Extracția

Măseaua suferise mult, foarte mult, mai mult decât își poate imagina cineva. De când se născuse suferise. Întâi și întâi o legaseră cu sârme și trăseseră de ea așa cum tragi de butucii de plop să-i desțelenești din șanțul de la marginea șoselei. Și asta doar ca să facă loc alteia mai leneșe. Apoi descoperiseră pe fața-i lucioasă și albă ca laptele, o pată cenușie și se năpustiseră asupra ei. O loviseră, o găuriseră, o polizaseră, o scobiseră... Și nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori, fără să le pese câtuși de puțin că suferă. Apoi, fiindcă ei nu izbândeau să țină în frâu urâtul, îi sfredeliseră canalele până în inima cărnii și le umpluseră cu o substanță păstoasă și urât mirositoare care să țină loc de înlăuntru. Încă de mică, nu avea zece ani, îi tăiaseră orice legătură cu organismul, îi făcuseră praf tubul ombilical prin care se hrănea, i-l scoseseră cu un vârf de cange ca pe un vierme. Fără nerv începuse să moară, abia perceptibil, câte puțin în fiecare zi. Dar nimeni nu-i vedea tragedia, nimeni nu-i intuia suferința. Suferea mai mult ca atunci când polizorul mușca din carnea sa de porțelan sau când vârfuri ascuțite de metal îi străfulgerau măruntaiele. Dar cui îi păsa?!
Domnul M se așeză comod în scaunul stomatologic. Era confortabil. Își aranjă șervetul de hârtie în jurul bărbiei și lăsă capul pe spate. Scaunul coborî ușor până când corpul deveni complet întins. Deschise gura și strânse inima. Îi era teamă, nu putea s-o ascundă.
- Da, da, asta e! Nu arată deloc bine. Ați cam neglijat-o!
Domnul M vru să riposteze. A făcut de fiecare dată ce i s-a cerut, ca un slujbaș umil și disciplinat al împărăției măselelor cariate. Venise la doctor de fiecare dată când simțise că ceva nu e în regulă și revenise atunci când fusese îndrumat. Respectase atent toate recomandările. Și tot el era cel care neglijase! Încercă să-i explice doctoriței cum stau lucrurile și cine e de vină, dar din gâtul său fixat în bărbița de hârtie nu ieși decât un gâjâit ondulat.
- Da, da, trebuie s-o scoatem de îndată. Altfel infectează toată gingia și poate afecta chiar osul. De altfel nici n-a mai rămas mare lucru din ea. E o ruină.
Bărbatul oftă. Nu era o surpriză, se aștepta. Ultimul perete se fracturase atunci când mușcase din carnea de vită și întreaga structură sprijinită în jurul șurubului fixat în maxilar se prăbușise dramatic. Și jurase că nu mai mănâncă vită. Era prea tare, doamna M nu știa s-o gătească. Dar degeaba. Bărbatul simți cum broboane mici de sudoare se adună pe frunte.
O ruină?! Așa, o ruină?! Dar cine o adusese în starea de ruină?! Cine o chinuise, o scobise, îi luase seva hrănitoare, cine?! Cine îi smulsese grăunte cu grăunte înlăuntrul înlocuindu-l cu prostii?! Cine, dacă nu ei?! Și tot ei veneau acum să se plângă...
- O să fac o injecție mică aici în articulație. Nu aveți nicio grijă, nu doare. Apoi voi face una dincoace, direct sub măsea. Nici nu o să simțiți.
Bărbatul închise ochii. Seringa pe care apucase să o vadă cu coada privirii avea un ac lung și subțire, mult prea lung pentru o simplă măsea. Și corpul îi era lung, extrem de lung. Simți o împunsătură de albină bine hrănită. Simți apoi cum zeama din seringă se varsă în carne. Cu furie se vărsa. Se întrebă mirat dacă zeama aceea îi poate intra pe de-a-ntregul în carne, iar dacă nu încăpea avea să dea pe dinafară?! Și unde avea să se reverse?! Simți și a doua înțepătură deși doctorița îi spusese că nu o s-o simtă. Apoi amândoi așteptară.
- Și acum simțiți?! Hmmm... – se miră ea ciocănind cu vârful fierului în gingie. Nu mai așteptă niciun răspuns căci bărbatul zvâcni. Încă o sută mililitri, cinci la sută, comandă ea scurt către asistentă. Și acul se înfipse din nou în carne.
Soarele lumina puternic. Perdeaua albă cu ciupercuțe dădea un aer copilăresc si primăvăratec încăperii. Și nuanțele în care erau zugrăviți pereții susțineau aerul dulce. Își privi palmele întinse deasupra genunchilor. Erau închise în pumni. Încercă să se relaxeze. Desfăcu degetele și acestea începură să zburde ca niște iezi.
- Canalie!
Tresări speriat! Aruncă ochii îngrijorați de jur împrejur. Nu, nu era vocea doctoriței și nici a asistentei. Ele ședeau în colț și pălăvrăgeau în șoaptă despre rochia cu flori mari de mac aflată la reducere. Și atunci cine vorbise?! Nu era nimeni altcineva în încăpere. Probabil auzise din cabinetul de alături, încercase el să se liniștească...
- Mai încercăm o dată...?! E incredibil domnule! Doza asta ar fi trebuit să vă amorțească toata falca, jumătate din față chiar - scrâșni femeia după ce încercă din nou gingia de sub măsea și aceasta reacționă aprig. Abia atunci bărbatul realiză că ceea ce spunea doctorița era în mare măsură adevărat. Nu-și mai simțea limba, obrajii, falca, capul întreg părea că i-a amorțit...
- N-aș vrea să vă doară! Două sute mililitri, zece la sută, comandă ea scurt către asistentă. Văzuse fața albindu-se a acesteia. Chiar și lui i se părea prea mult.
- Doamnăăă... - bâigui asistenta și rămase încremenită, cu mâinile întinse fără să facă nicio mișcare.
- Ce-i dragă?! Hai dă-o-ncolo de treabă! Nu-i deloc mult! Plus că e un caz special, vezi bine! Și fără să mai aștepte replica asistentei luă ea însăși instrumentele și umplu seringa.
Nu mai simți acul, în schimb simți cum substanța otrăvitoare i se împrăștie direct în sânge și de aici în tot organismul. Oare unde înfipsese doctorița seringa?! În gingie sau altundeva?! În scurt timp prinseră a-i amorți degetele, brațele cu totul, picioarele... Fața întreagă îi amorțise de asemenea. Nu mai putea schița niciun gest. Nici nu știa dacă ochii i se mai mișcă în orbite. În schimb cangea o simți din nou. Doctorița insistase cu înțepatul și trupul domnului M răspunse singur zvâcnind în scaunul cu cămașa albastră.
- Așa cevaaa n-am pățit în viața mea! – se lamentă doctorița. Se răsuci după asistentă dar asistenta nu mai era, dispăruse. Tiii, domnule, dar aveți o constituție de bivol! Dacă nici acum nu a amorțit... Auzea din ce în ce mai stins vorbele femeii. Dar apucă să vadă cum își pregătește seringa încă o dată.
- Canalie... a venit timpul să plătești...
De data aceasta auzi sunetele foarte clar, mult mai clar decât orice sunet sosit până atunci. Era evident că nu veneau din camera de alături. Și nici din cabinet. Sunetele veneau din cutia sa craniana. Nu avea nicio îndoială asupra faptului. Dintr-o dată teama de dentist păli. O acoperi alta și mai mare, teama că va muri. I se întâmpla ceva cu totul ieșit din limitele normalului. Părea să fie ținta unei puteri supranaturale care-i voia răul. Tot corpul îi era amorțit, se simțea ca o mumie, înfășat strâns și incapabil să miște. Capul îi rămăsese ușor într-o parte, atârnându-și privirile de silueta femeii. Îi vedea buzele mișcându-se dar nu mai auzea clar ce spune, doar frânturi. Femeia se apropie și privindu-l atentă se cutremură. Văzu seringa din mâna ei cum se prăvale pe podea. Femeia îi cercetă tremurândă trupul, i-l atinse în câteva locuri și se sperie și mai tare. Îi luă apoi brațul pentru a-i cerceta pulsul. “Ce-ai pățit?”, “te simți bine?”, “oh, Doamne!”, “mort”, “ce mă fac?” mai apucă să audă sfâșiat, apoi femeia își strânse în grabă puținele lucruri personale pe care le avea în cabinet și ieși în fugă pe ușă…
Luna pătrundea prin perdeaua cu ciupercuțe mângâind dulce marginea scaunului îmbrăcat în cămașă albastră. Pe măsuța scaunului dentar, o măsea, o ruină de măsea, privea zâmbind trupul înțepenit ca într-un cocon de păianjen…