Străinii

Semnele se aglomeraseră pe măsură ce timpul se adâncea spre culmile de la miazănoapte. Simțea în nări și în buricele degetelor că dușmanul e aproape, că dă târcoale satului și că momentul e cel mai potrivit să îl prindă cu nădragii în vine.

Semnul dintâi apăruse chiar de la prima oră a dimineții, când soarele își dezmorțea primele raze și venea de la Coana Sughițiu. O întâlnise pe poteca spre fântână, îi dăduse binețe așa cum se cuvine, dar abia când trecuse pe lângă dânsa, ochiul său ager observase detaliul. Coana Sughițiu nu mai purta basmaua înflorată împăturită în două, cu vârful drept al triunghiului curgându-i peste ceafă și cu cele egale prinse în spate într-un nod cu două învârtituri. Nu, nu, basmaua Coanei Sughițiu arăta exact ca o bandană. Triunghiul din spate curgând peste ceafă dispăruse, iar brațele cu unghiuri egale ale basmalei se înșurubau undeva sus spre creștet, lăsând ceafa descoperită complet. Era evident că o forță supranaturală o obligase pe Coana Sughițiu să își schimbe obișnuința de-o viață și să copieze un model care nu-i era deloc familiar și niciun pic potrivit vârstei. Și asta, bineînțeles, lucrând direct la subconștientul său, conectând între ei neuroni aflați departe unul de altul, în loburi complet diferite și făcându-i să își scurtcircuiteze legăturile naturale pentru a se împreuna în altele cu totul anormale.

Al doilea venise din cutia cu vaselină a lui Gheorghiță Potpălău și se înfiripase chiar în creștetu nopții deși își făcuse apariția cinci ore mai târziu, la cârciuma din miezu satului, când Gheorghiță intrase ca o furtună, trântind ușa de perete și urlând cu buzele vinete ca un taur “Care ai făcut asta băăăă?!”. Toată lumea știa că Gheorghiță Potpălău e maniac cu unsu balamalelor. Una două ungea balamale. Ca să nu scârțâie. Cel mai des le ungea pe cele ale Maricicăi Spinînbuză. Tot ca să nu scârțâie. Să nu scârțâie când iese prin crăpătura abia mijită a zilei și să îl trezească pe beleaua de tac-su, care dormea în camera de alături cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari sub pernă. Gheorghiță știa că ușa scârțâie de mult timp. O vreme ieșise pe fereastră, până într-o joi, când, la fel ca în fiecare noapte, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și încălecase pervazul ca să o șteargă așa cum o făcuse de sute de ori. Doar că în noaptea aceea, cercevelele vechi și uscate de la casa lui Spinînbuză cedaseră și el se prăvălise cu tot cu fereastră în pridvor, umplându-se de cioburi și snopind-o la fugă pe ulițele satului, urlând de durere ca un apucat. De atunci își jurase că n-o să mai iasă niciodată pe fereastră din viața unei femei, oricât de greu i-ar fi fost să-i țină ușa tăcută. Tocmai de aceea Gheorghiță păstra tot timpul în desaga pe care o purta peste umăr, ca pe sfintele moaște, o cutie de vaselină de la PECO din oraș. Ei bine, în noaptea aceea, o forță malefică și bineînțeles extraterestră, transformase vaselina din cutia lui Gheorghiță în bălegar. Așa, pur și simplu! Chiar în bălegar! Pe jumătate adormit Gheorghiță băgase două degete, se întinsese la balamaua de sus, se aplecase la balamaua de jos, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și ieșise fluierând vesel în gând. Doar că balamalele, înțepenite de noua unsoare, șușotiseră ceva mai aprig decât se așteptase și Spinînbuză ăl bătrân sărise ca ars cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari strâns tare în palmă “Care ești băăăă?!”.

În fine, un al treilea semn și cel mai convingător fusese cel primit de la Costică Mătrăgună, mai bine zis de la tractorul său Tăuraș. După ce ani de zile mâncase câte un rezervor de motorină la fiecare zece hectare, dintr-o dată dihaniei i se făcuse o foame subită, aslfel încăt cele cinci canistre uriașe păstrate pentru-orice-eventualitate lângă magazia cu combine ruginite, se topiseră cât ai zice ozene. Așa, fără nici un motiv. Bineee, Costică găsise multe, ba că s-a curbat arborele, ba că s-au subțiat camele, ba că pistoanele s-au uzat și lista era lungă, dar niciunul nu fusese acceptat de șeful său. “Or fi venit extratereștrii bă Costică și au halit ei motorina” îi spusese el omului care privea în jos, spre cimentul podelei vechiului CAP, râcâind cu vârful pantofului o bucată de pământ întărit, veche de vreo sută de ani. “Se prea poate șefu, că am auzit ceva mișcare aseară pe lângă magazie! Le-o fi trebuind și lor dacă se subțiază camele și crește consumu. Ca să se întoarcă înapoi la neveste. Că ăștia nu poa să-și pună palma-n cur și să se ducă la culcare dacă s-a subțiat camele”. Mulți consideraseră hazlie varianta lui Gheorghiță Potpălău, dar pentru Mitică Amurgului nu era nicio îndoială. Extratereștrii erau acolo. Aterizaseră undeva la marginea satului din cauză că li se subțiaseră camele și așteptau să se lase noaptea ca să mai înșface ceva motorină și s-o șteargă înapoi la nevestele lor.

Și acestea nu fuseseră toate. Semne fuseseră muuuulte. De exemplu ăia mici de la școală, în loc să primească, la fel ca în fiecare zi la pauza mare, câte o sticlă de lapte și o chiflă, primiseră cinci pachete de unt și zece pachete de foi de plăcintă Morărița, pe care să le împartă la toată clasa. Ca și cum o mână nevăzută ar fi smântânit tot laptele și ar fi adunat grăsimea galbenă, iar chifelele le-ar fi ghemotocit înapoi în foi de aluat. Sau mai încolo, la Tănțica de la Poștă. Sosise la amiază un pachet, măricel, cam ca cel primit de Tanti Vetuța de la fiică-sa din Franța în fiecare lună, cu croasante și cafea măcinată, doar că adrisantul era complet necunoscut. Pe cutie scria doar atât: “Dlui Georgescu Daniel, Satul Sperieți”. Atât și nimic mai mult! Niciun expeditor, nimic, nimic. Iar în satul lor nu era nimeni cu numele ăsta. E adevărat că Aduțu ăla mic, gugălise el degrabă și descoperise că sunt șaptesprezece sate Sperieți, întinse pe tot cuprinsul patriei, nimeni nereușind să-și explice cum de ajunsese pachetul domnului Georgescu dintre toți, taman la ei. “Hai s-o deschidem” ar fi spus unul dintre cei adunați în jurul cutiei, nu se mai știe cine, dar toți ceilalți aprobaseră în cor, așa că Tănțica a fost de acord pe caz de dezacord între adrisant și satu de trimitere și pachetul a fost desfăcut cu trei tăieturi cu catăru, taman pe muchea cutiei. Înăuntru erau trei clești de întins rufe, da de metal și legați cu lanț între ei, o cravașă de bătut iapa, o bilă roșie cu două curele, de nimeni n-a știut să spună la ce folosește, poate să o pui pe mână ca o brățară, a zis Mioara, dar toți ceilalți au râs când au văzut cum îi stă, o mască de piele de pus la mânji foarte asemănătoare cu alea de le avea Mircică Paradis și “Doamne păzește” a apucat să mai zică Tănțica întinzând degrabă mâna ca să ascundă bucata de plastic albastru cu striații mari care semăna perfect cu un falus, sub factura din cutie. “Doamne Dumnezeule, ce sculpturi deocheate mai fac câte unii!” a mai zis ea silabisind apoi de pe factura întinsă cu dosul palmei pe fundul cutiei “M-a-s-t-e-r-a-n-d-s-l-a-v-e”.  Ăsta o fi masterand la limbi slave ca fata lu Duduoaie a mai adăugat cineva abia șoptit, dar Tănțica a acoperit vorbele. “Două sute șaptșpe lei și douășcinci de bani” a adăugat ea și a închis cutia la loc, spre disperarea deopotrivă a femeilor și bărbaților adunați, care nu apucaseră să vadă prea bine sculptura. “Gata, o trimit la București, să se spele cu ea pe cap.”
Cu atâtea semne Mitică Amurgului nu pregetă nicio clipă. Își căuta lanterna, pe care o agăță cu o sfoară de cureaua pantalonului, căci noaptea se apropia și urma să fie lungă, căută un cuțit cu lama cât mai ascuțită, să fie, că nu se știe cât de prietenoși sunt nepoftiții, ba luă și lupa lui bunică-su ca să studieze mai atent semnele venite de sus și ieși în căutarea străinilor. Știa încotro să se îndrepte. În sus, înspre dealuri, era locul cel mai potrivit unde o navă extraterestră să aterizeze. Cultura înaltă de grâu ar fi acoperit urmele, alunișul de la marginea lanului ar fi mascat șandramaua, iar fundalul desenat cu dealuri ar fi estompat orice umbră călătoare. “Da, da, aici trebuie să fie” mormăi el călcând apăsat poteca dintre lanuri. Nu îi găsi repede și drumurile lungi dintr-o parte într-alta a lanului nesfârșit îl obosiră degrabă. Trebuia să schimbe strategia, altfel noaptea l-ar fi prins numărând încă spicele de grâu. Căută din ochi movila. O știa foarte bine. Era o ridicătură de pământ pe care toate tractoarele o ocoleau, deși doi trei bărbați mai zdraveni ar fi putut s-o împrăștie în câteva minute. O găsi imediat. Se cățără și cercetă roată. Cele trei urme abia le putea bănui. Dar chiar dacă ochiul nu era pe deplin convins, sufletul îi era. Acela era locul! Marcă direcția și purcese atent cu simțurile zburlite, cercetând fiecare sunet și fiecare învolburare a dejurîmprejurului. Apoooi, apoi le găsi. Trei urme rotunde aflate cam la șase șapte metri una de alta, având un diametru cam de doi metri. Binee… nu erau chiar rotunde așa cum s-ar fi așteptat, dar grâul era tânăr și nu se lăsa ușor culcat, așa că nu-și bătu capul cu asta. Nici triunghi echilateral nu era, ci mai degrabă unul oarecare, dar nici asta n-ar fi fost o problemă. Se aplecă în genunchi și cercetă atent firele de grâu. Cele mai multe erau fracturate de la bază. Era clar că cineva sau ceva le strivise apăsându-le cu putere. Ridică câteva grăunțe de pământ și le duse la nas. Miroseau a pământ reavăn, nici un pic a motorină. Le răsfiră între degete. Arătau exact ca un cernoziom de soi, deloc altfel. Mitică Amurgului scoase lupa, se întinse pe burtă și începu să cerceteze minuțios amprentele tălpilor navei spațiale. Trebuiau să fi adus o urmă cât de mică din spațiu, din lumea lor, nu puteau fi atât de curați. Mitică Amurgului nu obosea, munca îl înverșuna, îi dădea și mai multă energie. Mai ales că semnele erau încurajatoare. Ei, ce încurajatoare, le putea numi chiar excepționale. Îi dibuise. Și era extraordinar de mândru de munca sa și de tenacitatea de care dăduse dovadă. Alții ar fi abandonat demult. Cercetările la fața locului nu arătau însă nicio urmă de succes. Pământul era pământ, grâul era grâu și nimic nu părea să întineze cumințenia locului. Se întunecase. Era gata-gata să plece când zări intrusul. Era mic cât un arici pitulat în iarbă. Mitică căută un băț și încercă să zgândăre animalul. Îl atinse, apoi îl rostogoli încercând să îl țină cât mai departe de el. “De ce n-oi fi luat și masca de respirat?!” se necăji el, cu gândul la masca primită de taică-su de la apărarea civilă, în urmă cu vreo patruzeci de ani, în ideea că aerele extratereștrilor ar fi putut fi dăunătoare pentru oameni. În cele din urmă prinse curaj și se apropie. Scoase cuțitul și ajutându-se cu bățul încercă să desfacă ghemotocul de blană. Nu era un animal, era o bucată de țesătură. Focaliză lumina lanternei peste ea. Avea în fine o dovadă palpabilă a prezenței extratereștrilor. Una care s-ar fi putut dovedi extrem de importantă pentru civilizația umană. Aplecă cuțitul și încercă să desfacă ghemotocul de fire. Arăta foarte asemănător cu mătasea. O țesătură subțire împletită ca un ghem. Folosind cu îndemânare cuțitul și bățul desfăcu ghemul. Rămase încruntat. Desfăcut, ghemotocul arăta exact ca o șosetă de damă. Civilizațiile noastre nu păreau să fie totuși atât de diferite pe cât credeau cercetătorii. Mitică Amurgului desfăcu punga de alune din care vărsase grăunțele rămase, adusă special pentru acest scop, ridică țesătura cu vârful bățului și îi dădu drumul în pungă. Știa de la “Autopsia crimei” că nu are voie cu nici un chip să altereze urmele. Cercetând atent locul descoperi că cele trei urme de tălpi sunt legate între ele prin trei dâre subțiri, pe care nu reuși să și le explice, iar dintr-una din ele părea că vizitatorii nepoftiți ieșiseră la șosea. Le aținu urma și ieși după ele la asfalt. Imediat ce atinse însă șoseaua și privi înspre dealuri o săgeată de lumină i se înfipse în ochi orbindu-l. Lumina creștea din ce în ce mai puternică, o simțea cum îi intră prin orbite, cum i se înșurubează în carne, cum îi arde fața. Totul nu dură decât o secundă, poate două și fu acompaniat de un fâșâit straniu ca un motor silențios de mașină. Apoi atât lumina cât și zgomotul dispărură subit. Doar un scâncet metalic mai răsună câteva secunde, pentru ca totul să se cufunde înapoi în beznă. Încremenit Mitică Amurgului aprinse lanterna și cercetă atent drumul pe o distanță de câteva zeci de metri. Descoperi doar o cutie goală de bere. O izbi cu piciorul și cercetă mai departe. Nu mai era nimic altceva. Plecaseră. Întârziase doar cu câteva secunde. Se așeza în fund pe asfalt și deschise punga. Șoseta chiar arăta ca una de damă. Crizantema purta din alea. Baaa amintindu-și de Crizantema, își aminti și de vorbele care se vânturau pe la colțuri despre ea și Mugurel. Cum că ar lua-o seara pe cadrul bicicletei și ar veni la marginea satului în lan și căăă...

Mitică Amurgului strânse nervos punga la gură. Vânătoarea de extratereștri abia începea.