Noiembrie se făcea tot mai mic, târându-se muribund înspre o iarnă albă în care să se piardă, pentru a-și face uitat cenușiul și colbul. Culorile toamnei se topiseră și se refugiaseră în imortele încremenite, în încercarea disperată de a supraviețui soarelui stins, în timp ce florile iernii începeau a desena naiv pe ferestrele dimineții mici buchete delicate, ce aveau să dispară peste zi, ele știu unde, pentru a reveni în zorii noii zile în număr și mai mare. Ieșitul din casă nu e, clar, o plăcere, dar nevoile zilnice deschid singure ușa înțepenită de frig, îți pun ghetele-n picioare și paltonul pe umeri și-ți fac vânt în ziua rotundă, cu voia sau fără voia ta. Așa că, de două ori pe săptămână, îmi croiesc drum spre piața din cartier, pentru a procura cele necesare traiului.
Așa a fost și marți. Cumpărasem de la o bătrână niște roșii, mai mici și mai urâte decât oricare altele din piață și câțiva castraveți de la un bătrân care-i vindea mai scump decât doamna cu coc de alături. Cu aproprierea lui decembrie, piața începuse să se golească de comercianți, așa cum se golesc castanii de frunzele ruginite, iar puținii rămași aveau tot mai mici speranțe că își vor vinde produsele. Tocmai ieșeam din piață cu roșiile, castraveții și vreo patru pere, când simt ceva glodindu-mă sub gheată. Arunc ochii și descopăr un portmoneu. Maro, bărbătesc, un pic uzat pe la colțuri, de unde vopseaua fugise, probabil pentru a se adăposti în țesătura pantalonilor, iar firele de cusătură osteniseră a mai tine multiplele buzunare legate unul de altul. L-am deschis și am verificat ce-i într-însul: câteva bancnote, nu multe, un buletin, un bilet de autobuz, vreo zece monede și cam atât. M-am întors în piață încercând să dau de urma păgubașului, am întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-l pierduse.
Ajuns acasă, am pus cumpărăturile în cămară și am cercetat din nou portofelul și conținutul său. Un portofel ca oricare altul. Cu excepția buletinului, cu siguranță că cel ce-l pierduse nu avea motive să fie disperat. Cu toate acestea, m-am gândit c-ar fi frumos să caut numele bărbatului și să încerc să dau de dânsul pentru a-i restitui obiectul. Când arunc însă ochii pe buletin rămân ca trăsnit. Pe bucata de plastic nu era înscris niciun nume. Îl privesc în lumină. Da, clar, nu e niciun nume și nici nu a fost vreodată. Suprafața sa nu pare să fi fost zgâriată, astfel încât numele să fi fost șters anume. Aduc lanterna mică și mai privesc o dată atent. Da, aproape sigur buletinul a fost tipărit fără nume și prenume. Asta mă descumpănește grozav. De ce ar tipări autoritățile unui stat un act de identitate fără nume? Poate doar din greșeală, dar dacă era așa, de ce nu-l opriseră la verificare, cu siguranță aveau un sistem de control. Și cum de ajunsese în mâinile domnului cu portmoneul pierdut? El părea că folosește acel document pentru a se legitima, altfel l-ar fi ținut acasă în cutia cu poze de nuntă și cele din copilărie, sau poate în altă cutie.
Primul gând a fost să dau o fuga la domnul Varga, vecinul meu, să mă sfătuiesc cu el ce să fac. Vecinul e inginer, a făcut aeronavele, dar n-a zburat niciodată, căci are rău de înălțime. Mi-a pus în față mai demult o întreagă teorie a Pământului cu două jumătăți, chestie care m-a făcut să mă întreb serios la vremea aceea dacă e întreg la minte. Dar teoria lui mi s-a părut interesantă. El spunea că Pământul are două jumătăți identice, ca o nucă. Una deasupra, care e lumea în care trăim, cu orașe, cu țări, cu continente, cu cer și cu avioane și alta perfect identică dedesubt. Ei bine, domnul Varga nu mi-a explicat clar ce înseamnă dedesubt, dar el spunea că și acolo sunt orașe și țări și continente și cer și avioane și totul se petrece aidoma ca dincoace. Doar că, de exemplu, acolo cerul nu e albastru, ci bleumarin, iar avioanele nu au nevoie de aer ca să plutească, ci doar de dorință, iar țările nu sunt ca-n jumătatea de sus și nici cum ni le-am putea imagina noi, ci fiecare grup de oameni care-și pun în comun lucrurile sau gândurile, formează o țară. Și tarile astea au, ca și aici, legi ș drapel și imn și președinte. Și granițe au, doar că granițele sunt mișcătoare, ca ale petei de ulei călătorind pe mare. Și domnul Varga a încheiat atunci șoptindu-mi ușor la ureche, ca să nu fim auziți de nimeni, deși eram singuri la dânsul în apartament, că el pe cerul acela zboară, fiindcă îi e mult mai la îndemână,
Am intrat, cum spuneam, la domnul Varga și l-am găsit cufundat într-un nou experiment. Am uitat să vă spun că dumnealui, din moment ce nu zboară pe cerul jumătății de deasupra, ci pe cel al jumătății de dedesubt, are o mulțime de timp la dispoziție, timp pe care și-l umple făcând experimente.
M-a poftit în bucătărie, laboratorul său, unde întinse pe mese erau o mulțime de obiecte, de la scule obișnuite, cum ar fi patentul și șurubelnița, la electronice, diode, tranzistori, plăci video, plăci de bază, o placă de întins părul, furculițe, șuruburi, chifle, sârme, cârlige de rufe și câte și mai câte. Cuptorul cu microunde mergea și primul impuls a fost să-mi cer scuze domnului Varga că-l deranjez de la masă.
- Nu, nu, nu, nu-ți fă griji, dragă – m-a luat el de-un cot, trăgându-mă lângă aparat – nu-mi pregăteam de mâncare, e doar un experiment. Am aruncat un ochi înăuntru și m-am îngrozit. În cuptorul cu microunde doi peruși galbeni țopăiau de mama focului, perpeliți probabil de undele care le ardeau măruntaiele.
Am încercat să-mi țin buzele lipite, le-am strâns, mi-am mușcat-o pe cea de jos, dar cuvintele au țâșnit cu toată împotrivirea mea.
- Ce faci, domnule, ești nebun? – strig eu și încerc să pun mâna pe ușă, să o deschid și să opresc cuptorul.
El a zâmbit și m-a bătut delicat pe braț, ca o brunetă cu păr pe față dintr-un bar gay.
- Nu dragă, nu e deloc ceea ce crezi.
Printre buzele aproape lipite câteva cuvinte au reușit să se strecoare din nou.
- Cum nu-i, domnule? Îi frigi acolo!
- Nu dragă, nu înțelegi? Sursa e scoasă. Mai e doar becul din interior și motorașul care învârte platanul – mi-a explicat el pe îndelete, ca bruneta care cere total dezinteresată un whisky.
Și ca să-mi dovedească că totul e-n regulă, oprește cuptorul și deschide ușa. Platanul nu se mai învârte, perușii nu mai țopăie, ba mai mult, își rotesc capul spre noi și ne privesc mirați, deranjați că am interferat cu proiectul în care sunt angrenați. Par a fi perfect sănătoși.
- Doar le-am pus bariera aceea și îi învăț să sară peste obstacole. E foarte important în viată să știi să treci peste obstacole și să le lași în urmă. Asta îți poate salva viața.
Răsuflu ușurat și cad de acord cu vecinul meu că nu întotdeauna ceea ce ți se pune în fața ochilor e pura realitate, n-am încotro. Arunc o privire mai atentă înăuntru și descopăr că domnul Varga a construit un mic circ în cuptor. A făcut o barieră dintr-o țepușă de lemn, din cele pentru frigărui, înfiptă la capete în două bucăți de pâine. Perușii stau pe platanul care se rotește, la o sută optzeci de grade unul față de altul, iar atunci când ajung în dreptul barierei sunt nevoiți să sară peste ea, pentru a nu o dărâma sau a nu se lovi. Iar perușii par foarte conștiincioși și conștienți de ceea ce au de făcut, căci bariera nu se prăbușește niciodată.
Domnul Varga închide ușa și dă drumul din nou aparatului. Privim amândoi, cap în cap, perușii. Halei-hop, primul obstacol, halei-hop al doilea și tot așa. Perușii sunt extraordinari. Țepușa rămâne la locul ei.
- Ia spune, dragă, că bănuiesc că n-ai venit ca să-mi vezi perușii, cu ce te pot ajuta?
- E o treabă curioasă – răspund eu moale, un pic circumspect c-am ajuns la omul potrivit să m-ajute. Am găsit ieri un portofel, maro, bărbătesc și în portofel era un buletin, iar în buletin niciun nume. Pur și simplu e un buletin pe care nu a fost tipărit niciun nume – mai adaug, scot din buzunar plasticul și i-l întind.
Domnul Varga îl cercetează cu foarte multă atenție. Dă cu degetul peste locul unde ar fi trebuit să fie numele, râcâie ușor cu unghia, apoi îl scrutează întorcând plasticul aproape paralel cu linia privirii, ca și cum ar căuta un grăunte de soare în razele prăbușite la apus pe asfalt.
- Da, dragă, se pare că ai dreptate, dar să fim serioși, societatea din ziua azi către asta ne împinge, către uniformizare, către diluarea identității. Viața se mută în social media, orașul în virtual, casa e laptopul, iar sufletul, sufletul rămâne pierdut în spațiu ca geanta aia de scule scăpată de astronauți și care se învârte de nebună în jurul Pământului. Ai auzit știrea, nu? – râde el.
Eu dau din cap că da.
- Uite la ăștia ai mei. De când i-am adus, le-am pus nume, Gigi și Nicu. Când strig Gigi, de cele mai multe ori îmi răspunde Gigi, dar uneori îmi răspunde Nicu, alteori amândoi. La fel și cu Nicu. Dar nu avem probleme, nici eu, nici ei. Important e că înțeleg ce au de făcut. Și o fac impecabil. Dacă oamenii și-ar ști interesul...
- Eu venisem doar să vă întreb dacă ați mai auzit vreodată de așa ceva și de ce credeți c-ar fi apărut buletinul în forma asta – încerc eu să-i opresc pledoaria ditirambică. Eu mă așteptam să îl rețină acolo pe linia de producție, ca rebut, când și-au dat seama de greșeală. Cu atât mai mult cu cât bărbatul chiar îl folosește ca pe propriul său act de identitate, altfel nu l-ar fi păstrat în portmoneu – mai adaug și pare că reușesc să îi captez atenția.
- Eu cred că a fost lăsat așa intenționat. Dar nu de cei de la poliție, sau de la tipografie. Eu cred că vine de undeva de mult mai sus – reia el după câteva clipe de gândire și aruncă ochii în tavan, strângând-și buzele grămadă spre dreapta, în încercarea de a mă convinge că cererea, sau ordinul, nu mi-e clar încă de unde vine și în ce formă, e dat de cineva important, situat într-adevăr sus, chiar foarte foarte sus. Așa a venit și scrisoarea lu’ unchiul Grozăvescu, Dumnezeu să-l ierte – continuă domnul Varga. A luptat cu rușii la Cotul Donului. Îi trimitea lu’ Tanti Marieta scrisori mereu și încerca să o îmbărbăteze spunând-i că totul e bine, că e sănătos și întreg. Da’ ea aflase de la celelalte femei că nu-i bine deloc, că-i mâncau păduchii pe toți, că degerau într-un frig năprasnic, că rușii îi măcelăreau ca pe vite. Și ea plângea, întruna plângea, știa că e Iadul pe Pământ și se ruga să mai apuce să-l vadă o dată, măcar o dată să-l mai vadă. Și în ziua de Crăciun în 42 primește vestea că s-a prăpădit. Murise pe 13 decembrie în Pimen Cerni. Camarazii îi căraseră trupul o vreme, apoi au fost nevoiți să-l abandoneze. L-au acoperit cu pământ și s-au dus. Însă ea a mai primit o scrisoare. De data asta de la el. Îi spunea că e bine, că a scăpat din încercuire și că s-a refugiat în pădure, nu spunea în care pădure, că nu știe când o să se întoarcă, dar că o iubește mult, imens. „Așa cum albina iubește floarea de tei” adăugase și Tanti Marieta păstrase scrisoarea aceea multă vreme în sertarul din dreapta al scrinului și chiar așa scria în scrisoare cu litere rotunde de mână: „așa cum albina iubește floarea de tei”. Și scrisoarea era datată 24 decembrie. Dar dacă murise în 13, cum spuneau autoritățile, atunci cine scrisese scrisoarea și o trimisese? N-a știut să-i spună nimeni atunci, nici el, nici altcineva. Probabil că a tot mers prin pădure, înghețat ca vai de el, până când a alunecat în jumătatea de dedesubt a Pământului, apoi și-a continuat drumul până acasă. Doar că de-atunci au stat de vorbă doar în vise, iar Tanti Marieta a murit împăcată că l-a mai văzut o dată. De-aia spun, dragă, nici documentele astea oficiale nu sunt chiar așa de precise. Ele vor spună una, dar realitatea e un pic mai complexă decât ne putem explica cu mințile noastre limitate de șabloanele în care au fost înrămate. Așa că eu zic să mai cauți, să înțelegi de ce buletinul pe care l-ai găsit nu are nume și de ce tocmai dumitale ți s-a înfățișat. Tasurinchi ar spune c-ar fi bine să vezi lucrurile cu ochii mintii, ci nu cu cei ai privirii.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu