N-am știut niciodată cum a ajuns balerina în casa noastră. Era o statuetă din porțelan, mică și subțire, de vreo 15-20 de centimetri înălțime, cam cât palma mea de lungă. A stat tot timpul în bibliotecă, în corpul din mijloc al ei, pe raftul al treilea, cel din dreptul ochilor, spre deosebire de toate celelalte porțelanuri, statuete, vaze, farfurii decorative, pahare, cești de cafea, care stăteau într-o vitrină numai a lor, de care mama avea grijă ca de ochii din cap.
Cel mai mult m-a mirat la statuetă faptul că deși era subțire și înaltă nu cădea niciodată. De fapt, atunci când am văzut-o prima dată am crezut că în clipa imediat următoare o să se încline și o să se prăbușească de pe raftul pe care stătea, pe parchet. În viața mea n-am mai văzut asemenea realizare. Balerina părea vie. Avea balerini, colanți, un body clasic și bine-cunoscutul tutu. Asta era bucata cea mai interesantă pentru că lucrătura era atât de fină încât pur și simplu nu puteai înțelege cum a fost realizată. Păreau a fi multe straturi de tul subțiri ca lama de bărbierit, lipite unul peste altul și înfoindu-se datorită rotirilor artistei, oferind bogăție statuii și încântare privirii. Dacă te uitai fix, cu ochii lipiți de tutu mai mult timp, aveai impresia că acesta începe să tremure ușor, ca și cum artista s-ar aflat în plin spectacol. Balerina însăși era foarte fin lucrată, iar poziția ei era revelatoare. Stătea pe vârfuri, cu călcâiul piciorului din față atingând degetele piciorului din spate, corpul îi era zvelt, cu spatele drept și pieptul scos înainte, în timp ce brațele îi erau rotunjite deasupra capului, ușor în față, formând un cerc perfect. Fața fetei, gravă, concentrată, vorbea ea însăși despre îndârjirea în a executa cât mai bine mișcările. Era întoarsă complet către dreapta, oferind privitorului doar obrazul stâng, privind oblic spre pământ undeva spre piciorul bibliotecii. Aveam să aflu mai târziu, când eram deja adolescent și îmi pusesem în gând să cercetez mai atent balerina, că poziția aceea era una clasică în balet și se numea poziția a cincea.
Însă deși delicatețea statuetei, felul în care fusese gândită și lucrată, furau ochiul privitorului, nu acestea erau motivele care-l făceau să se deschidă larg într-un uimire nemăsurabilă. Balerina era înaltă și dreaptă, iar jos se sprijinea doar pe vârfurile pantofilor de balet. Cei doi pantofi cu vârful rotunjit se uneau practic într-unul singur și statueta se sprijinea doar în pantoful acela dublu, nu mai lat de 3-4 milimetri în diametru, dând impresia oricui ar fi văzut statueta că așa ceva e cu neputință să existe, că balerina oprită pentru o secundă în poziția a cincea își va continua mișcarea, își va depărta picioarele, unul către Clea lui Lawrence Durrell și celălalt către Arcul de triumf al lui Erich Maria Remarque, pentru a pregăti o săritură, oferind corpului o mai mare stabilitate. Însă balerina nu mișca niciodată picioarele, doar fusta de tul tremura ușor dacă o fixai mai mult timp cu privirea, în timp ce fata rămânea în poziția aceea imposibila și greu de acceptat. Din cauza aceasta îmi formasem un obicei în fiecare dimineata, în a trece pe lângă bibliotecă să văd dacă balerina mai e acolo la locul ei, înainte să merg la baie pentru a-mi spăla ochii și dinții.
În ziua în care marele cutremur a scuturat pământul, am fugit afară cu toții, apoi ne-am întors în apartament speriați și nesiguri. Primul lucru pe care l-am căutat pentru a mă asigura că totul e în regulă, a fost balerina. Spre stupoarea mea, balerina era la locul ei și încă se mai clătina ușor, deși revolta pământului încetase de mai bine de jumătate de ora. Mut de uimire mi-am prins obrajii în palme și am privit-o încântat câteva minute bune. În cele din urmă am auzit în spatele meu glasul mamei: „odată și-odată o să cadă” și când m-am întors i-am zărit chipul schimonosit de o furie reprimată, niciodată n-am știut dacă din cauza cutremurului sau a balerinei care supraviețuise timpului. De altfel, în vitrina cu porțelanuri era un mic dezastru, două vaze chinezești, statueta cu vulturul și cea cu ostașul, o ceașcă de cafea și două farfuriuțe zăceau în cioburi.
Eram la liceu și începuseră să mă intrige lucrurile din jurul meu care nu aveau o explicație limpede, când am luat la cercetat statueta și aveam să îi descopăr secretul. Era de fapt un fel de hopa-mitică. Corpul ei era foarte subțire și foarte ușor, aproape ca o foaie de hârtie, în timp ce picioarele îi erau foarte grele. Nu știu ce metal cuprins într-un volum atât de mic ar fi putut atârna atât de greu. De asemenea, vârfurile pantofilor erau rotunjite ușor, ceea ce îi permitea ca în cazul unor zdruncinări să nu se răstoarne într-o parte și să cadă, ci doar să se aplece ușor pentru a reveni apoi la locul ei în poziția a cincea, cu mișcări line și elegante într-o parte și alta. Nu era doar o realizare artistică copleșitoare, ci și una tehnică excepțională.
A fost și momentul în care am început să-mi pun întrebări vizavi de faptul că balerina se afla în bibliotecă, unde doar tata ștergea de praf rafturile de lemn și nu în vitrină, lângă celelalte porțelanuri, unde doar mama ștergea de praf rafturile de sticlă și obiectele dinăuntru. N-am găsit nicio explicație și nici n-am încercat să forțez un răspuns. La fel cum fără explicație a rămas observația că, deși era evident că mama exilase balerina din vitrina cu porțelanuri pe insula pustie a bibliotecii, alături de alți mari exilați cum ar fi Murakami, Llosa, sau Amos Oz, nici tata nu părea să îi dea prea mare atenție de-a lungul zilei.
Imediat ce tata a murit, statueta a dispărut fără niciun cuvânt și fără nicio urmă. Mă așteptam să țipe când cineva va încerca să o sustragă de la locul ei, dar n-a făcut-o. Nu știu exact când am observat dispariția ei. Dacă mă întrebi acum aș răspunde fără șovăială că atunci când ne-m întors de la cimitir și am intrat în casă, am privit înspre bibliotecă și am observat că balerina nu mai era acolo. Dar probabil că n-a fost așa. Probabil că au mai trecut câteva zile până când am început să mă obișnuiesc cu noua formă pe care o căpătase pământul, am început să văd mai clar lucrurile din jur care vreme îndelungată se ascunseseră într-o ceață impenetrabilă și abia atunci am observat că a dispărut. Încă mai aveam ochii acoperiți cu o peliculă subțire de tristețe când am întrebat-o pe mama dacă știe ce s-a întâmplat cu balerina, dar ea mi-a răspuns repezit că n-are habar, dar că locul balerinelor e pe scenă și nu în biblioteci și că probabil s-a întors înapoi în Franța, acolo de unde a venit.
Nu aveam să aflu niciodată mai multe detalii nici despre apariția balerinei în casa noastră, cum nu aveam să aflu nimic nici despre dispariția ei. După numai o lună i-am spus mamei că mi-am găsit o slujbă și un loc într-o garsonieră. Eram deja în anul trei la litere. După vacanța de vară m-am și mutat. Viața m-a luat pe sus și am uitat complet de balerina aflată în poziția a cincea. Până azi, când am citit povestea Un vas fragil a lui Kawabata și mi-am amintit de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu