Tango

 A avut de multe ori de-a lungul vieții senzația că simțirile sale nu vin din interior, din semințele crescute acolo și rămurite apoi, ci din afară, ca și cum cineva i-ar trimite din când în când colete, iar el le-ar despacheta, le-ar trece dintr-o mână într-alta și le-ar așeza frumos pe polițele sufletului. Considera adesea că este, fără să-și dorească asta, un medium perfect, în care cei foarte apropiați să-și înțepe grijile și durerile, ca o hârtie albă pusă pe holul de intrare la raionul de jucării, unde oamenii să-și lase gândurile negre înainte să intre. Așa se simțea și atunci. Locuit! Îl surprinde pâcla groasă ce coboară peste gândurile sale acoperind privirile spre în afară, așa cum fulgii înghețați acoperă ferestrele în miezul iernii. Și nu doar atât, pâcla îi intra în trup pe sub pragul neputinței, se răspândește înlăuntru, încercând să-l ocupe pe de-a-ntregul și să-l arunce afară. Și nimic din ceea ce sădise nu avea gust de pâclă, sau miros de furtună. Nu înțelege de unde vine zbaterea, când între el și lumea exterioară e pace, nu se deranjează reciproc. 

Ridică paharul și-l duce la gură. Lăsă lichidul să alunece pe gât, fără să-i caute aroma sau s-o deznoade din moleculele strânse una în alta. E tare votca. Scutură din cap și scoate un sunet straniu, ca un nechezat de cal. Sigur că încă se mai gândește la ea, n-o poate uita, n-o poate neiubi, dar trecuseră ani deja și rana aproape se vindecase. 

Muzica răpăia în ritmul căderii fulgilor, iar vocile îl înconjurau ca un zid de sticlă. Toată gălăgia se auzea difuz, ca și cum ar fi venit dintr-un televizor aflat undeva departe, într-un colț întunecat al barului. You can cry a million tears, you can wait a million years, if you think that time will change your ways, don't wait too long. Muzica părea că trece printr-un celofan cu care cineva, foarte meticulos, învelise toate boxele, fără să știe sigur dacă vrea să le protejeze pe dânsele, sau vrea să protejeze publicul, nu atât de muzica ce se înșuruba afară din ele, cât de cuvintele ce țeseau în aerul din jur o pânză subțire și albă, la început abia sesizabilă, ca funigeii de septembrie, apoi din ce în ce mai deasă, pentru ca în cele din urmă să se așeze peste toate ca o pătură de zăpadă. 

Își mai aruncă o dată privirea peste degetele de la picioare și zâmbi mulțumită. Ideea de a le colora în fucsia i se păruse o nebunie și inițial o respinsese, apoi reveni și o îmbrățișă cu o săgetătoare bucurie interioară. Suflă și mai așteptă câteva zeci de secunde să se usuce. După tot tumultul ultimilor ani, în sfârșit se simțea liniștită. Se simțea eliberată de demonii agățați de umerii săi, împletiți în păr, scuipând văpăi și cuvinte murdare. Dejurîmprejurul se decojise ca un înveliș de banană acoperit de pete negre și dezvelise vederii un miez limpede și drept. Se ridică și se admiră în oglindă. Neglijeul din dantelă neagră îi venea absolut impecabil, iar lucrătura era o bijuterie. Știa că suma plătită fusese absolut astronomică, dar considerase din prima clipă că își merită banii. La fel și cele două piese de lenjerie cu care venise la pachet. Se așeză în fotoliu și își încalță cu atenție pantofii cu toc înalt, foarte înalt, având grijă să nu își strice unghiile proaspăt vopsite și se mai privi o dată în oglindă. Nu mai era tânără, dar arăta bine. „Dacă aș fi bărbat, as leșina aici”, gândi și chicoti în barbă. Apoi, cu pași moi de felină, anume studiați pentru a strivi sub călcâie privirile bărbatului, se îndreptă spre paharul de șampanie lăsat pe noptieră, un Bollinger Vieilles, din 2009, probabil cel mai bun an. Costase o avere, dar voise să-și facă și hatârul acela. O dată, o singură dată în viață, știa sigur că altă dată nu avea s-o mai facă. Îl bău până la fund. Simțea bulele de șampanie cum fac implozie pe cerul gurii, pe gât, în stomac, cum se desfac în buburuze ce-i cutreieră cu pași mici și grăbiți înlăuntrul. 

Se duce la baie și își potrivește apa, fierbinte, cât mai fierbinte, pune dopul, apoi se întoarce în dormitor. Calcă ușor, cu unduiri lascive, de dansatoare la Moulin Rouge ce vrea să-și ademenească prințul, pentru a-l strivi apoi sub tocurile ascuțite.  

Vrea să asculte jazz, în seara asta vrea să asculte un vinil cu jazz. Degetele ei febrile trec repede printre coperțile colorate și se decide imediat. Madeleine Peiroux, Careless Love, întotdeauna a încântat-o Madeleine. Îi place și fotografia ei de pe copertă. Parcă e ea însăși acolo.   

Își toarnă din nou șampanie în paharul înalt. De data aceasta nu-l mai umple pe sfert, ci până la margine. Nu-și dă seama, dar se grăbește. Bulele se văd ca niște peștișori, jucând-se în pahar, urcând dinspre fund în mișcări spiralate și spărgând-se deasupra, pentru a fi înlocuite de altele mai agile și mai nerăbdătoare. Bea cu guri mici și urmărește cu degetul mersul peștilor. Pe paharul înalt urma degetului ei lasă dâre în bruma depusă, ca o împletitură de străduțe înguste în centrul vechi al Genovei. Se gândește să ia paharul în baie, deși i se pare prea teatral. 

When your morning turns to night, who'll be loving you by candlelight, if you think that time will change your ways, don't wait too long, cântă mai departe muzica, în timp ce el își privește prietenii cu care venise. Îi poate identifica după numele întreg, le poate asocia figura cu numele, dar atât, în rest îi par niște străini cu care nu are absolut nimic în comun, niște oameni oarecare cu care se întâlnise din întâmplare și hotărâseră împreună să bea un pahar. Simte că a dat pe gât prea multă votcă. Știe care-i e limita și nu vrea s-o depășească. Îi face semn fetei și cere un pahar de vin roșu. „Da, un Merlot e bun” îi spune fetei. Primul pahar îl rade dintr-o sorbitură. Mai cere unul. Simte ceața cum îi coboară pe ochi, muzica abia se mai aude. Ar pleca în secunda următoare, dar o mână fermă, o mână subțire de femeie, îl lipește de speteaza scaunului. Recunoaște brațul acela, l-a mângâiat de multe ori. A primit un colet nou, îl desface cu atenție și înșiră obiectele pe raft. 

Stă întinsă în cadă și lasă ușor capul pe spate. Părul lung, coafat cu numai câteva ore în urmă, se înmoaie în apa fierbinte. „Maybe I got a lot to learn, time can slip away, sometimes you got to lose it all, before you find your way”, se aude prin ușa deschisa. Stă așa preț de câteva minute, apoi se ridică. Își șterge cu grijă broboanele de sudoare de pe frunte. Mai soarbe, cu buzele abia atinse de marginea paharului, o gură de șampanie. Închide ochii și își lasă iar capul pe spate, de data asta până când ceafa atinge fundul căzii. Deschide gura. Apa năvălește în piept precum soldații prin poarta întredeschisă a cetății. 

Fata îi aduce încă un pahar. Îl lipește de buze și bea o gură mare. Se îneacă. Tușește tare. Încearcă să lase jos brațul, dar mâna i-a înțepenit pe pahar. Cineva îi ia paharul și-l azvârle, aude cioburile rostogolindu-se, apoi îl bate puternic pe spate. O domnișoară de la masa alăturată țipă strident. Simte că se sufocă și încearcă cu disperare să tragă aer în piept. Însă pe gât continuă să-i curgă doar lichid, mult, tot mai mult, înghesuindu-se prin laringe și mai departe prin trahee și bronhii, precum soldații prin poarta întredeschisă a cetății.