Totul arăta exact ca în grădina din spatele casei. Și copacii și florile și pergola și măsuța mică cu trei scaune. Doar că în loc să fie verzi sau colorate, erau complet albe și în loc să pară solide și zdravene, păreau mai degrabă făcute din vată de zahăr. La măsuță stătea un bărbat care semăna binișor cu Dudău a Petrii. Dar nu era el, era vorba de altcineva, n-ar fi putut spune cine deși își scormoni bine memoria. Avea bărbia prinsă într-o palmă și cu degetele de la cealaltă frunzărea paginile unui dosar destul de gros. Bărbatul părea că îl așteptase pentru că imediat ce dăduse colțul casei îi zâmbise, se ridicase în picioare și îi făcuse semn să ia loc. Nu înțelegea deloc unde se află. Locurile îi erau familiare, dar știa că e departe, foarte departe de casă. În afară de grădină nu se mai vedea nimic în jur, ca și cum o mână magică ar fi decupat-o și ar fi lipit-o pe pagină albă a unui caiet.
- Unde suntem?
- În cer.
Și bărbatul a arătat cu brațul înclinat la 45 de grade în jos.
Urmărindu-i degetul a observat peisajul care semăna cu ceea ce văzuse mai demult, când zburase cu avionul, casele mici-mici, orașele, râurile, munții.
- Ce naiba caut aici?
- Ai murit și ai ajuns în cer.
Se scărpina în creștet și se strâmbă, așa cum făcea de fiecare dată când intra într-o mare încurcătură. Încercă să își amintească unde fusese ultima dată și ce făcuse. Rememoră încet-încet cearta, vasele sparte, cuțitul. Oftă.
- Și acum?
- Acum trebuie să stăm un pic de vorbă.
- Despre ce?
- Despre ce a fost. Probabil că ai citit prin reviste, sau ai văzut pe internet că atunci când mor oamenii își revăd întreaga viață. Am aici dosarul tău, dacă ai nevoie pot să te ajut.
Bănuia că e vorba mai degrabă de un interviu, ca cel de angajare, pentru ca ei să se lămurească dacă va fi repartizat în Rai sau în Iad. I se părea evident că asta avea să urmeze.
- Ai avut o viață frumoasă, plină?
Se codi să răspundă. Știa că orice răspuns greșit îi pavează drumul spre Iad. Trebuia să vină numai cu răspunsuri deștepte, chiar dacă ar fi strecurat și mici minciuni inocente.
- Da, foarte frumoasă. Am avut o copilărie fericită, alături de părinți minunați.
- Ce amintire neplăcută ai din copilărie?
- Moartea mamei. A fost foarte dureroasă.
- Și alta?
- N-am - minți el fără nicio reținere, deși copilăria îi era plină de ceasuri întunecate dintre care unele încă mai ticăiau și care i se perindau prin fața ochilor precum casele pârjolite de incendiu.
- Și apoi?
- Apoi școală, facultate, căsătorie.
- Ce ți-a plăcut cel mai mult ca adolescent?
Ezită. Nu-i plăcuse nimic. Școala în întregul ei i se păruse grea și insipidă, colegii tâmpiți și profesorii niște roboti așezați pe șine. Încercă să-și amintească ceva drăguț pentru a-i vinde o gogoașă umflată bărbatului, dar nu găsi chiar nimic, deși acesta îl fixa cu privirea și părea că-i așteaptă răspunsul.
- Ți-ai iubit mult soția?
- Ooo, imens - se grăbi să răspundă pentru a nu fi prins pe picior greșit și de data asta.
Fără să vrea îi scăpă un oftat. Apoi se strâmbă iar. Mintea îi era plină de imagini cu ea, ca fotografiile dintr-un album frunzărite în grabă. N-aveau cum să nu știe ce relație tumultuoasă avuseseră. Asta ca să nu-i spună altfel. Apoi încercă să își imagineze cum de puteau ști atât de multe despre fiecare om în parte. Un singur ochi care să urmărească patru miliarde de indivizi i se părea de neconceput. Probabil că aveau patru miliarde de îngeri-spion. Sau două. Sau unu.
- Și mai pe urmă?
- Pe urmă un job, munca, o casă, credite de returnat.
- Și în tot timpul ăsta ai fost vreodată fericit?
Își pierdu răbdarea. Interviul începuse să-l enerveze. Și chiar considerase că se descurcase foarte bine până aici. Schimbă vorba.
- De când am început să discutam mă tot gândesc la ce mi-ai spus la început, treaba aia cu viața întreaga pe care o revezi în câteva minute. Noi stăm aici și vorbim probabil de mai bine de jumătate de oră.
Străinul zâmbi.
- Așa îți pare. Aici timpul are o cu totul altă măsură. De fapt n-are nicio măsură.
El ridică din umeri.
- Niște idioți. Unde să te grăbești decât înspre moarte. Ce alt capăt de drum ar mai putem exista?
Bărbatul care semăna cu Dudău a Petrii își plecă fruntea, iar el luă semnul acesta ca pe o confirmare.
Și atunci văzu ușa. Nu fusese acolo. Apăruse dintr-o dată, fără ca el s-o bage de seamă. Era o ușă simplă din lemn șlefuit, nevopsit, nelăcuit, prinsă într-un toc banal. Însă era doar o ușă și atât, nimic împrejur, nimic în spatele ei. O secundă îi trecu prin cap că așa era sfârșitul, o ușă și nimic în spatele ei. Sau poate că era?!
- Pe aici trebuie săăă? – mormăi el arătând cu bărbia spre ușă.
- Da, pe aici – răspunse celălalt sec și limpede.
- Acum?
- Când vrei, nu ne grăbește nimeni.
- Pe Pământ încă îmi mai trec în revistă viața?
Celălalt înclină din cap. Abia atunci, privindu-l atent, își dădu seama că bărbatul nu semăna cu Dudău a Petrii, ci cu doctorul care asistase la nașterea sa. Ceea ce i se păru iar ciudat, căci nu-și imaginase că memoria merge atât de departe, deși prima față și primele mâini pe care le vezi când apari pe lume probabil că rămân păstrate veșnic undeva, într-un buzunar mic al memoriei.
- Da, ultima parte. Dar cum îți spuneam, nu trebuie să te grăbești, avem tot timpul din lume.
Er curios însă să afle care îi era locul rezervat definitiv. Spera din tot sufletul să fie Raiul, cealaltă opțiune i se părea de neconceput. Deschise ușa cu mâna tremurând și păși dincolo. În prima clipă crezu că a ajuns înapoi pe Pământ, că primise un refuz de viză și îl trimiseseră îndărăt pentru că viața lui fusese prea tristă și era nevoie să repare lucrurile. Locurile arătau la fel, oamenii arătau la fel. E drept că nu recunoștea pe nimeni. Privind mai atent constată însă că oamenii nu arătau chiar la fel. De fapt ceea ce-i asemăna era faptul că arătau toți ca niște sticle de lapte. Erau mai plini sau mai goi de substanță în măsuri diferite. Unii erau atât de goi încât deveniseră complet transparenți. Îi trebuise mult timp ca ochiul să se obișnuiască cu noul peisaj pentru ca totuși să-i vadă și pe aceștia. Și iar se miră. Nu era vorba despre niciun Rai și niciun Iad, doar o lume în care oamenii deveneau tot mai goi până când nu mai rămânea nimic din ei, pe măsură ce dispăreau toți cei ce într-un fel sau altul îi atinseseră cu palmele, cu privirea sau cu sufletul.
Era încă în anticameră. Până când toate trupurile vor fi devenit toate transparente. Apoi altă ușă se va deschide...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu