Ionescu

Ieri seara am luat cina împreună cu familia Ionescu. Domnul Ionescu este șeful soției. Atât domnul cât și doamna Ionescu sunt persoane de o eleganță și un bun simț ieșite din comun. E o plăcere să îi ai în preajmă și să porți o discuție la lumina lumânărilor cu dumnealor. Localul l-am ales eu, pot să mă laud, iar hainele pe care să le port cu această ocazie specială, soția desigur. A ieșit bine, foarte bine. Mâncarea a fost bună, muzica discretă și potrivită momentului, ospătarii, atenționați de la început cu câteva hârtii, decenți, iar atmosfera generala plăcută. Atât de plăcută, încât am decis că ar fi mai mult decât binevenit să încheiem cina cu o plimbare sub clar de lună prin parcul din apropiere, plimbare care ar fi ajutat în egală măsură la mărunțirea în fulgi ușori și pufoși a gândurilor și la una în grăunțe și mai fine a stomacului. La braț cu doamna Ionescu și urmărindu-i îndeaproape pe domnul Ionescu, cap în cap cu consoarta, am pornit-o agale pe cărările parcului, abordând subiectele majore ale momentului, studiile primare ale membrilor guvernului, rachetele de la Deveselu, pesta porcină și altele asemenea. Subiectul plăcuțelor de înmatriculare ale suedezului a fost elegant ocolit, deși în cursul discuțiilor a venit de multe ori vorba despre mașini, ba chiar o dată și despre suedeze. Ohhh, recunosc cu rușine că doamna Ionescu este atât de bine documentată asupra fiecărui subiect, încât am fost nevoit să vorbesc mai puțin și să o las pe dânsa să pună punctul pe i și căciula pe ă, de câte ori am avut ocazia.

Lumina lunii era atât de blândă și aerul atât de îmbujorat de atingerea ei, încât alunecând pe panglicile de întuneric împletite cu fuioare de galben, am decis să mai prelungim șederea, așezându-ne pe una din băncile decupate de razele zglobii din nemișcare. A fost prima și singura mutare greșită a întregii seri. Dar cine s-ar fi gândit că o asemenea alegere, mai degrabă romantică, ar fi putut genera tot haosul ce a urmat. Nu ne așezasem de prea multa vreme, îndeajuns însă pentru a o atrage pe doamna Ionescu pe cărările psihanalizei generate de scăderea indicelui ROBOR pentru a treia lună consecutiv , când liniștea a fost brusc făcută țăndări de un glas răsărit ca luna pe cărare, de undeva din bezna îndărătului nostru.    

- I-o-nes-cu-leee... I-o-nes-cu-leee...

Domnul Ionescu a cabrat brusc ieșind de după pletele nevestei și ciulind încruntat urechile. Era aproape miezul nopții și o asemenea chemare, făcută la un asemenea ceas, cu glas atât de ademenitor, fie el și bărbătesc, era cel puțin ciudată. Domnul Ionescu ne-a privit cu ochi întrebători,  ca si cum ar fi cerșit o negare a realității, dar toți trei am dat din umeri și am strâmbat buzele, confirmând că glasul părea să fie unul real și nu o închipuire a nopții. Tocmai când părea că lucrurile alunecă ușor înapoi pe făgașul normalității, glasul se iți din nou. 

- I-o-nes-cu-leee, I-o-nes-cu-leee, unde ești mă jigodie mică?

De data asta domnul Ionescu a tresărit serios. I-am simțit tremurul din marginea cealaltă a băncii și am putut vedea cum papionul dumnealui, verde cu buline, devine dintr-o dată violet aprins.

- Ce naiba? – a glăsuit domnul Ionescu apăsat. Cine o fi mojicul?

Am simțit brațul doamnei Ionescu cum tremură neliniști și i-am privit chipul fixându-l îngrijorat pe cel al domnului.

- O fi cineva de la servici? – bâigui ea cu glas pierit. O vrea să ne facă rău? – puse dumneaei paie pe jăratecul mocnind, înfundându-se și mai strâns în mine.

- Eiii... termină dragă cu prostiile. Trebuie să fie o greșeală, suntem atâția Ionești – a murmurat domnul și a privit din nou întrebător cerșind o confirmare. Dar toți trei am dat din umeri încă o dată, ceea ce l-a făcut să-și revizuiască serios poziția.

- De la financiar nu cred că este. Cu ăștia m-am certat anul trecut, trebuia să le fi trecut până acum. Și nici de la procurare, ăștia nu sunt în stare să facă niște hârtii ca lumea, apăi să mai deschidă gura.

- Dacă este de la IT? – a sărit și nevastă-mea în cunoștință de cauză, căci ea are mereu probleme cu calculatorul și i-a înnebunit pe oamenii ăia.

- Ei, de la IT. Eu ar trebui să le joc feste ăstora, nu ei mie, ținând cont de câte ori mi-a picat laptopul când aveam mai mare nevoie de el.

- Eu zic să chemăm poliția – a încercat să tragă linie în direcția safe doamna Ionescu, dar atât eu cât și domnul consort am protestat vehement, făcând un gest împăciuitor cu palma fluturândă.

- Nu e cazul doamnă. Cine știe cu ce bețiv inofensiv, care își pierde nopțile prin parcuri, avem de-a face. O să plece cu siguranță!

- Cum dragă, pentru atâta?! Suntem doi bărbați aici, ce naiba!

Dar nici nu a apucat domnul Ionescu să-și termine vorba, când glasul s-a auzit din nou, de data aceasta mult mai autoritar.

- Ionescule, Ionescule, unde ești mă?! Vino-ncoace javră!

Am văzut bărbia domnului Ionescu cum începe să tremure nestăpânit. Doi nu părea să fie totuși un număr îndestulător.

- Ei, drace! Omul ăsta e chiar dobitoc.

- Să nu te duci dragă, să nu te duci – a scâncit doamna Ionescu înfigându-se atât de tare în mine, încât i-am simțit cupele strivindu-se de pieptul meu.

Domnul Ionescu a sărit în picioare și a făcut ochii roată. Eu l-am acompaniat. Nu părea să fie nimeni în parc, cu excepția unei perechi de îndrăgostiți împachetați, din care nu se vedeau decât pletele lui blonde și brațele ei albe, în rest nimeni, absolut nimeni.

- Mă! Ți-am zis mă să nu te înhăitezi cu maidanezii! Nu ți-am zis să stai departe de jegoșii ăia?! O mai lași pe vreuna borțoasă și pe urmă vă găsesc pe amândoi dând târcoale pe la poartă – s-a auzit din nou glasul după câteva clipe de liniște.

Obrazul domnului Ionescu care trecuse prin toate culorile curcubeului, a căpătat dintr-o dată culoarea prunei stricate, în timp ce nevastă-mea, care stătuse suspect de cuminte până atunci, a sărit ca arsă.

- Auzi puiu, ăsta se ia și de noi acuma!

Individul părea să fie complet nebun. Să te iei de oameni într-un mod atât de murdar, era mârșav de-a dreptul. Nebun, ne-nebun însă, omul se lua de familia mea. Auzi, jegoși, maidanezi, borțoasă...

- Îl omor, îl izbesc cu capul de asfalt dacă îl prind – a scrâșnit domnul Ionescu. Am rămas blocat. Nu-mi imaginam că domnul distins, cu papion și smoking, trăgând elegant din trabuc în timp ce mângâie delicat piciorul paharului de coniac, poate deveni o asemenea fiară. Imbecilul ăsta merită strâns de gât, jur – a tunat furios mai departe, în timp ce mâna stângă îi freca sacadat și mecanic ceafa umedă ca un mecanism de ceas, armat dar fără limbi.

- Dragă, fă și tu ceva! – se oțârăște nevastă-mea, dezaprobând lipsa mea de reacție la multiplele atacuri sub centură ale josnicului. Du-te și dă-i și tu câțiva pumni – mă îndrumă ea, arătându-mi practic cum să-i înfig nemernicului câteva ghionturi în stomac.

- Ei și tu, stai că nu-i așa simplu! Cui vrei să-i trag? Tu nu vezi că ne luptăm cu un dușman malefic și șiret ca un șarpe?

- Îl omor, pe onoarea mea că îl omor. Uite, cu degetele astea îl strâng de gât – ne arată domnul Ionescu cele cinci degete de la mâna dreaptă, fluturându-le ca pe biletele câștigătoare de la Marea Extragere. Pe onoarea mea că îl termin.

Nu apucă bine să se scuture tirada vorbelor dinspre domnul Ionescu și glasul lovește din nou, de data asta de mult mai aproape și nu doar autoritar, ci agresiv!

- Ionescule, vino aici! Vino aici, n-auzi?!

Înțepenim toți patru.

- Mă, de câte ori ți-am zis să nu mai mănânci rahat?! Scuipă tot. Hai scuipă!

Îl privim înlemniți pe domnul Ionescu. Ca într-o melodramă proastă, cu el și ea suspinând îmbrățișați în parc sub razele lunii estompate de aburul dimineții, îl vedem pe domnul Ionescu cum deschide gura și dă să scuipe. Apoi dându-și seama că nu e vorba despre niciun film, își duce repede mâna la gură ștergându-se cu dosul palmei ca după o amintire cu gust neplăcut.

Nu apucă să mai spună însă nimic, ci îl văd cum țâșnește ca un tigru înfometat în direcția tufișurilor din spatele nostru. Nu trec mai mult de zece secunde și dintre ierburi își face apariția un cățel alb țopăind ca o căprioară și apropiindu-se vesel de noi. Nici una, nici două, începe să se gudure printre picioarele noastre și să-mi miroasă manșetele pantalonilor. În spatele său, domnul Ionescu aducându-l de guler, ca un vânător iepurele-trofeu, pe un amărât mic și sfrijit care dă neputincios din picioare.

- Ce-ai domnule cu mine? Ce ți-am făcut? Zău, te vede Dumnezeu ăl de sus! – se lamentează el.

- Haideți oameni buni, altceva mai bun de făcut nu v-ați găsit decât să vă bateți joc de un om amărât? – atacă el din lateral la vederea doamnelor, continuând să se zbată la două palme deasupra pământului.

Domnul Ionescu slăbește strânsoarea și picioarele nefericitului ating pământul.

- Cine ești?

- Popescu îmi zice!

- Și Ionescu cine e?

Sfrijitul nu zice nimic dar arată cu degetul spre ghemotocul alb care țopăie în jurul nostru mai ceva ca o maimuțică în arena circului.    

- Hai dă-o naibii de treabă! Cum să-ți numești cățelu Ionescu omule?

- Nu eu am fost cu ideea! Nașu-meu așa a zis când l-a adus. Că să-i pun numele ca al lui, că vrea să ne fie naș la amândoi. Și lu nașu-meu așa îi zice, Ionescu.

- Și mai cum? – sare doamna Ionescu.

- Mișu – răspunde amărâtul și atât doamna cât și domnul izbucnesc într-un râs isteric.

- Ionescule, Ionescule, mare pramatie ești – râde doamna în timp ce îl scarpină pe Ionescu ăl mic sub bărbie.