Înăuntru

A îmbrăcat cămașa, pantalonii și-a pus pantofii și a ieșit. Imediat zgomotul orașului l-a înconjurat ca o ploaie deasă. Mașini vâjâind, oameni vorbindu-și agitați, macarale, ciocane, păsări. A mers fără să se uite în stânga sau în dreapta. Știa precis unde trebuie să ajungă, deși nu mai fusese acolo niciodată. Dacă l-ar fi întrebat cineva de unde știe încotro să meargă și cum de cunoaște atât de bine drumul, ar fi șovăit. Nu aflase nici de la prieteni, nici de la cineva din familie și cu siguranță nici de la vreun străin. Se gândi mai bine și își spuse că probabil visase locul și drumul până acolo. Visa adesea. Avea somnul tulbure și se trezea la ore nepotrivite privind tavanul întunecat al camerei minute în șir. Când a ajuns la cimitir a apucat poteca cea mai din dreapta și aproape de capătul ei a găsit mormântul. Era exact așa cum și-l închipuise. Nu era un mormânt propriu-zis, la fel ca celelalte din jur, ci mai degrabă o mică grotă săpată în piatră. Un pic asta l-a mirat căci împrejur nu era niciun munte, iar piatra aceea se ivise acolo ca o dorință fierbinte între gândurile sfioase. Gura grotei fusese acoperită cu o piatră lată și subțire ca o poartă de castel. Cineva dăduse însă de curând piatra la o parte cât să lase să se strecoare un trup subțire. Urmele în țărână confirmau alunecarea de curând a pietrei. Știa că locul unde trebuie să ajungă în cele din urmă era chiar acolo, înăuntru. Ezită câteva clipe, apoi se strecură cu greu printre piatra rotundă și marginile ascuțite ale mormântului. Era întuneric. A stat nemișcat și a încercat să nu se gândească la nimic. Frământările, mici ca nucile rotunde, se eliberau din țeasta-i încremenită, apoi se rostogoleau prin aer desfăcându-și aripile, scoțând capul și umplându-și trupul de pene și o zbugheau prin crăpătura din piatră. El le auzea doar fâlfâitul aripilor. După un timp ochii au început să se obișnuiască cu locul. O lumină stranie a crescut în interiorul intunericului, întâi ca o stea îndepărtată, apoi ca o lună plină, pentru ca în cele din urmă să înflorească galben-roșietic ca un soare tomnatic. Grota nu era largă, cât pentru un om stând aplecat și întinzând brațele. Jos era tocmită o lespede plană. În capătul ei, piatra se rotunjea și creștea ca un cap neliniștit. S-a așezat acolo. Era liniște, atât de liniște încât auzi toate glasurile pe care nu le auzise niciodată. Pe cel al mamei dându-i țâță, pe cel al tatălui cântându-i de leagăn, pe cel al cerului șușotind ca un mecanism de ceas răsucind milioane de rotițe într-un mers simetric. O pasăre intră prin deschiderea de piatră și i se așeză pe umăr. Nu știa ce pasăre e. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. Era liniștitoare apropierea păsării. Coborî ochii zâmbind și abia atunci zări fâșia de pânză de pe lespede. O ridică și o privi atent. Era o fâșie îngustă de pânză albă de in. În câteva locuri pânza părea sângerie. Oare cine fusese acolo? Visul nu-i spunea nimic despre cel ce fusese înmormântat acolo, ci îi descrisese în amănunt doar locul și drumul. De fapt, gândi el, fusese cineva cu adevărat înmormântat acolo? Nu erau semne că un trup de om ostenit de viață ajunsese adus acolo pentru a se odihni. Pentru câteva secunde îi trecuse prin cap că locul acela fusese pregătit de fapt pentru altcineva care încă nu-l descoperise. Apoi își aminti perfect visul. Locul desenat, drumul șerpuit. Și atunci un gând subțire și ascuțit ca un trăsnet îl cutremură: poate că locul fusese aranjat chiar pentru el. Se scutură însă înfiorat de gândul neașteptat. Vru să bage fâșia de pânză în buzunarul pantalonilor, dar constantă că pantalonii nu aveau buzunar, așa cum știa. De fapt cercetând mai atent constată că nici măcar nu era îmbrăcat cu pantaloni și cămașă, așa cum fusese de dimineață. Era învelit într-o pânză de in legată cu câteva fâșii subțiri în jurul brâului. În picioare avea sandale simple din piele, iar capul îi era acoperit cu un ștergar. Neașteptat, dar nu-și făcu griji în privința noilor piese de îmbrăcăminte și nici în privința modului în care ajunsese îmbrăcat așa. Pasărea de pe umăr zbură afară. Se sprijini în toiag și ieși și el. Pe cărăruie întâlni două femei care parcă-l așteptau. Îl priviră lung și cu nesfârșită uimire. Nu-l mirau niciun pic ochii mari ai femeilor. Se simțea cu adevărat un alt om. Era mai liniștit, gândurile tulburi dispăruseră, lucrurile din jur aveau contururi mai bine închegate, zgomotul orașului pălise. Îl bucura nespus schimbarea și simțea că are puteri nebănuite. Apoi îi veni un gând năstrușnic. Se întoarse și privi atent piatra de mormânt. Închise ochii și întinse brațele. Când îi deschise piatra acoperea complet deschiderea din stâncă, ca și cum aceasta nici n-ar fi existat. Zâmbi. 

Hotărî să nu se mai întoarcă pe jos, ci să ia tramvaiul până acasă.