Lumina lunii
era atât de blândă și aerul atât de îmbujorat de atingerea ei, încât alunecând
pe panglicile de întuneric împletite cu fuioare de galben, am decis să mai
prelungim șederea, așezându-ne pe una din băncile decupate de razele zglobii
din nemișcare. A fost prima și singura mutare greșită a întregii seri. Dar cine
s-ar fi gândit că o asemenea alegere, mai degrabă romantică, ar fi putut genera
tot haosul ce a urmat. Nu ne așezasem de prea multa vreme, îndeajuns însă
pentru a o atrage pe doamna Ionescu pe cărările psihanalizei generate de scăderea
indicelui ROBOR pentru a treia lună consecutiv , când liniștea a fost brusc făcută
țăndări de un glas răsărit ca luna pe cărare, de undeva din bezna îndărătului nostru.
-
I-o-nes-cu-leee... I-o-nes-cu-leee...
Domnul Ionescu
a cabrat brusc ieșind de după pletele nevestei și ciulind încruntat urechile.
Era aproape miezul nopții și o asemenea chemare, făcută la un asemenea ceas, cu
glas atât de ademenitor, fie el și bărbătesc, era cel puțin ciudată. Domnul
Ionescu ne-a privit cu ochi întrebători,
ca si cum ar fi cerșit o negare a realității, dar toți trei am dat din
umeri și am strâmbat buzele, confirmând că glasul părea să fie unul real și nu
o închipuire a nopții. Tocmai când părea că lucrurile alunecă ușor înapoi pe făgașul
normalității, glasul se iți din nou.
-
I-o-nes-cu-leee, I-o-nes-cu-leee, unde ești mă jigodie mică?
De data asta
domnul Ionescu a tresărit serios. I-am simțit tremurul din marginea cealaltă a
băncii și am putut vedea cum papionul dumnealui, verde cu buline, devine
dintr-o dată violet aprins.
- Ce naiba? –
a glăsuit domnul Ionescu apăsat. Cine o fi mojicul?
Am simțit brațul
doamnei Ionescu cum tremură neliniști și i-am privit chipul fixându-l îngrijorat
pe cel al domnului.
- O fi cineva
de la servici? – bâigui ea cu glas pierit. O vrea să ne facă rău? – puse dumneaei
paie pe jăratecul mocnind, înfundându-se și mai strâns în mine.
- Eiii...
termină dragă cu prostiile. Trebuie să fie o greșeală, suntem atâția Ionești –
a murmurat domnul și a privit din nou întrebător cerșind o confirmare. Dar toți
trei am dat din umeri încă o dată, ceea ce l-a făcut să-și revizuiască serios
poziția.
- De la
financiar nu cred că este. Cu ăștia m-am certat anul trecut, trebuia să le fi
trecut până acum. Și nici de la procurare, ăștia nu sunt în stare să facă niște
hârtii ca lumea, apăi să mai deschidă gura.
- Dacă este de
la IT? – a sărit și nevastă-mea în cunoștință de cauză, căci ea are mereu
probleme cu calculatorul și i-a înnebunit pe oamenii ăia.
- Ei, de la
IT. Eu ar trebui să le joc feste ăstora, nu ei mie, ținând cont de câte ori
mi-a picat laptopul când aveam mai mare nevoie de el.
- Eu zic să
chemăm poliția – a încercat să tragă linie în direcția safe doamna Ionescu, dar
atât eu cât și domnul consort am protestat vehement, făcând un gest împăciuitor
cu palma fluturândă.
- Nu e cazul
doamnă. Cine știe cu ce bețiv inofensiv, care își pierde nopțile prin parcuri,
avem de-a face. O să plece cu siguranță!
- Cum dragă,
pentru atâta?! Suntem doi bărbați aici, ce naiba!
Dar nici nu a
apucat domnul Ionescu să-și termine vorba, când glasul s-a auzit din nou, de
data aceasta mult mai autoritar.
- Ionescule,
Ionescule, unde ești mă?! Vino-ncoace javră!
Am văzut bărbia
domnului Ionescu cum începe să tremure nestăpânit. Doi nu părea să fie totuși
un număr îndestulător.
- Ei, drace!
Omul ăsta e chiar dobitoc.
- Să nu te
duci dragă, să nu te duci – a scâncit doamna Ionescu înfigându-se atât de tare în
mine, încât i-am simțit cupele strivindu-se de pieptul meu.
Domnul Ionescu
a sărit în picioare și a făcut ochii roată. Eu l-am acompaniat. Nu părea să fie
nimeni în parc, cu excepția unei perechi de îndrăgostiți împachetați, din care
nu se vedeau decât pletele lui blonde și brațele ei albe, în rest nimeni,
absolut nimeni.
- Mă! Ți-am
zis mă să nu te înhăitezi cu maidanezii! Nu ți-am zis să stai departe de jegoșii
ăia?! O mai lași pe vreuna borțoasă și pe urmă vă găsesc pe amândoi dând târcoale
pe la poartă – s-a auzit din nou glasul după câteva clipe de liniște.
Obrazul
domnului Ionescu care trecuse prin toate culorile curcubeului, a căpătat
dintr-o dată culoarea prunei stricate, în timp ce nevastă-mea, care stătuse
suspect de cuminte până atunci, a sărit ca arsă.
- Auzi puiu, ăsta
se ia și de noi acuma!
Individul părea
să fie complet nebun. Să te iei de oameni într-un mod atât de murdar, era mârșav
de-a dreptul. Nebun, ne-nebun însă, omul se lua de familia mea. Auzi, jegoși,
maidanezi, borțoasă...
- Îl omor, îl
izbesc cu capul de asfalt dacă îl prind – a scrâșnit domnul Ionescu. Am rămas
blocat. Nu-mi imaginam că domnul distins, cu papion și smoking, trăgând elegant
din trabuc în timp ce mângâie delicat piciorul paharului de coniac, poate
deveni o asemenea fiară. Imbecilul ăsta merită strâns de gât, jur – a tunat
furios mai departe, în timp ce mâna stângă îi freca sacadat și mecanic ceafa
umedă ca un mecanism de ceas, armat dar fără limbi.
- Dragă, fă și
tu ceva! – se oțârăște nevastă-mea, dezaprobând lipsa mea de reacție la
multiplele atacuri sub centură ale josnicului. Du-te și dă-i și tu câțiva pumni
– mă îndrumă ea, arătându-mi practic cum să-i înfig nemernicului câteva
ghionturi în stomac.
- Ei și tu,
stai că nu-i așa simplu! Cui vrei să-i trag? Tu nu vezi că ne luptăm cu un dușman
malefic și șiret ca un șarpe?
- Îl omor, pe
onoarea mea că îl omor. Uite, cu degetele astea îl strâng de gât – ne arată
domnul Ionescu cele cinci degete de la mâna dreaptă, fluturându-le ca pe
biletele câștigătoare de la Marea Extragere. Pe onoarea mea că îl termin.
Nu apucă bine
să se scuture tirada vorbelor dinspre domnul Ionescu și glasul lovește din nou,
de data asta de mult mai aproape și nu doar autoritar, ci agresiv!
- Ionescule,
vino aici! Vino aici, n-auzi?!
Înțepenim toți
patru.
- Mă, de câte
ori ți-am zis să nu mai mănânci rahat?! Scuipă tot. Hai scuipă!
Îl privim înlemniți
pe domnul Ionescu. Ca într-o melodramă proastă, cu el și ea suspinând îmbrățișați
în parc sub razele lunii estompate de aburul dimineții, îl vedem pe domnul
Ionescu cum deschide gura și dă să scuipe. Apoi dându-și seama că nu e vorba
despre niciun film, își duce repede mâna la gură ștergându-se cu dosul palmei
ca după o amintire cu gust neplăcut.
Nu apucă să
mai spună însă nimic, ci îl văd cum țâșnește ca un tigru înfometat în direcția
tufișurilor din spatele nostru. Nu trec mai mult de zece secunde și dintre
ierburi își face apariția un cățel alb țopăind ca o căprioară și apropiindu-se
vesel de noi. Nici una, nici două, începe să se gudure printre picioarele
noastre și să-mi miroasă manșetele pantalonilor. În spatele său, domnul Ionescu
aducându-l de guler, ca un vânător iepurele-trofeu, pe un amărât mic și sfrijit
care dă neputincios din picioare.
- Ce-ai
domnule cu mine? Ce ți-am făcut? Zău, te vede Dumnezeu ăl de sus! – se
lamentează el.
- Haideți
oameni buni, altceva mai bun de făcut nu v-ați găsit decât să vă bateți joc de
un om amărât? – atacă el din lateral la vederea doamnelor, continuând să se
zbată la două palme deasupra pământului.
Domnul Ionescu
slăbește strânsoarea și picioarele nefericitului ating pământul.
- Cine ești?
- Popescu îmi
zice!
- Și Ionescu
cine e?
Sfrijitul nu
zice nimic dar arată cu degetul spre ghemotocul alb care țopăie în jurul nostru
mai ceva ca o maimuțică în arena circului.
- Hai dă-o
naibii de treabă! Cum să-ți numești cățelu Ionescu omule?
- Nu eu am
fost cu ideea! Nașu-meu așa a zis când l-a adus. Că să-i pun numele ca al lui,
că vrea să ne fie naș la amândoi. Și lu nașu-meu așa îi zice, Ionescu.
- Și mai cum? –
sare doamna Ionescu.
- Mișu – răspunde
amărâtul și atât doamna cât și domnul izbucnesc într-un râs isteric.
- Ionescule,
Ionescule, mare pramatie ești – râde doamna în timp ce îl scarpină pe Ionescu
ăl mic sub bărbie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu