O pasăre neobișnuită

Magnus se oprește și ascultă cu atenție. Nu are nicio îndoială, este chiar pasărea aceea. N-a mai auzit-o de multă vreme, de foarte multă vreme, nici nu-și amintește de când. O perioadă a crezut că a dispărut și ultimul exemplar. Este o pasăre rară. Colorată, mică și cu un cântec minunat. O caută din priviri, dar tenebrele pădurii o ascund așa cum ascund valurile mării luna. Cântecul se oprește un timp, apoi revine dintr-o altă direcție. Cu pași moi înaintează într-acolo, atent să nu sfâșie pânza de liniște a pădurii. Întunericul se prăvale din înalt peste frunze, se întinde de-a lungul lor, coboară peste marginile zimțate răsucindu-le ușor, în timp ce frunzele clipocesc o clipă auriu, pentru a se prelinge apoi mai departe pe cea de dedesubt și a o întoarce și pe aceea o secundă stârnindu-i irizări strălucitoare. Cântecul se oprește iar, apoi revine de undeva de foarte aproape. Iar el tot n-o zărește. O simte însă, așa cum liliecii simt aproprierea oamenilor prin vibrația aerului. Cântecul ei face aerul să se cutremure și el reușește să o descopere la două brațe depărtare, așezată pe ramura unui fag. Este un mascul superb, cu spatele colorat în maroniu, cu pieptul alb și având bine-cunoscuta bărbiță albastră cu margini negre și cu pata roșie în centru. E o blåstrupe superbă. Rămâne încremenit de teamă să n-o sperie sperând că pasărea va continua să cânte. Și pasărea continuă să cânte. E verișoară cu privighetoarea și e una dintre cele mai bune interprete ale lumii. Fiindcă bărbătușul e în stare de grație și cântecul îi e impecabil, știe că el caută acum să își cucerească perechea, așa că încearcă să o descopere din priviri. Dar nu reușește. În schimb descoperă printre frunzele fagilor și cele ale întunericului un petic albastru de cer mic cât o blåstrupe. Are chiar și forma păsării. Închide ochii și ascultă mai departe. Simte cum tălpile se dezlipesc de pământ, cum plutește printre frunze. Cântecul păsării îl ridică tot mai sus, e în dreptul coroanelor, e deasupra lor, pădurea se face mică. El stă culcat pe-o parte ca și cum ar fi întins în iarbă și are între buze un pai. Îi place pădurea. I-a plăcut dintotdeauna. E singura lui prietenă. Nu cere nimic, are numai de oferit. Iar surprizele pe care i le oferă sunt nenumărate. 

Nu apucă să deschidă ochii, când aude în spatele său un zgomot stins și îngheață. Cineva a călcat pe o ramură uscată și a rupt-o sub talpă. Zgomotul a fost scurt și surd, trosc. Piciorul și trupul dinapoia lui sunt grele, foarte grele. A bătut prea mult pădurea ca să nu știe de unde vine zgomotul. Ce-l miră este că l-a auzit abia în ultima clipă. Dar înțelege că e din cauza păsării. A fost prea absorbit de cântec și toate simțurile lui s-au înmuiat. Se răsucește ușor, întâi capul, apoi gâtul, trunchiul și în cele din urmă restul trupului. Ceea ce doar intuise se transformă în realitate vie. În fața sa, la cinci pași, stă un urs imens. Când îl vede mișcând animalul se ridică în două labe și scoate un mormăit grunjos ca sunetul a două pietre de moară trecând una peste alta. E o ursoaică și are pui. Își dă seama de asta dintr-o privire. E de departe cea mai nepotrivită întâlnire. Caută din ochi puii, dar aceștia sunt ascunși în desișul de întuneric, nu apar în raza privirii. A lăsat garda jos și acum e într-o mare belea. Știe că în pădure nu trebuie să lași niciodată garda jos, taică-su i-a spus-o de atâtea ori. Ține încă pușca de țeavă. A lăsat-o să alunece cu patul pe pământ când a căutat pasărea. I-ar trebui câteva secunde pentru ca mâna s-o ridice, ochiul să-i dibuie cătarea, degetul să găsească trăgaciul și glonțul să lovească animalul drept între ochi. E singura opțiune. Ursoaicei în schimb îi trebuie doar o secundă să-l sfâșie. Și nu poate s-o condamne, el e la locul nepotrivit, nu ursoaica. Din punctul de vedere al ursoaicei el n-ar trebui să se afle acolo. Ar putea să ridice pușca și să tragă la întâmplare, dar asta n-ar face decât s-o rănească și s-o înfurie. Povestea ar fi pecetluită. Privește drept în ochii ursoaicei. Are ochii mici și aproape negri. Caută prin ei înăuntru. Scotocește după furie, teamă, grijă, îndrăzneală. Le găsește pe toate. Sunt acolo. Îi place mult pădurea. Iar ea îi oferă în fiecare zi surprize. Trebuie însă să știi să primești darurile ce ți se oferă. El n-a știut. Rămâne nemișcat. Ursoaica scutură nervoasă capul într-o parte și alta și mârâie necontenit ca apa unei cascade fugind peste pietre pentru a-și găsi liniștea. Ridică ușor pușca. O ține de țeavă acum. Dacă trage la întâmplare ursoaica nu va muri pe loc, îl va sfâșia și apoi se va retrage rănită spre inima pădurii unde știe că va fi în siguranță. Va muri mai târziu în chinuri. La fel și puii ei rămași singuri. Dă drumul pustii. Privește spre dreapta. Pasărea a încetat să mai cânte. Lăsă pușca jos. Gura ursoaicei miroase a hoit și a ierburi putrezite.