Corbul

- A venit corbul! - murmură bărbatul închizând ușa, lăsând țesala să-i alunece din mână și ștergându-și palmele murdare de pământ pe turul pantalonilor.

- L-ai văzut tu? – tresări femeia oprindu-se brusc din frecatul cămășii.

- Da - confirmă bărbatul sec, așezat pe scăunelul cu trei picioare din colț și apucând țesala pentru a o scărmăna de păr.

- Unde?

- Colo pe uluci!

- Ale noastre?

Bărbatul confirmă din nou aplecând capul.

- Arză-l-ar focul! - scrâșni femeia în barbă fără ca bărbatul să o mai audă. Aruncă apoi boarfa în copaie, își șterse palmele ude pe poalele fustei și ieși în prispă să cerceteze locul. Deși coborâse întunericul, cerul era senin și se putea vedea lesne până hăt peste trei garduri. Își roti privirea cu atenție de jur împrejur.

- Nu-i! - aruncă peste umăr trecând pe lângă omul său, trântind ușa îndărăt și apucându-se iar de spălat. Bărbatul dădu din umeri și continuă să scarmene țesala aruncând ghemotoacele de păr lângă vătraiul sprijinit de sobă. 

Îl zări două zile mai târziu pe când ieșea să dea la porci. Se rotea prin cer făcând cercuri mari și fără a se osteni foarte tare, părând să-și tragă puterea din norii ce se strângeau grămadă deasupra-i. Vântul începuse să se întețească dinspre scăpătat, așa că pasărea își lua avânt înalt înspre soare, apoi cobora lin pe funia de aer tare, rotindu-se continuu într-o spirală din ce în ce mai îngustă până când pământul se aduna cu totul sub aripi, pentru a se avânta iar în înalt și a căta parcă de acolo spre un loc anume pe care nu reușea să îl descopere. Cra, cra, cra, glăsuia la intervale egale de timp, amenințând de la înălțimea zborului pământul.

În cele din urmă locul i se dezveli vederii căci pasărea se ghemui coborând în viteză până pe gardul dinapoia grădinii. Femeia fugi într-un suflet și încerca să-l gonească. Șuu… șuuu… îl ușui femeia. Corbul se ridică impunător, fâlfâi de două ori din aripi și se așeză trei uluci mai încolo. Șuu… șuuu…. îl ușui femeia din nou. Corbul se ridică iarăși, își fâlfâi aripile mari și negre și se așeză nu departe. Șuuuu… continuă femeia să-l gonească făcându-i vânt cu mâinile amândouă. Corbul se ridică iar, zbură până în partea cealaltă a grădinii și se așeza pe un par mai înalt croncănind amenințător. Femeia se întunecă.

În biserică era mai multă lume ca în oricare altă zi. Mai ales femei, bărbați puțini. Un susur continuu de șoapte se ridica dinspre rândurile din spate, curgea peste preșurile grăbind paralel spre altar, printre tălpi obosite și genunchi amorțiți, dând ocol pe sub catapeteasmă, rotindu-se de câteva ori în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, pentru a se ridica apoi drept într-un vuiet dens peste ușile împărătești până la sfânta cruce. “Corbul”, “corbul”, “corbul”, se distingea din vuietul șoaptelor precum coroanele sfinților din icoanele praznicare. “S-a întors” se auzea într-un colț, “își caută mireasa” se auzea din altul, “l-am văzut rotindu-se în cercuri” spunea cineva, “a găsit-o deja” completa alta. Și atunci brusc, ca într-o minune dumnezeiască, susurul vorbelor a încetat complet, firul șoaptelor alunecând peste preșuri, rotindu-se în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, dând ocol pe sub catapeteasmă, pentru a urca vijelios către sfânta cruce, s-a curmat și o tăcere neașteptată s-a așezat exact în mijlocul mesei servind drept temelie tainicei cine. Doar o secundă a durat tăcerea și vorbele au năvălit iar, izbind și mai temeinic catapeteasma aurită. “Cine-i?”, “Unde?”, “Care?” se loveau oarbe de zidurile reci, alunecând peste trupurile sfinților încoronați pentru a se azvârli apoi în mijlocul mulțimii cu energii înmiite. Femeia tremura, inima îi bătea cu putere, o simțea în palme, în ochi, în umeri, în genunchi. Spera cu toată nădejdea că pasărea nu s-a hotărât, că încă mai caută…

- Geaba. Știe tot satul – bombăne bărbatul trecând pe lângă femeia asudată ce ridica dintr-un lighean bleumarin cu smalțul știrb, bălegar, cu mâinile amândouă, pentru a-l așeza peste ulucile putrede.

Femeia nu se oprește. Părul îi iese de sub baticul strâns la spate și se mânjește cu bălegar la fiecare împroșcare a mâinilor, cum mânjite îi sunt hainele toate. Aruncă cu furie bălegarul în vârful gardului, întinzându-l cu degetele, ridicându-l pe cel curgând și punându-l iarăși deasupra cu grijă să nu scape nicio uluca neunsă.

- Cra, cra, cra – se aude în noapte.

Femeia tresare. Se ridică în capul oaselor, își cuprinde fața în palme și plânge.

- Șșșt, să n-o trezești – șoptește bărbatul apucând-o de umeri pentru a o așeza înapoi în așternut. Dar femeia nu se lasă întinsă, zvârle țoala pe podea, coboară iute din pat și iese în curte în miezul de noapte.

- Șuuu…. Șuuu…. Șuuu….

Și aripile fâlfâie greu...

În biserică nu sunt multe suflete. Câteva. Și într-un colț ea. Femeile se feresc să îi stea alături. Se feresc să-i vorbească, se feresc s-o privească. Doar una are curaj. Se apropie sfidător și îi aruncă în față.

- Alaltăieri a murit ăla mic a lu Doagă.

Femeia nu pare să îi audă vorbele. Stă cu capul plecat și încearcă să se depărteze, să se facă nevăzută. Dar nu poate.

- Din senin a murit. N-avea nimic.

Femeia se ferește. Încearcă să fugă dar cealaltă o prinde de braț.

- N-au știut ce să-i zică lu alde Doagă.

Femeia ascultă. Nu răspunde.

- Și Scripcă ăl bătrân muri. Azi noapte. Muri cu zile. Era sănătos tun. Doar corbul s-a așezat pe gardul lui c-o noapte înainte. Și p-al lui Doagă s-a așezat. S-a așezat p-al lui Doagă și pe urmă s-a întors la voi. Și de pe-al lui Scripcă tot la voi s-a întors.

Femeia se smulge și iuțește pasul. Cealaltă îi strigă în urmă.

- Știi că nu-i altă cale. Trebuie să-l ia. Altfel pierim cu toții.

- Să-ți spui mămucă?! – chicotește fata tremurând bucuroasă.

Femeia încremenește. Un fior ascuțit îi sfredelește trupul din tălpi și până în creștet.

- A venit mămucă! Și e frumos cum altul nu-i. Vine în fiecare seară de vreo lună. Mai bine să fie. Mi-a fost teamă să-ți spun. Vine îmbrăcat în haine de corb. Se așază în prichiciul ferestrei, își dezbracă haina cernită și apoi se întinde în pat lângă mine. Și e blând mămucă, blând și bun și iubitor.  

Femeia se întoarce cu spatele și hohotește.

- De ce plângi? Îs lacrimi de bucurie dară, da?!

Femeia își ferește privirea și plânge amarnic.

- Uită-l copilă! Alungă-l!

Fata o privește speriată.

- Mi-e searbădă viața mămucă, dar visurile mi-s pline de la o vreme. Bucură-te împreună cu mine. Te rog!

Bărbatul ședea sub hambar pe-o laviță veche, dezghiocând cu gesturi monotone ciocălăii. Cobora pănușile cum coboară ia de pe umerii femeilor, aruncându-i peste umăr în maldărul dinapoia-i, cu ochii cătând pierduți în depărtare spre neînțelese înlăuntruri. Lângă poarta dinspre grădină fata cântă de dragoste și dor și se leagănă precum plopul în bătaia zefirului.

Vântule cu pana lină

Adu-mi floarea în grădină

Adu-mi soarele pe buze

Și pe deget buburuze

Adu-mi vântule iubirea

Dezvelește-mi fericirea

Adu-mi sufletul pereche

Și cireși după ureche

Vântule mângâietor

Ține-n palme al meu dor

Și mi-l umple de culoare

Adunată de la soare

Vântule tu adă-i gura

Ca să nu mai știu măsura

Adă-i patima fierbinte

Ca să nu mă știu cuminte

Așa cânta fata ridicând degetele spre cer în așteptarea gâzelor coborându-i inele de aripi multicolore. Pe femeie o zări cu coada ochiului ieșind val-vârtej din casă cu părul vâlvoi și hainele în neordine. Se opri lângă fată și smucind mâinile în văzduh îi strigă învârtoșată.

- Taci fată, taci! Are să te audă și are să vină. Nu-l mai chema copil nesăbuit. Corbul nu-i suflet pământean. E duh necurat, e întunericul, e spaima, e noaptea. Corbul e însăși moartea copil nepriceput. Fugi. Fugi în lume si-ascunde-te. Cruță-ți firul ăsta fraged de viață. Ascunde-te în scorburi de păsări și-n desiș des de pădure, unde să nu răzbească pană de corb...

Fata zâmbi cu înțeles.

- Îl iubesc mămucă. Mi-i drag. Și-apoi ce-i viața mămucă, e clipă în necuprins! Pe când iubirea e uriașă, e nesfârșită, e însăși necuprinsul...

Bărbatul se opri din muncă, își așeză mâinile pe genunchi și le fixă pe cele două femei, privirea trecând însă prin ele și curgând în jos peste câmpuri ca un râu fără maluri și fără zăgazuri. Când își adună din nou privirea femeia dispăruse. Porni cu pași mărunți și grei către casă. Urcă cu greutate treptele pridvorului și intră înăuntru. Era întuneric înăuntru. Afară era soare. O caută din priviri și o descoperi ghemuită lângă vatră bolborosind cuvinte abia înțelese.

Corbule, orbule

Tu al nopții duh

Cu trup de văzduh

Cu ochi ca uitarea

Adânci ca și marea

Cu miere pe buze

Dulce pentru gâze

Și în suflet hău

Al vieții călău

Hâtrule, urâtule

Pleacă din grădină

Lasă-ne-n lumină

Adună amarul

Și trece-l hotarul

Du-ți-l tot în cer

Atâta îți cer

Timpul tot îl stoarce

Nu te mai întoarce

Bărbatul se apropie și o mângâie  lung pe creștet. Avea părul aspru femeia. Se aplecă, o sărută în căușul cefei, apoi coborî în grădină, luă hârlețul cel mare și începu să sape adânc și temeinic...

„Mi-o trimis semn să viu la lac. Să-ți cați năframa cu fir de borangic și să-ți gătești bulendrele de nuntă mumă. Vin pe-nserat, să nu m-aștepți cu d-ale gurii” lăsase scris pe colțul mesei. Au găsit-o spre dimineață cu fața în jos plutind peste ape. Zâmbea larg spre dincolo de pământuri. La-nmormântare s-a strâns tot satul, cu toții au venit, de la Moș Pană sprijinit în toiagul gros de mesteacăn, până la ăl mai mic copil de țâță. Și au mânat-o la groapă cu alai bogat, având țiganii cu vioara-n frunte și cântec nalt și voie bună, de nu știa străin de nuntă-i sau e mormântare...