duminică, 26 august 2012

Labirintul

- Vreau să mă ajuţi - i-am spus brusc după ce m-am aşezat pe scaunul pe care m-a invitat din priviri să iau loc.
Desigur abordarea mea era una total lipsită de politeţe dar era ultimul om care ar fi putut să mă ajute. Eram în mod evident într-un capăt de drum. Unul care s-ar fi putut încheia acolo sau dimpotrivă care s-ar fi putut deschide într-o cu totul altă perspectivă. Încercasem totul şi nimic nu se potrivea. Nu era vorba dacă mi-ar fi plăcut ceea ce găsisem, sau dacă ar fi fost cât de cât mulţumitor, întrebarea era dacă s-ar fi potrivit perfect precum cheia în broască. Iar răspunsul era clar, oricâte chei am încercat, niciuna nu s-a potrivit s-o descuie.
El nu a părut ofensat de introducerea mea brutală. Dimpotrivă, mimica feţei nu a trădat niciun tremur, a rămas impasibil ca o bucată de cremene. Avea ochii mici din care abia se desluşea pâlpâirea interioară, privirea pământie, buzele subţiri adunate în linie şi o faţă ca o mască de piatră. Părea că doarme, sau că se află în transă, sau că pur şi simplu e mort.
- Şi cum ai vrea să te ajut? - m-a întrebat rece după ce m-a studiat pierdut preţ de câteva zeci de secunde.
- Vreau să-mi spui o poveste – i-am răspuns franc. Ştiam că în faţa lui nu pot încerca fandări sau ocolişuri, totul trebuia să se desfăşoare drept şi curat.
A zâmbit sincer. Reacţia lui nu m-a mirat deloc. Nu poţi intra în casa unui om, în sufletul lui, cerându-i imperativ să-ţi spună o poveste fără să stârneşti zâmbete. Eram convins de asta. Şi totuşi era pe de-a-ntregul ceea ce căutam.
- De fapt nu vreau doar să-mi spui o poveste. Vreau mai mult decât atât, vreau să mă iei de mână şi mă conduci într-o poveste. De acolo am să ştiu singur ce am de făcut.
A tresărit. A ridicat o sprânceană a mirare, apoi sprânceana a coborât cuminte la loc ca o frunză trezită din amorţirea sufocantă a verii de către o adiere scurtă de vânt dinspre miazănoapte. A dus un deget la tâmplă şi a continuat să mă scruteze cu privirea. Nu părea bulversat de cererea mea. De fapt eram sigur că ceea ce-i ceream nu era nicidecum o surpriză iar el chiar mă aşteptase să apar. A trecut o vreme în care am rămas tăcuţi unul în faţa celuilalt, ca două sfere uriaşe atrăgându-se şi în acelaşi timp respingându-se cu forţe egale dar în sensuri opuse.
În cele din urmă şi-a luat degetul de la tâmplă şi m-a întrebat blând.
- Şi ce te face să crezi că tocmai eu aş putea să te ajut?
Aş fi putut să-i explic direct, fără ocolişuri, dar n-am vrut s-o fac pentru că aş fi lăsat o impresie jalnică de slăbiciune, i-aş fi arătat că depind în întregime de el, de ajutorul lui. Amândoi ştiam asta, simţeam, dar atâta timp cât n-am fi recunoscut-o explicit niciunul dintre noi, era ca şi cum n-ar fi existat. Ar fi fost doar o părere, o bănuială ...
- Am căutat peste tot. Nimeni nu ştie să spună poveşti cum ştii tu - am început eu încercând să-l flatez, jalnic demers, deşi într-o anumită măsură credeam în ceea ce spuneam, căci numai el ştia să spună un anumit fel de poveşti - Nu cred în poveşti cu zâne şi în paradisuri de vis, dar cred că suntem capabili să ne controlăm viaţa dacă dorim cu adevărat. Creierul nostru nu este folosit la adevărata sa capacitate iar când este folosit este cel mai adesea subjugat unui dejurîmprejur care nu ne reprezintă. Intrăm cu bună ştiinţă în labirint şi apoi nu facem altceva decât să căutăm viaţa întreagă ieşirea, ca nişte cobai albi şi pufosi, cu ochii injectaţi.
Continua să mă privească fix fără să schiteze niciun gest. Părea că-i spun lucruri foarte bine ştiute, plictisitoare chiar şi probabil că aşa şi era.
- Ştiu însă că labirintul nu are doar o cale de ieşire, undeva în celălalt capăt, aşa cum crede toată lumea, ci mai multe, nedetectabile de simţurilor normale, ca nişte porţi tridimensionale conectate la un spaţiu înghesuit între x şi y. Iar tu eşti singurul care cunoaşte labirintul şi singurul care ar putea să mă ajute să găsesc una din aceste porţi – am concluzionat eu, urmărindu-i atent mişcarea pomeţilor.
De data aceasta pomeţii au urcat uşor, sprâncenele s-au arcuit a încruntare, iar ochii şi aşa mici au devenit şi mai mici, aproape diluându-se pe sub genele lungi. N-a răspuns nimic. Până la urmă nici nu mă aşteptam. Era vorba de un DA sau un NU, iar un DA sau un NU nu pot fi răspândiţi aşa, ca petalele scuturate ale crinilor. Un simplu DA ar fi însemnat răsturnarea valorilor, ştergerea a tot ceea ce era considerat “normal” şi eliberarea unei pagini albe pentru a fi completată aşa cum ar fi crezut de cuviinţă posesorul, fără niciun fel de reguli, fără niciun fel de impuneri.
- Poveşti spui ... - murmură el ţuguind buzele şi încercând să lege toate vorbele mele într-o funie groasă.
- Da, poveşti! Ştiu sigur că asta e cheia care s-ar potrivi cu siguranţă în cel puţin una dintre porţi. Şi odată deschisă poarta ... - am zâmbit eu larg şi m-am oprit.
El însă n-a zâmbit, ba mai mult, nici nu a părut încântat de zâmbetul meu ci a continuat să mă fixeze cu sprâncenele arcuite a încruntare.
- Odată descuiată poarta orice e posibil, nu mai există încătuşări, orice opintire a realităţii ar găsi un spaţiu de extensie, de decomprimare, de eliberare a energiei. N-ar mai exista explozii căci spaţiul acesta ar fi practic infinit iar timpul ar putea fi discretizat într-o multitudine de fascicule înguste, nu ne-am mai lovi cu capul de ziduri căci n-ar mai fi ziduri, nu ne-am mai poticni de praguri...
El a rămas tăcut ca în prima clipă când am dat cu ochii de el. Nu înţelegeam până la urmă la ce se gândeşte. Ar fi putut să spună fără probleme NU sau DA, nu l-ar fi costat nimic. Nimeni nu l-ar fi putut obliga să-şi argumenteze răspunsul, iar răspunderea ar fi rămas în întregime a mea indiferent de calea aleasă. Ştia însă probabil la fel ca şi mine că odată decisă calea ar fi trebuit să ne ridicăm deodată de pe scaun şi s-o pornim în aceeaşi direcţie.
A fost rândul meu să-l pironesc cu privirea cerşind un răspuns. Am aşteptat minute în şir şi în cele din urmă a dezlipit buzele.
- Da, am să te-ajut... - a murmurat el privindu-mă sfârşit ca şi cum luarea acestei decizii l-ar fi consumat cu totul. Iar eu, mulţumit, m-am ridicat de pe scaunul aşezat în faţa oglinzii şi-am plecat…

povesti mai vechi: Pământul ca o pară gălbuie

30 de comentarii:

La Fee spunea...

bineee, ia-ma de mana si spune-mi o poveste. promit sa fiu cuminte!

mosu spunea...

cauti o iesire din labirint, o punga atarnand in afara universului ca un marsupiu, in care sa te ascunzi o vreme?! am facut la gauri care dau dincolo de scoarta asta tare a pamantului, mai ceva ca o familie de popandai; :)
haide!

La Fee spunea...

pot sa imi iau si eu o bocceluta? sau o las la poarta?
e foarte credibia povestea ta...

mosu spunea...

acumaaa... asa ar trebui sa fie credibile, ca doar mi s-au intamplat, pe bune, dar la fel de bine pot fi considerate si incredibile caci mie mi se intampla numai minunatii...
eiii, sunt sigur ca nu-ti trebuie absolut nimic dincolo, dar daca vrei sa-ti iei ceva nu-i bai, vamesi nu-s!

La Fee spunea...

pai i-a luat DNA-ul pe toti, asta stiam pana si eu!

mosu spunea...

:)
la portile dintre realitate si povesti sunt alti vamesi, nu d-aia ruda cu dna-ul, da astia nu se ocupa cu ce ai in bagaje ci in vise...

La Fee spunea...

eu am scris despre Caron in Apele raului Lethe.

Irina spunea...

Atenta sa nu o sparg, o sa cobor oglinda din cui si o sa o asez asa incat sa pot vedea acel personaj cu ochii mici. Si o sa imi astept povestea.
Parca ai stiut ca labirinturile sunt o pasiune a mea inca din copilarie. Sau mai stii? Oi fi ratacit printr-unul pana am ajuns pe aici, la una dintre porti.

Neuroanchiloza spunea...

Ah, da-mi o pagina alba si rastorn universul :)

DaenIris spunea...

:)
Ţie chiar că ţi se întâmplă "numai minunăţii".
Mi-ai amintit de...

http://www.youtube.com/watch?v=oIZsf1BEbMQ

lotusull spunea...

Mosule, uite, aduc eu o poveste. Poate va folosi cuiva ptr a iesi din labirint. Daca nu, nu-i nici un bai. Am tolba plina de povesti :)
Si daca ar fi sa parafrazez vorba " cand elevul e pregatit, apare si profesorul " as spune " cand ascultatorul e pregatit, apare si povestitorul potrivit "
:)

http://lotusull.wordpress.com/2012/02/12/valea-plangerii/

Rudolph Aspirant spunea...

Deci tu scrii ca sa ii ajuti pe oameni. Zau, de aia probabil te si incapatanezi sa nu scrii comercial...sper ca stii ca alegerea unei cariere sau activitati in scopul principal de a-i ajuta pe altii nu e ceva larg recomandabil.

cristina spunea...

nicio poveste de-a ta nu este deloc orisicum.
toate au dedesubturi si toate te tin cu sufletul la gura pana in ultima clipa cand ceva-ceva trebuie sa te faca sa zambesti.
geniala insemnarea.
am zambit laaarg :)

mosu spunea...

@lafee
am citit textul tau; de cateva ori; uneori mi se par asa pline de informatii cuvintele tale si de mesaje subintelese ca nu reusesc sa deslusesc firul ce le leaga…
de altfel cred ca uneori mesajul e voit nedeslusit; stii ca cine are urechi si ochi sa priceapa, va pricepe :)

mosu spunea...

@irina
tu cu siguranta ai gasit una din portile alea nedeslusite privirii; ramane doar sa inveti sa intri si sa iesi fara sa-l atingi pe cerberul orb care sta de paza…

mosu spunea...

@na
pagini albe s-ar gasi, nu-i o problema; nu putem insa sa ne rupem din cea care se scrie pe spinarea noastra, fara ca scribul sa ne bage prea mult in seama…

mosu spunea...

@iris
zau asa! nu stiu cum se face ca toate mi se intampla numai mie, parca am lipici la belele :) credeam ca asta e pe youtube…

mosu spunea...

@lotusull
delicata poveste; de fapt nici nu stiu daca e o poveste, e o pilda; un flash cu o usa crapata intre doua lumi; dar cum gasim usa asta lotusulle?! caci cei ce au cea mai mare nevoie de ea, au si simturile cele mai betegite…

mosu spunea...

@rudolph
:) mi-ar place sa fie asa; ca povestile mele sa ajute oamenii cum spui tu…
legat de comercial sau necomercial, nu cred ca din literatura se pot imbogati oamenii; poate doar sufleteste… :)

mosu spunea...

@cristina sau cristinica?! :)
ma bucura felul in care calatoresti tu prin povestile mele, cautand din priviri luminita de la capatul tunelului si ateptand dintr-un moment in altul sa iasa din zidul umed papusa cu arc, cu gura larga pana la urechi

lotusull spunea...

Mosule,

eu zic ca cine are cu adevarat nevoie de usa o va gasi. Si va gasi si omul potrivit sa-l insoteasca/ sustina/ incurajeze. Ca cica, asa se zice, oamenii se intalnesc la momentul oportun :)
Simturi betegite ?
Sa fie inima vie, ca restul se rezolva cumva, se gaseste o cale de acces. Si asta nu e o vorba mare spusa doar asa. Intr-o zi o sa-ti povestesc despre omuletii mei :)

P.S.
Oamenii ce-ti spun ca povestile tale imbogatesc, au dreptate :)

mosu spunea...

ei uite aici nu prea concorda parerile noastre; eu cunosc o multime de oameni care sunt convinsi ca inteleg lumea in care traiesc, multi sunt chiar fericiti (poate prea multi) dar in realitate nu inteleg nimic din ceea ce ii inconjoara (poate e mai bine); dar cand realitatea ii loveste raman complet descoperiti…
:) abia astept sa-mi vorbesti despre piticuti
PS: :)
asa o fi, multumesc!

Diana Coman spunea...

Eeeeh, cum citeam odata...povestile-s leacuri Mosule, si zic din cele vindecatoare, nu din cele de strambat doar nasul la ele.

Altminteri... m-o bantuit odata si pe mine imaginea asta de labirint (o pun aci la link), da' fusei mai intunecata imi pare - probabil pt ca n-am gasit oglinda aia care trebuie pentru conversatie mai vindecatoare...

cristina spunea...

cristinica, pentru ca asa iti place tie ;)
:)

mosu spunea...

@diana
foarte interesanta povestea ta (mai ales prin prisma aproprierii de labirintul de aici); am privit amandoi acelasi labirint, l-am vazut cam la fel, doar modul in care am povestit despre el e un pic diferit...
esenta ramane insa aceeasi!

mosu spunea...

@cristina
:)

Rudolph Aspirant spunea...

Zau, dar cine se simte ca intr-un labirint cu adevarat in cultura romana a zilelor noastre, in afara de daca poate e turist intr-una din gradinile alea cu garduri vii aranjate in forma de labirint, sau la vreo chermeza cu atractiile alea cu oglinzi printre care te ratacesti si trebuie sa gasesti drumul ? Ma rog, or mai fi unii care utilizeaza droguri ilicite si pot avea experiente din astea de stare de constiemta alterata, confuzie, ratacire si paranoia din cauza de psihoza temporara, dar din fericire sunt putini, plus pot lua medicamente ca sa le treaca mai repede acea stare, mult mai repede decat sa se roage de altii sa le zica povesti !

La Fee spunea...

cu alte vorbe sunt o strengarita smechera si imi cifrez mesajele!
hahahah!
da, da, urechi, ochi, cum bine spui!

mosu spunea...

:)) esti, esti, o strengarita si jumatate...

Rudolph Aspirant spunea...

@mosu: din "literatura NU se pot imbogati oamenii" ?? Ce-esti copil ??! Si NU vorbesc numai de din aia de larg consum. Vorbesc tocmai de critica literara care nici macar nu e de larg consum, dar e de din aia direct la obiect total utila aplicativ pe o gramada de domenii economice chiar infloritoare pe Germania curenta, si nu numai acolo, (dar germanii cam au monopulul publicistic global zilele astea, plus mai sunt si unii din Salt Lake City...zau, NU e o conspiratie, asa a fost sa fie in istoria economiei lumii cand e vorba de carteluri de edituri, publicisti, din aia care se imbogatesc din vanzare de carte, si inca si carte larg social utila, si total bine intentionata, NU e vorba de cine stie ce afaceri "ocult malevolente"...total pe fata si business integru)