Indigestia

Domnul Blându a fost un om cumsecade. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la serviciu, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi a luat autobuzul, s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a servi masa principală a zilei, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat pe partea dreaptă a patului. Fără abateri, fără poticneli. O cină nu mai luase de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar pe aceasta o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat așijderea, vreme îndelungată, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie. 

Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple genți de mână, se îmbulzeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțuroși îi împungeau trupul, sudalme îi înțepau urechile, coate ascuțite i se înfigeau în carne, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii îmbrăcați în salopete albastre, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozile lungi. După o vreme a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar și-a amintit că timpul nu avea să-i mai fie o problemă. 

După mai multe felii de răbdare mestecate pe îndelete, domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, a privit atent ce avea să facă cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns aproape zero.   

- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat. 

Acesta a scos dintr-un sac de iută pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie.  

Sfântul Petru le-a apucat una câte una, mutându-le de pe o masă pe alta, le-a întors pe toate fețele, apoi însumând a spus doar atât:  

- Știi, da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului. 

Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și strângând în palma-i uriașă sacul gol a pornit cu pași grei către ușă. 

Apoi Sfântul Petru și-a întors fața către domnul Blându. 

- Tu?! - l-a întrebat încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.

Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un gâjâit surd i-a ieșit printre buze.

- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul. 

Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut spune că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai bine, a muncit conștiincios opt ore neîntrerupte pe zi, și-a sărutat soția pe frunte în fiecare dimineață și în fiecare seară, n-a furat, n-a râvnit la bunurile altuia, n-a preacurvit. A trăit fără abateri și fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită cinstit și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.

- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.

Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era îmbrăcat când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit, l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era atât de mare! Iar dopul atât de mic!

Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.

- Nici nu știu ce să fac cu tine, mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!

Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse și în viață, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.

- Următoruuul...