Tâlhărie

Eram în cartier și mergeam liniștit către casă când am simțit o împunsătură în spate ca și cum o doamnă m-ar fi atins cu colțul genții, sau un domn cu vârful umbrelei. Apoi am auzit în ureche câteva cuvinte și mi-am dat seama că nu-i nici una, nici alta.

- Să nu țipi că-ți zbor creierii. 

Apoi o mână puternică m-a apucat de umăr și m-a lipit cu fața de perete. 

- Ceasul, telefonul și portofelul! Repede! – a șoptit vocea un pic agitată după părerea mea și o mână a început să mă pipăie în jurul coapselor. 

- Telefon n-am - i-am spus liniștit și mâna s-a oprit din pipăit. 

- Cum dracu n-ai telefon? Și pe astea, pe feisbuc, pe tictoc, pe uatap unde te uiți?

- Intru rar și doar acasă. Iar de sunat nu mă sună nimeni. Dacă chiar are nevoie cineva să vorbească cu mine o să mă găsească. Acasă am un fix.  

- Bine, atunci scoate ceasul și portofelul – mi-a ordonat vocea autoritar.

- Nici ceas n-am – am oftat înțelegând bine că omul o să fie iar dezamăgit. 

- Cum? Nici ceas n-ai? Și cum știi cât e ora?

- Nu prea mă interesează. Eu am un job flexibil, nu ține cont de orele zilei. Stomacul îmi spune singur când îi e foame. Așa că de ce m-ar interesa ora?

- Scoate atunci portofelul – a strigat vocea care părea un pic cuprinsă de panică. 

- E în buzunarul de la piept al jachetei.

Mâna a intrat în buzunar și a extras cu dibăcie portofelul. Apoi o vreme nu s-a mai auzit nimic. Nicio mișcare, nicio vorbă. Am crezut că vocea a luat ce și-a dorit și a dispărut după colț. Însă n-a fost așa.

- La dracu! – a țipat vocea isterică. Ce portofel e asta? E gol! N-ai decât douăj dă lei și niciun card. Îți bați joc de mine! Îți zbor creierii, jur, dacă nu-mi dai banii, ceasul și telefonul. 

Eram deja îngrijorat. Vocea era mult prea nervoasă. Mi-era că o să i spargă un vas de sânge în creier și face din aia, zi să-i zic. Nu știu cum îi spune, dar ați înțeles ideea. 

- Zău, omuleț! Îți faci sânge rău degeaba. N-am nici telefon, nici ceas, nici bani. Sunt scriitori și nu știu dacă știi, dar scriitorii nu se lăfăiesc în bani. Poate Cărtărescu. Nu zic, îmi ajung să trăiesc, dar cam atât. 

- Scriitor? Adică cum? Ce faci?

- Adică scriu! Scriu cărți.

- Adică ziare și din astea, reviste. Sau ești pe la primărie și scrii acte pe la ăia. 

- Nici una, nici alta. Scriu cărți. Cărțile sunt așa, un fel de ziare mai groase în care nu scrii știri, scrii ce-ți trece prin cap, ce visezi noaptea, ficțiune.

- Și despre ce sunt cărțile astea?

- Despre orice. Uite, în ultima vreme trendul e să se scrie despre realitatea brută, fără prea multe prelucrări. Scris simplu fără înflorituri, dialoguri scurte, idei preluate din viață. 

- Zău? Scrii și despreee... despree... ciordeli?

- Scriu uneori!

- Zău? Și ce scrii? 

- Uite de exemplu recent am făcut un text mic de ziua cărții cu un tip onest care mergea pe stradă și a fost atacat dintr-o dată de un borfaș. 

- Șiii... ce se întâmpla cu borfașii în cărți?

- Ei, depinde de la autor la autor. Eu încerc să fiu un tip optimist. La mine toți borfașii ajung să fie prinși și azvârliți în pârnaie. Sau împușcați de polițiști...

S-a făcut iar liniște de-am crezut din nou că omul meu o tulise. Am mai rămas așa cu fața la perete și cu mâinile ridicate și sprijinite pe zid vreo 2-3 minute, apoi m-am întors. Tipul era palid rău. Trebuia neapărat să șadă undeva, altfel mi-era că pică din picioare și-și sparge și capul. Avusesem eu un prieten care a pățit asta și a fost nasol rău, cu scos apă din creier, cu umflat craniul. Brrr. Cu ultimii puricei de energie vocea a zbierat însă la mine.

- Minți! Nu ești niciun scriitor, ăștia nu merg pe străzi, ăștia stau la mese și scriu. Dă-mi telefonul, ceasul și toți banii pe care îi ai. Și în plus scriitori n-arată așa, au burtă, fălci, curu cât butoiul cu vin și ochii tulburi.   

N-am căutat să-l contrazic. M-am mai scotocit în schimb prin buzunare și am mai găsit un leu cincizeci. I-am dat. Apoi mi-a venit o idee sclipitoare.

- Stai numai un pic că-ți arăt. 

Și am desfăcut geanta pe care o țineam pe umăr. Am scos din ea cartea și i-am arătat-o.

- Uite! Ăsta e romanul pe care l-am scris. E primul și probabil o să fie și singurul. Dar mai vedem. Vezi, aici e numele meu, Dan Banu și aici a titlul romanului „Ochiul dinlăuntru”. 

A luat cu grijă cartea din mâinile mele și a privit-o cu un amestec de teamă pe de o parte, de parcă ar fi fost un pui de leu și milă, pe de alta, de parcă puiul de leu stătea să se desfacă ca o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. 

În timp ce individul desfăcea cartea și îi răsfoia paginile, am văzut peste umărul lui că pe trotuarul celălalt cineva îmi făcea semne disperate. O mână se azvârlea într-o parte, apoi se ridica, cobora în viteza spre pământ, după care degetul mijlociu și arătătorul aceleiași mâini făceau veseli un fel de bicicleta răsturnată cum făceam în școală când eram puști. În cele din urmă m-am prins ce voia să transmită mâna de peste trotuar, așa că am smuls cartea din mâinile pungașului, l-am pocnit cu ea peste falcă și am rupt-o la fugă. 

Când am ajuns acasă mi-a părut rău pentru ce am făcut. Deja era așa palid că părea să se prăbușească la prima adiere de vânt. Când a mai deschis și cartea și a văzut îmbârligarea aia de furnicuțe negre, s-a încovoiat ca o pisică pe poziția de apărare și a rămas așa îndoit. Sunt sigur că și acum ar mai fi fost acolo înțepenit dacă nu-l pocneam eu cu cartea.