În cumpănă timpul

Împărat al Împăraților, Constructor al Universului, Cârmuitor al Imperiului Nesfârșirii, Timpul a simțit că nu e mai de folos oamenilor așa cum fusese odată. Tot mai mulți pământeni i s-au plâns că nu le mai este, că e meschin, neîndestulător, subiectiv. Adevărul e că de la o vreme el însuși  începuse să se simtă bătrân, obosit, dezamăgit. Da aceea a hotărât că a sosit ceasul să se retragă și să lase locul cuiva mai tânăr, cu mai multă putere și mai multă încredere, unuia dintre fiii săi, Trecutul, Prezentul sau Viitorul. Și fără zăbavă a dat vorbă să fie chemați tustrei la palat. Iar fiii s-au înfățișat neîntârziat. 

Timpul i-a privit mândru. Trecutul era deja un bărbat în toată firea, unul tânăr dar robust. Bine făcut, cu umerii drepți și puternici, inspira încredere și liniște. Părea să cunoască mersul lumii cu toate poticnelile ei. Vorbea puțin, dar atunci când o făcea spusele lui puteau fi încrustate în piatră. Ceilalți doi frați nu-l aveau la inimă pentru că deși era înțelept și blajin, iubea cel mai mult cimitirele și florile uscate de pe marmure. 

Viitorul era un vlăjgan blond, înalt și deșirat. Spre deosebire de fratele său mai mare era tot timpul cu zâmbetul pe buze și cu capul în nori. Era optimist, vesel, mereu pus pe glume. Vedea totul în roz și nimic, chiar nimic nu i se părea imposibil. De aceea era și plăcut de toată lumea, deși cel mai adesea vorbele lui pline de speranță nu se adevereau, însă lăsau tuturor impresia că viața poate fi simplă, ceea ce îi îmbăta o vreme precum vinul.

Prezentul era cel mai mic dintre fii. Era doar un copil, abia i se ițea capul printre picioarele fraților săi. Timpul nu-și punea nădejdea în el, dar nu putea să nu-l cheme la voroavă. Pe lângă faptul că era mic și plăpând în comparație cu frații săi, Prezentul era într-o continuă schimbare, în fiecare zi arăta altfel, era mereu mai împlinit, mai bine făcut, mai bărbat. Însă, spre surprinderea lui tătâne-su, prâslea arăta o uimitoare clarviziune. Nimic din ceea ce spunea, și mai ales din ceea ce gândea, nu era nelalocul său. Vederea îi era dreaptă și limpede.  

- Dragii mei feciori, a venit vremea să mă retrag și ca unul dintre voi să preia frâiele Împărăției Nesfârșite a Universului – a spus Timpul cu glas istovit. Știu că toți trei sunteți vrednici să-mi luați locul, dar vreau să știu ce crede fiecare dintre voi despre o asemenea însărcinare. 

Primul a prins a glăsui fratele cel mare. 

- Cred că mie mi se cuvine mai degrabă locul tău, tată. Sunt cel mai mare dintre frați și cunosc cel mai bine lumea. Am văzut lucruri și întâmplări pe care nimeni altcineva nu le-a văzut și niciun amănunt al trecerii ceasului nu a scăpat fără să-mi agațe colțul privirii. 

- Ba eu cred că eu sunt cel mai potrivit să conduc Împărăția Fără de Sfârșit în locul tău, tată. Deși Trecutul este înțelept și sfătos, nu are nicio viziune asupra a ceea ce ar trebui făcut, asupra a ceea ce e de dorit să urmeze. El e încuiat în gândurile sale neprimenite și țepene și nu e în stare să privească înainte.  

Pentru o vreme s-a făcut liniște. Prâslea tăcea. Timpul l-a căutat cu privirea și l-a îmboldit cu blândețe. 

- Tu, prâsleo, ce crezi, ești mai potrivit decât frații tăi să conduci împărăția, sau ar trebui ca unul dintre ei să o facă?

Prâslea și-a dres glasul și a vorbit limpede și cu îndrăzneală, întorcându-se cu fața pe rând ba spre unul dintre frați, ba spre celălalt. 

- Nu voi a spune vorbe de ocară despre frații mei și nici nu voi a te mânia, tată. Dar cred că nici Trecutul și nici Viitorul nu sunt potriviți să preia frâiele împărăției, iar dacă unul dintre noi ar trebui să o facă, acela sunt eu. Pentru că voi ați rămas două tablouri încremenite în Timp, pe peretele din casa părintelui. Pe măsura curgerii ceasurilor, obrazul tău, Trecutule, devine tot mai încrețit, vopseaua în care te acoperi crapă ca o tencuială prost aplicată, culorile tale pălesc pe măsură ce te depărtezi și contururile se deformează până când abia se mai disting în amurg. La fel și tu, Viitorule, ești un tablou cu culori vii, luminoase când ești privit de departe, dar pe măsură ce ochiul se apropie, oamenii văd minciuna pe care vrei să le-o vinzi. Pe sub spoiala pânzei în culori calde care ia ochii privitorului, începe să se vadă realitatea cu tonurile ei reci. Pe când eu, gândesc și vorbesc doar despre ceea ce văd și ceea ce simt.       

Tare i-au mai plăcut Timpului vorbele mezinului și tare s-a mai bucurat de așa flăcău. Așa de tare încât i-a dat scaunul său și a vestit tuturor că Prezentul este noul Împărat al Împăraților, Domn al Universului și Cârmuitor al Nesfârșirii.