M-au luat din pat

Când m-am trezit am descoperit patru bărbați care stăteau înțepeniți lângă pat. Carmen adormise pe scaun. Un pic m-am speriat. Cum de reușiseră să intre? Toți aveau costume bleumarin și fețe blajine, deloc înspăimântătoare. Am vrut să mă dau jos din pat, dar n-am putut. M-au ajutat ei. Doi m-au apucat de sub braț și doi de picioare. Nu știu de ce nu m-au scos pe ușă și au preferat să mă scoată pe geam. Plutind pe deasupra orașului. M-au lăsat fix în fața casei alor mei. Am deschis poarta și am intrat. Buruienile erau înalte cât mine. Cub s-a gudurat pe lângă picioarele mele și n-a plecat până nu l-am smotocit bine. Mama repara un ciorap căruia i se găurise călcâiul. Tata nu se vedea nicăieri. 

- E plecat prin oraș după piesele lui pentru Dacia. Cum îl știi – a bombănit mama când a văzut că privesc iscoditor. 

Un pic m-a mirat că mama avea părul blond-arămiu ca spicele de grâu copt, lung și împletit în două cozi strânse în creștet. Nu-l purtase niciodată așa de când mă știam. Îl tundea mereu scurt. Și nici blond nu fusese. Cu cozi blonde o văzusem doar în pozele din tinerețe când îl cunoscuse pe tata, poze pe care le păstra într-o cutie de bomboane Dalia care avea pe capac chiar o dalie mare mov. 

- Sărut mâna, mamă!

Mama a ridicat privirea, m-a privit o secundă, apoi a continuat să coasă.

- Bine ai venit! Vrei să mănânci ceva? 

- Da, aș vrea. 

A lăsat ciorapul și a mers în bucătărie. A scos oala de ciorbă din frigider și mi-a pus două polonice. Apoi a scos din cuptor tava cu friptură de porc și cartofi copți. 

- Am făcut pentru tine. Știu că-ți plac.  

De unde știa mama c-o să vin, n-am înțeles. Nimeni nu știa c-am să vin. Nici eu.

- Am făcut și scovergi! – a mai spus zâmbind și a scos din bufet o farfurie, a dat la o parte șervetul cu dungi albastre și mi-a trecut-o pe sub nas. 

- Aaa... și vezi că a sunat Camelia – mi-a mai zis înainte să plece și să mă lase să mănânc. 

Am rămas încremenit. De unde știa mama de Camelia? Nu vorbisem niciodată nimănui despre ea. Fata asta fusese marele meu secret. Trecuserăm ca doi fluturi orbi unul pe lângă altul. Nici nu ne atinsesem aripile. Abia un pic colțul privirii. Când am terminat facultatea m-am însurat, am făcut copii, copiii sunt mari, Camelia a dispărut. N-am mai știut nimic despre ea.

- A lăsat vreo vorbă?

- A zis că știi unde o găsești.     

M-am tot gândit cum de-a putut spune Camelia că știu unde o găsesc. Singura imagine cu ea care îmi rămăsese pe fundul retinei era din amfiteatrul de la facultate. Stătea mereu pe ultimul rând. În anii din urmă alături de un băiat care nu i-a fost aproape. 

Am dat fuga la facultate. L-am rugat pe portar să mă lase să intru după ce i-am strecurat o hârtie mototolită  în palmă. Era ciudat să mă aflu iar acolo. Pașii se auzeau pe coridoarele goale ca o bilă de ping-pong trecută de colo-colo între doi parteneri. Am deschis ușa cu sufletul chircit. Camelia era acolo unde bănuiam, pe ultimul rând. Singură, cu capul plecat. Nu se schimbase niciun pic. 

- Te așteptam – a spus ridicând privirea și zâmbind, iar eu am simțit deodată cum mă podidesc lacrimile. Am vrut s-o întreb „de atunci?” dar am simțit cum mă sufoc și n-am putut descleșta dinții.

Ea a coborât și m-a strâns tare în brațe. Apoi mi-a luat capul în palme și mi-a sărutat apăsat buzele. 

- Da, de atunci – mi-a șoptit la ureche, deși eram sigur că niciun cuvânt nu-mi trecuse dincolo de buze. Niciodată nu trecuse. 

Am simțit cum iau foc, știam că devenisem roșu ca o lalea și mi-era rușine de emoțiile mele nestăpânite. Au început să-mi țiuie urechile. Aș fi vrut să îi spun că îmi pare rău, că viața e o bestie, o mașină flipper care ne joacă pe degete. Dar ce rost mai avea să-i înșir toate prostiile astea?! Timpul era scurs ca zeama dintr-un borcan de compot spart. Am tăcut și am coborât privirea în pământ. Atunci am văzut cum Camelia se schimbă la față. Oare auzea și ea cum îmi țiuie urechile?! Un bărbat a intrat alergând în amfiteatru. Mă așteptam să fie portarul, dar nu era el. Avea un halat alb, m-am gândit că era de la laboratorul electric. 

Țiuitul se auzea tot mai puternic, greu de suportat. Din senin au apărut cei patru bărbați de mai devreme. M-au luat pe sus ca prima dată și m-au adus înapoi în pat. Dar țiuitul nu s-a oprit. Carmen s-a ridicat din scaun și a început să țipe și să plângă în hohote. Țiuitul a continuat drept și continuu.