Jazz

Când fiica cea mare a lui Noah și-a găsit omul și a plecat de acasă, jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă lungă de albatros de-a lungul trupului subțire și a dispărut pentru el. Când fata cea mică a lui Noah și-a găsit și ea omul și a plecat la rândul-i și cealaltă jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă de albatros de-a lungul trupului și a dispărut. Ceea ce a rămas nu arăta nicidecum ca un trup subțire de albatros cu aripile strânse, ci mai degrabă ca o bucată de bacon aruncată în tigaie lângă ouăle bătute. Și asta nu fiindcă-și știa fetele departe, căci era sigur că le era bine acolo unde erau, ci din cauza golului pe care îl lăsaseră în urmă. Timp de douăzeci și cinci de ani viața lui Noah avusese un sens, legănase, spălase scutece, plimbase căruciorul de-a lungul aleilor parcului, învățase să coloreze, să spună povesti, uneori din cărți, alteori inventate, învățase șotronul, leapșa, ascunsa, cifrele, literele, geografie, chimie, istorie, trăise de câteva ori emoțiile admiterii, ale primei iubirii, ale nopților petrecute cine știe pe unde, emoția primului job, a primilor bani, a zborului. 

Noah citi o vreme, apoi se apucă de grădinărit, apoi de pictură, pentru o perioadă se ocupă de împletit nori și de gonit vântul, dar tot nu-și găsea locul. De fapt locul lui era acolo, îl putea vedea oricine care trecea pe stradă, sau îi intra în grădină, sau îl întâlnea în oraș. Doar că nimeni nu putea să îi intre în suflet. Golul continua să crească înlăuntrul său nevăzut, ca un fir de apă ce sapă în calcarul moale, întâi o gaură mică cât o nucă, apoi una mai mare cât o minge, apoi una cât casa, cât orașul, cât Pământul întreg. Și nu era doar din cauza fetelor, ele doar deschiseseră o poartă. 

Nimic nu i se părea potrivit să umple golul acela, literele erau prea mici, culorile se diluau imediat, iarba era ba verde și înaltă, ba uscată și aspră. Doar muzica reușea să întrerupă surparea dinăuntru. „Good morning Oklahoma! We are KOJH and we are filling your life with jazz and love!”. Îi plăcea jazzul, nu știa să-și explice de ce. Nu fusese o dragoste la prima vedere. Îi plăcuseră de-a lungul timpului și popul și bluesul și rockul și jazzul. Însă doar jazzul rămăsese deasupra, precum uleiul peste apă. Îi plăcea lentoarea cu care curgea, liniștea pe care o întindea ca untul pe pâine, cuvintele simple și grele ca perlele, oamenii din spatele cuvintelor. 

„When you sail across the ocean waters

And you reach the other side safely 

Could you smile a little smile for me? 

Because I’ll be thinkin’ about you”

Când se deștepta, de cele mai multe ori în viul nopții, deschidea radioul aflat pe noptieră cu volumul la zero și îl ridica doar cu o treaptă cât să n-o trezească pe Tess, îl trăgea lângă pernă și rămânea așa ascultând muzica abia șoptită, de cele mai multe ațipind înapoi. Când se bărbierea așeza radioul pe chiuvetă, când pregătea micul dejun, pe marginea aragazului, iar când mâncau, pe colțul mesei. Și sunetele curgeau înăuntru prin pâlnia urechii, apoi cădeau cu un ușor ecou de la înălțimea capului într-o grotă mare și goală care Noah bănuia că e sufletul, compensând golul pe care timpul îl săpa înăuntru, astfel încât acesta nici nu creștea, nici nu scădea, ci stătea aninat așa, ca o frunză uscată de ramura copacului. 

Când Tess s-a dus și ea spre alte lumi, radioul a devenit al treilea său braț. Indiferent ce făcea nu se despărțea de el. Îl punea alături când lucra în grădină, pe masă când era în casă, pe tăblia bufetului când muncea în bucătărie, sau pe cada de baie când se îmbăia.  

„I fall in love too easily

I fall in love too fast

I fall in love too terribly hard

For love to ever last

My heart should be well-schooled

'Cause I've been fooled in the past”

Așa cânta radioul și florile lui Noah zâmbeau șăgalnic, părând a ști ceva ce nu toată lumea știa.

„I fall in love too fast, I fall in love too terribly hard” repeta apoi Noah și săpa mai departe printre crizanteme, dalii, tufănele.

- Radioul tău este prea vechi și nu se mai găsesc așa baterii, dar când merg la OKC o să caut și-o să-ți aduc – i-a spus mai tânărul său vecin Roger, când Noah i s-a plâns că nu mai merge.

Tare s-a mai speriat atunci, așa cum te sperii când te privești în oglindă într-o dimineață și nu-ți mai vezi urechile. Îți găsești ușor nasul, gura, ochii, fruntea, gâtul, dar nu și urechile. Îți dai la o parte părul, dar urechile pur și simplu nu vor să se-arate, e doar piele netedă și păr. Și atunci timpul începea iarăși să sape în interiorul lui Noah fără ca muzica să mai pună nimic înapoi, iar golul dinăuntru se adâncea, iar lui i se înmuiau picioarele și văzul și sufletul.   

- Am găsit – i-a spus Roger după trei zile și i-a întins bateriile. Așa i-a spus și după un an și după doi și după cinci. Doar când s-a însurat nu i-a mai putut spune, nu c-ar fi uitat, dar fusese prins cu toate pregătirile, cu bucuria, cu emoțiile, cu teama, cu voiajul de nuntă. Dar când s-a întors a cumpărat bateriile și a bătut la ușa lui Noah. 

Nu i-a răspuns nimeni, dar Noah îl aștepta pe scaunul din living ca de fiecare dată, doar că acum scosese cutia cu baterii vechi, unele de zeci de ani și le întinsese pe toate pe masă, probabil că le încercase pe rând și radioul tot nu mersese, iar Noah stătea acum acolo și-l privea nedumerit și rece. Și nu clipea.    

„I fel such sorrow, I feel such shame

I know I won't arrive on time

Before whatever out there is gone

What can I do, that day is done”

Se auzea de undeva, probabil din vecini, sau fusese un cântec pe care Roger îl auzise adesea în casa lui Noah și îi răsuna iar în urechi. 

*Versurile sunt ale melodiilor „Thinking About You” (Norah Jones), „I Fall in Love Too Easily," (muzica Jule Styne, versurile Sammy Cahn) și „That Day Is Done," (Paul McCartney și Elvis Costello).