Second hand

Îi plăceau mult obiectele vintage. Piese de mobilier, obiecte artizanale, statuete, veselă, pânzeturi, le aduna de prin târguri și de prin magazinele de antichități scunde, pitite printre străduțele înguste și prăfuite ale orașului. Locuința ei era mică, abia avea loc să le mai îndese. Dar le iubea, simțea că astfel se împletește cu lumea, altfel firea ei retrasă o ținea departe de ea. Uneori ridica câte un obiect și încerca să-și imagineze persoana care îl atinsese ultima oară și împrejurarea în care o făcuse. De exemplu balerina de porțelan. Fusese cumpărată, desigur, de o fată subțirică și timida, care fie iubea dansul, fie fusese ea însăși o balerină. Era tăcută și avea un câine corgi jucăuș care o iubea și se lipea tot timpul de ea ca să-l mângâie. Nu era o fată fericită pentru că nu găsise încă bărbatul care s-o iubească.

S-a speriat un pic când a venit pana de curent și totul a devenit negru. Nu i se mai întâmplase. A stat încremenită pe canapea vreme bună, dar lumina nu s-a mai aprins. Ochii au început însă să se obișnuiască cu bezna. Și-a venit în fire, s-a ridicat, a mers la scrinul roșu-cireș și a căutat pe pipăite lumânarea. A găsit-o și a aprins-o. Imediat a înlemnit. I s-a părut că mai e cineva în casă. A făcut câțiva pași călcând ușor și temerea a devenit convingere. Pe scaunul scrinului ședea un bărbat. Purta o tunică de brocart verde închis, lungă până la genunchi, cu mânecile evazate și primii nasturi descheiați, lăsând să se vadă cămașa elegantă de in cu guler înalt și mânecile ieșindu-i pe sub ea. Pantalonii din lână fină, strânși pe picior, erau tot verde închis, aproape de negru. În picioare purta cizme din piele moale până la genunchi cu catarame metalice mari, strălucitoare. O broșă nobiliară cu blazonul familiei era vizibilă peste piept. Era complet rupt de realitatea din jur. Din când în când înmuia pana în călimară și scria ceva pe o hârtie îngălbenită de vreme. 

- Bună seara, domnișoară Štrukelj - a spus bărbatul pe un ton ferm, dar binevoitor, atunci când a văzut-o apropiindu-se și privindu-l cu ochi mari. 

- Bună seara - a murmurat ea tremurat. 

- Mă bucur mult că am ajuns, în fine, să ne cunoaștem.

- Daaar... dumneata? 

Bărbatul a pus pana lângă hârtie și s-a întors către ea. Nu era un bărbat în carne și oase, era doar o umbră. O umbră colorată. 

- Permite-mi să mă prezint, Contele Ulrich al II-lea din Celje - a continuat bărbatul reverențios.

S-a ridicat în picioare și a scos pălăria măturând cu ea pământul într-un arc de cerc. 

- Șiii... ce cauți în casa mea? - a murmurat iar domnișoara Štrukelj cu mâna pe sfeșnicul de bronz. 

Bărbatul a râs. 

- Îmi pare rău, nu cred că ai fost înștiințată, dar m-ai adus aici odată cu scrinul. Antikvitete Novak galerija, Jurčičev trg 2, probabil că îți spune ceva. 

Fata a privit pierdută în miezul timpului câteva secunde, apoi a zâmbit. 

- Sigur că îmi amintesc, domnul Krajnc, mic, bătrâior, cu chelie, ochelari rotunzi și barbișon ca de țap. 

- Exact - a zâmbit și bărbatul. 

- La scrinul acesta mi-am scris toate scrisorile de dragoste. A fost lucrat special pentru mine și a stat în camera mea până la moarte. De altfel asta făceam și acum, când ai aprins lumânarea, scriam o scrisoare de amor unei domnițe elegante și sensibile ca un boboc de trandafir. 

Domnișoara Štrukelj a încercat să citească ce scrie în epistolă, însă lumina palidă a lumânării era insuficientă, așa că a renunțat. 

- Dă-mi voie acum să ți-i prezint și pe ceilalți prieteni ai mei - a revenit Contele Ulrich al II-lea din Celje” și a făcut mâna roată de jur împrejur. Acolo în fotoliu, e Marko Pohlin, călugăr și scriitor iluminist. L-ai adus aici odată cu lampa sub care citește. El n-o să te deranjeze niciodată, toată ziua citește. 

Marko Pohlin a ridicat privirea scurt și a înclinat ușor din cap, pentru ca apoi să scoată limba, să-și treacă degetul arătător peste ea și să dea pagina cărții pe care părea a o citi cu patimă.

- Dincolo, rezemat de comoda cu sertare, cu fronturi arcuite, mâner din fildeș și picioare de lemn sculptat, e generalul Rudolf Maister. A venit odată cu comoda care a aparținut familiei.

Generalul a luat poziția drepți, a pocnit călcâiele care au scos un zgomot ascuțit și a înclinat capul cu o mișcare bruscă până când bărbia i-a atins pieptul. A reluat apoi curățirea sabiei, pe care tocmai întindea cu o cârpă moale untură de vită și ulei de lămâie.     

- Iar dincolo, în colț, femeia care stă pe scaunul de nuc cu spătar sculptat și lucrează e Antonija Höffern. Ea a venit cu fețele de masă cu broderii și cusături fine. 

Antonija Höffern a înclinat capul abia perceptibil într-o parte și a zâmbit larg, împungând încă o muscă în țesătură. Domnișoara Štrukelj, care la început se speriase, i-a privit zâmbind pe tuspatru. Știa cu siguranță că mai erau și alții ascunși prin sertare, prin cutiile de pantofi, sau cele de pălării, dar fie nu putuseră să iasă, fie nu era momentul potrivit să se arate. N-avea nicio îndoială.

- N-aș fi vrut să te speriem. Noi ne-am mutat aici de când ai cumpărat obiectele și ne simțim foarte bine. Vreau să știi asta. Ne bucurăm mult că locuim împreună. Și tare ne-am fi dorit să putem sta de vorbă, dar n-am vrut să ne arătăm pentru a nu te tulbura. Să stai de vorbă cu omul care locuiește într-un scrin nu e tocmai ușor pentru cineva cu capul pe umeri. Noroc cu... - a mai continuat Contele Ulrich al II-lea din Celje, dar fix atunci lumina s-a aprins.