să-ntoarcă gândul flăcăului, așa că i-a pus câteva merinde în traistă, i-a dat un ciomag noduros să se sprijine-n el când i-o fi drumul mai greu și un fluier să cânte pădurii și să uite de singurătate și i-a spus așa. 

- Eu nu știu nimic despre Fericire, n-am auzit să fi trecut prin apropierea bordeiului meu, așa cum nu știu ca altcineva de aici să fi cunoscut-o. Dar din moși se spune că pentru a ajunge s-o întâlnești trebuie să mergi peste șapte mări și șapte țări și să ajungi în ținutul Epithymiei. Ai să-l recunoști imediat pentru că cerul e acoperit de o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al ținutului și locurile arată altfel decât aici. În pomi nu cresc mere și pere și prune ca la noi, ci lucruri care mai de care mai ciudate, de nimeni pe-aici n-a auzit de ele, haine de îmbrăcat trupul, acareturi de îmbrăcat bordeiele, obiecte stranii de bucurat ochii și urechile și nările, sau bulgări de cuvinte de înălțat sufletul. Casele nu-s făcute din lemn, ci-s clădite cu degetul din fâșii de aer întărit, mâncarea nu-i adunată din câmp, ci e făurită din bucăți de materie în ateliere de meșteșug. Iar pentru toate-i o plată. De aceea oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au să treacă peste tine. Acolo, pe cel mai înalt pisc al ținutului Epithymiei, se află Fericirea. Șade închisă într-un cufăr zăvorât cu o mie și unu de lacăte pe care îl păzește monstrul Dyspistía, care e mai impunător decât un gorun, mai crud decât ursoaica care-și apără puii și-are pielea mai groasă decât năcazul cel mai netrebnic. Dar până să ajungi la Dyspistía, trebuie să treci mai întâi prin poarta cetății, unde te va aștepta colosul Fovos. E mare și aspru ca un munte. La picioarele sale se înalță o movilă de nisip, trupurile presărate printre degetele-i de piatră ale celor ce n-au știut să-i răspundă la întrebări. În fine, în drumul tău către piscul Frav, ai să întâlnești agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe. Ele caută trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-și făurească tuburi de nai. De toate trebuie să te îngrijești și să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său. 

A mulțumit Pravoi părintelui și a purces la drum. N-a fost nici scurt, nici ușor, i-a fost foame, i-a fost sete, i-a fost frig și-a suferit de însingurare, dar nimic nu l-a oprit din a merge mai departe pentru a o cunoaște pe cea căreia i se spunea Fericire. În drumul său prin orașele și cătunele ce-i ieșeau în cale, oamenii îl primeau cu bucurie și tare se minunau de curajul lui când el le spunea în vorbe puține și scurte încotro s-a pornit, căci mulți alții, înzecit mai puternici și mai viteji, plecaseră înainte-ai s-o găsească și niciunul nu s-a mai întors. Ba chiar faima sa apucase de la o vreme înaintea pasului, astfel încât nici nu mai trebuia să le povestească cine e și-ncotro a apucat, căci ei știau deja, îl invitau în casă și la masă, și-l omeneau cu tot ce-i era de trebuință, și-i povesteau despre Fericire tot ce auziseră de pe la rubedenii și de prin vecini, fără să-i mai ceară și lui să le vorbească. Și nu puțini au fost aceia care i-au cerut să aștepte o clipă pentru a-și încinge sabia în jurul mijlocului și a-și înșeua bidiviul, pentru a purcede împreună în căutarea Fericirii. Doar că, simpli țărani sau luptători iscusiți, orășeni sau oșteni, oameni nedeprinși cu mersul și lupta sau războinici căliți în bătălii, toți abandonau, mai devreme sau mai târziu, până când Pravoi rămânea iarăși singur, speriați de drumul lung și greu, de sălbăticiunile ce la sfârtecau visele, de lipsa poamelor și a apei, de cenușiul pământului.     

Nu de puține ori a fost cât pe ce să fie sfâșiat de animalele sălbatece. În Pădurea celor o mie de suliți, numită așa după brazii subțiri ce creșteau drepți și semeți către cer, pe când rătăcise cărarea și poamele nu se mai arătau palmei, iar pasul luneca tremurând peste covorul de frunze, a întâlnit o namilă uriașă, cu părul brun și lung, cu ochi rotunzi și pătrunzători, cu gheare ascuțite ca briciul și glas bubuind ca tunetul. S-a pitit sub o stâncă, s-a sprijinit în ciomag și l-a chemat pe tătâne-su, întrebându-l ce e de făcut ca să scape cu viață din întâlnirea cu fioroasa dihanie. Iar tătâne-su i-a apărut în față, chiar acolo sub stâncă și a spus că nu-i urs animalul ce-l urmărește prin pădure, ci-i frica. Și are să scape de ea scuturându-se de toate gândurile, privind cerul înstelat în noaptea senină și alegându-și o stea care să-i fie călăuză. Și așa a făcut, iar frica a dispărut. 

Altă dată a întâlnit o felină cocoșată și uscată de i se vedeau coastele. Avea picioarele subțiri, blana maronie vărgată și-un bot ca o piatră de moară sfârtecând tot ce apuca, și oase și mortăciuni și resturi de la alte ospețe, dar nu se dădea în lături de a apuca orice-i trecea pe aproape. Însă cel mai mult nu-l speriau nici fălcile-i imense, nici chipu-i hâd, ci strigatul subțire care sfredelea nopțile și sufletele, rupând carnea dinăuntru și liniștea, și înfigându-se în inimă ca o săgeată cu zeci de vârfuri ascuțite. Nu e o hienă, cum crezi, i-a spus tătâne-su pe care l-a chemat iarăși, e doar furia. Lasă-ți trupul să se scalde în apa pârâului dimineața când soarele se răstoarnă peste buza pământului și îmbracă-ți trupul cu flori, iar furia o să dispară și n-are să te mai necăjească niciodată. 

Și furia a dispărut pentru totdeauna, așa cum îi spusese tătâne-su, dar a apărut o altă sălbăticiune care l-a speriat și i-a înfiorat pielea. Era lungă și subțire ca un șarpe, cenușie și moale ca o baltă cu noroi. Se încolăcea pe copaci, pe frunzele florilor, pe ierburile de pe cărare, pe stelele de pe cer și pe Lună și transforma ziua în noapte, iar noaptea în beznă, amenințând să-l înghită împreună cu drumul. Nu-i șarpe ceea ce vezi și ce simți, e tristețea. Spală-ți chipul cu cântecul păsărilor când soarele e drept deasupra creștetului și lasă susurul izvoarelor să-ți inunde urechile, iar vuietul vântului printre copacii înalți să te învelească în murmure, căci aceasta e doar tristețea însingurării și ea are să plece așa cum a sosit. Și așa a fost, cum a spus tătâne-su. 

Drumul i-a fost mult mai ușor de când a aflat cum să se ferească de sălbăticiuni. Și pasul i-a fost mai săltat și poamele mai aproape și drumul i-a părut tot mai scurt. Un singur necaz avea, ce-i tulbura nopțile și înșeua bidivii neîncrederii, că oricât ar fi vorbit și-ar fi povestit cu oamenii, tot nu știa cum arata Fericirea și ce-are să caute. Unii spuneau că nu-i om și că ar arăta ca o floare de cais, albă, delicată la atingere, firavă și parfumată, plutind prin aer ca funigeii. Alții dimpotrivă, povesteau că e o stea, strălucitoare, dar rece, de neatins de către oamenii de rând. În fine, mulți spuneau că e o oaie cu lâna de aur pe care însuși Iason și cei patruzeci și nouă de viteji au încercat s-o găsească și doar intervenția Herei a făcut ca ei să nu sfârșească în Hades. Dar cei mai mulți dintre cei cu care se sfătuise și păreau a ști ce vorbesc, ziceau că Fericirea nu e decât un gând luminos ca un licurici, care zboară noaptea pe lângă fântâni, pe unde locul-i scăldat în lăcrimarea de stele și clipocesc lumânatec.

După exact a șaptea mare și a șaptea țară, Pravoi a zărit dintr-o dată o lumină de mii de ori mai puternică decât cea a Lunii, care acoperea tot cerul. Și atunci a înțeles că e aproape de ținutul Epithymiei. A dat ocol zidului ce-l înconjura și de îndată ce tălpile au început să i se afunde în nisip a știut că poarta străjuită de colosul Fovos e aproape. 

- Ce cauți aici, străine? – a bubuit dintr-o dată un glas, de-au prins a se cutremura și zidurile cetății și pielea pe oase. Au nu știi că pe aici sufletele sunt nedorite? 

- Ba am mai auzit eu una-alta, dar trebuie musai să ajung pe muntele Vouno, unde șade cufărul închis cu o mie de lacăte, pentru că înăuntru se află Fericirea și trebuie să mi-o fac soață și s-o duc în sat la ai mei să se bucure și ei - a răspuns Pravoi cu curaj.

Atunci Fovos a râs de s-au cutremurat munții și dealurile din jur, iar păsările s-au speriat și s-au ridicat cu toatele către cer. 

- Și cum ai să ajungi tu la Fericire, n-ai aflat că pentru a izbândi până la ea trebuie să treci mai întâi de colosul Fovos, de agnoie și de monstrul Dyspistía?

- Ba am auzit, colosule și asta am să și fac – a spus Pravoi și a dat să deschidă poarta cetății, dar Fovos a întins două degete de cremene și l-a înțepenit în pământ. 

- Ai să poți trece așa cum te afli doar dacă îmi răspunzi drept la o întrebare, dar dacă nu știi răspunsul am să-ți cer să lași aici sufletul. Te-nvoiești?

- Desigur! Spune întrebarea. 

- Trei oameni erau într-o pădure, un arcaș l-a lovit cu săgeata pe unul dintre ei și toți trei au murit. Cum se face?

Pravoi a stat o vreme și s-a gândit. Și-a amintit vorbele lui tătâne-su „să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său” și a căutat răspunsul în adâncul sufletului, nicicum prin-prejuru-i bântuit de păsăret de tot felul.

- Oamenii sunt precum copacii, își trag seva din rădăcini, care le sunt părinți, și înmuguresc, dau ramuri noi și înfloresc prin copiii lor. Odată ce moare trunchiul, se va usca și rădăcina și ramurile cele noi. Cei trei erau tatăl, bunicul și fiul necopt. Ucigând tatăl, bunicul și fiul s-au mistuit odată cu el. 

Colosul Fovos și-a mângâiat cu degetele de piatră bărbia ascuțită ca un menhir și a murmurat întunecat.

- Drept ai spus! Nu-mi place să fiu învins, dar n-am încotro și te voi lăsa să mergi mai departe. 

Astfel i s-a deschis lui Pravoi poarta cea mare a cetății Epithymia. Și locul arăta exact așa cum îi spusese tătâne-su. Cerul era acoperit cu o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al cetății. Și fiecare soare își urmărea stăpânul precum câinele. Apoi casele păreau făcute toate din aer îndesat, copacii din hârtie împăturită, florile din fire uscate de iarbă așezate unele peste altele. În copaci nu creșteau fructe, ci obiecte din cele de care Pravoi nu auzise și nu mai văzuse, încălțări stranii, unele lungi ca un burlan în care oamenii încăpeau aproape cu totul, altele mici și subțiri de păreau a fi făcute din lujeri de floare, sau grele ca un bolovan, ori pline de scânteietoare metale. Apoi creșteau îmbrăcăminți felurite, mese și scaune de forme amețitoare, cutii din care ieșeau ciripituri de păsări și adieri de vânt, pietre rotunde în care se rostogoleau imagini ale trecutului. Pe poteci alergau degrabă care-încotro animale de fier care-i cărau în spinare pe oameni, iar prin cer, pe lângă sorii strălucitori, zburau păsări de argint. 

Pravoi a dat să stea de vorbă cu oamenii, să-i întrebe despre muntele Vouno, despre cufărul închis cu o mie și unu de lacăte, despre monstrul Dyspistía, dar nu putu să-i atingă cu privirea, așa de repede alergau împrejuru-i într-o grabă continuă și neînțeleasă, căci nu părea a ieși nimic din mâinile lor și din toată graba aceea. Ba a trebuit să se dea de câteva ori îndărăt ca să nu fie lovit de oamenii fără zăbavă și de animalele lor metalice. Nici vorbă să primească vreun răspuns la întrebările pe care le-a pus, căci părea a fi invizibil pentru fiecare din ei. Abia într-un colț a găsit doi localnici opriți să-și tragă sufletul în fața unui ochi de lumină și Pravoi le-a căutat privirea și de îndată și-a amintit vorbele lui tătâne-su „oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au sa treacă peste tine”. Și s-a convins de asta când a văzut fără-de-capătul din adâncul ochilor lor. De acum era singur. 

N-a apucat însă flăcăul să se gândească prea mult, căci a auzit zbaterea de aripi și răgetele de leu. A simțit unduirea de aer ce traversa cetatea făcând-o să se încovoaie, așa cum se încovoaie marea la trecerea valurilor și a știut fără să privească spre cer. Erau agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe, căutând trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-si făurească tuburi de nai. La vederea lor oamenii cetății au început să alerge și să se adăpostească, dar agnoiele îi urmăreau până în gaură de șoarece. Îi prindeau cu ghearele lor ascuțite, îi sfârtecau între maxilarele de leu înfometat și le răscoleau ascunzișurile cu coada lungă de șarpe, scoțându-i afară. Nimeni nu avea a scăpa. Dar Pravoi și-a amintit de fluierul de la tătâne-su, l-a scos din traista ce-o purta pe spinare și a început a cânta. Agnoiele s-au oprit de parcă cerul se cufundase în lavă topită, au ascultat încremenite cântecul fluierului, apoi s-au adunat cerc și au început să danseze roată în ritmul muzicii. Astfel le-a dus Pravoi până la zidurile cetății și le-a aruncat în afară.    

Flăcăul știa că scăpase și de ce-a doua încercare, mai rămânea o ultimă stavilă și apoi avea să cunoască Fericirea. Privind înspre răsărit se putea vedea deja piscul albit de vremi al muntelui Vouno. După lungul drum ce-l bătuse, distanța până la el îi păru ca drumul ciutei până la izvor. Doar urcușul i se arăta anevoios, dar apropierea Fericirii îl făcea să fie voios și să îndure cu ușurință povârnișul greoi. Când în sfârșit ajunse în vârf, privi înspre temelia muntelui. Lumea se vedea până hăt departe, aproape de capăt, iar acum îi părea atât de mare, mult mai mare decât își imaginase vreodată. Trecuse peste mări și țări, cunoscuse tot felul de oameni, vorbise cu ei, le cunoscuse obiceiurile și năzuințele, durerile și visele. Doar un singur lucru nu aflase, ce-i Fericirea. Dar avea să se lămurească de îndată, căci privind în sus văzu capul monstrului Dyspistía aplecat asupra sa. Avea fălcile deschise și dinții aliniați pe cinci rânduri, ascuțiți precum țepii lui Ilex Aquifolium. Din gură îi curgeau bale, întinzându-se ca pânzele de păianjen și ochii sticloși îl fixau ca într-o cușcă de șoareci. 

- Dar ai avut curaj, străine, să urci până aici. Doar ți s-a spus că ai să mă întâlnești! 

- O, desigur, de nenumărate ori, dar eu vreau să găsesc Fericirea, și tot așa, mi s-a spus că o găsesc aici. 

- Cei ce ți-au spus asta s-au înșelat – a râs monstrul Dyspistía, iar Pravoi s-a înnegurat imediat. 

- Ba tu să-mi fii cinstit, monstrule, să nu mi te ascunzi, că doar n-am bătut drumul până aici de pomană – s-a răstit Pravoi și a dat să treacă pe lângă monstru pentru a găsi cufărul cu o mie și unu de lacăte. Dar nu-l descoperi niciunde. Piscul Frav era un loc neted, din cremene aspră, nu mai mare decât o roată de car. Și nimic împrejur. 

Monstrul Dyspistía a râs din nou. 

- Ți-am spus că oamenii aceia te-au înșelat! 

Pravoi și-a luat capul în mâini și a căzut în genunchi. 

- Nu se poate ca Fericirea să nu existe, toată lumea vorbește despre ea. Când am plecat din satul dintre munți nu eram convins că există, credeam că sunt doar poveștile străbunilor, dar acum, înconjurând pământul, trecând printre atâția oameni și stând de vorbă cu ei, știu sigur că există. 

În ochii lui Pravoi se adunaseră lacrimile și curând prinseră a se prelinge peste piatră ca niște mărgele de chihlimbar. Și privindu-le atent, în fiecare dintre ele flăcăul descoperi o floare de cais delicată la atingere, firavă și parfumată, o stea strălucitoare și rece, o oaie cu lâna de aur, licuricii din jurul fântânii, o fată cu părul bălai și cu ochii scânteie și alte și alte vietăți în care oamenii crezuseră că se-ntrupează Fericirea. Erau atât de multe încât umpluseră piscul cât roata de car. Și atunci Pravoi înțelese. Îl privi cu ochii înlăcrimați pe Dyspistía și murmură. 

- Nu-i niciuna din toate și totuși e-n fiecare, așa-i?

Monstrul, înmuiat de mâhnirea flăcăului, clătină din cap.

- Așa-i precum spui. Fericirea e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – a răspuns monstrul Dyspistía.

- Învață-mă cum să o văd și îți voi da sufletul meu – a spus flăcăul sfârșit. Învață-mă, căci n-am să mă mai întorc niciodată acolo de unde am plecat. Locul acela nu mai există, oamenii aceia au dispărut. Nu a mai rămas nimic acolo. Nu pot pleca mai departe fără să știu a afla Fericirea din lucrurile mărunte – mai adaugă el privind în sus.

Monstrul oftă și îi spuse.

- Te pot ajuta cu asta, dar are să doară, are să doară amarnic, căci tot ce e în jurul tău are să se întoarcă împotriva-ți. Și tot ce e înăuntru are să-ți fie cer și pământ. 

Pravoi a clătinat din cap și monstrul abia a mai auzit „fă-o”. A scos atunci ghearele și i-a crăpat pielea lui Pravoi din călcâi și până la ceafă, l-a dezbrăcat de ea, a întors-o pe partea cealaltă și l-a îmbrăcat la loc. De acum inima, ficatul, plămânii și celelalte îi atârnau în afară, în timp ce gura, nasul și ochii se dezveleau spre înăuntru. Făcu câțiva pași. Constată că lumea se mișcă odată cu el. Se roti, se rostogoli, apoi privi în zare. Lumea era uriașă, mult mai mare decât i se păruse puțin mai devreme. Acum putea privi chiar până la capătul ei. Altfel, deloc schimbată. Ridică un deget și desenă pe cer o floare. Apoi întinse mâna și apucă un măr, îl șterse pe turul pantalonilor și muscă cu poftă din el.

- O vezi? – întrebă monstrul.

- Da - chicoti el.