Tata m-a luat de mână și m-a dus la mânăstirea părăsită aflată în miezul cetății. Am urcat la ultimul nivel și acolo mi-a arătat fereastra. Privește, mi-a spus. Am privit atent. Era o fereastră veche cu păianjeni în colțuri, cu tocurile mâncate de apă și vânt, cu jumătate dintre ochiurile de sticlă căzute, iar cealaltă jumătate mânjită cu vălătuci albaștri de timp obturând privirea. Dincolo de ea se vedeau ca pe o tablă de șah pătrățele din acoperișurile roșii ale orașului și din zidul unei clădiri din apropiere, mai sus o cruce de pe turla bisericii aflată nu departe, iar și mai sus cerul și păsările. Ce să văd, l-am întrebat mirat. Ce vrei, mi-a spus oftând și atunci am înțeles că printr-o fereastră crăpată poți vedea orice îți dorești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu