În căutarea unui nume (partea a doua)

Discuția cu domnul Varga chiar mă tulburase și mă înnegurase. Era tristă povestea pe care mi-o spusese despre unchiul său, dar și plină de un înțeles greu de descifrat, îl simțeam chiar perfid, căci îmi intrase în suflet, ca un țânțar ce-ți intră în cameră și căruia îi simți zborul, uneori aproape, chiar lângă ureche, alteori departe, lângă fereastra, dar pe care nu îl zărești niciunde, ca și cum n-ar exista fizic. Și-n plus cine naiba era Tasurinchi? N-auzisem în viața mea de el. Avea nume de zurgălăi, așa mi se părea că sună când îl pronunța domnul Varga.  

Până la urmă am decis să mă întorc la piață, cu gândul că poate bărbatul care a pierdut portmoneul a revenit să-l caute și tot zbuciumul meu avea să se curme. Dar nu revenise. 

- N-a venit, mamă. Căscații ăștia după ce că și-l pierd, nici nu mai știu pe unde. Într-o zi o să-și piardă capul și abia când o să-mi vie mie aci la tarabă, să-mi ceară roșii, o să-și dea seama că l-au pierdut, căci n-au să mai poată vorbi, fiindcă gura a rămas acolo, pe cap și capul e lăsat pe undeva, cine știe pe unde, pe malul mării, pe unde a citit el ultima carte, sau poate în parc pe vreo bancă, unde căscase ochii mari la copiii ăia de vin să se joace și fac o hărmălaie de se sperie cerul, zici că-i o armată de soldați, nu o mână de copii. Da’ poate vrei o roșie, îs numai bune, din grădină – încheie femeia de la tarabă, arătându-mi mândră marfa expusă și arunăa un ochi în piață, peste umărul meu, după alți potențiali clienți, câtă vreme celălalt ochi îmi cântărește interesul. 

În timp ce întind mâna îmi dau seama că demersul meu e absolut inutil, dar îi arăt buletinul și-i cer părerea. Cine știe de unde sare iepurele în peisaj, sau numele înapoi în buletin. 

- Dumneata ai mai văzut vreodată așa ceva? – îi arat eu cu degetul spațiul liber din locul unde ar fi trebuit să fie numele. A mai venit cineva pe aici vreodată să-și caute numele, să se plângă că nu-l mai găsește și că probabil i-a căzut când își trecea sacosele dintr-o mână în alta, sau când a scos banii să plătească roșiile?   

Femeia privește cu atenție bucata de plastic și rotește capul ușor, ca și cum ar încerca să găsească peștișorul auriu ascuns în acvariu printre imitațiile de stâncă din plastic. 

- Niciodată, mamă. Apăi asta ar fi chiar culmea! Da’ nu-ți face griji, că nicicând lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, așa că trebuie să-l cauți altcumva, nu la tarabe. Aici ai numai roșii. Și drept să-ți spun, dar îți spun doar matale, că te văd om serios, cu palton de stofă, nici roșiile astea nu-s roșiile pe care le crezi. Nu-s nici măcar olecuță roșii de grădină. Îți spui io. Că doar eu le-am crescut. În palme. Îs roșii făcute în lighean. Din bulion! Pusei niște gelatină alimentară să le tremure așa un pic miezul și semințe de in să se vază oleacă de sâmbure. Iar deasupra îs îmbrăcate cu maț subțire de miel, că-i rezistent la dăunători și tine și la tăvăleală. Ia uite la ele, zici că acu îs culese.

Și femeia se repede să-mi taie o roșie pe jumătate. Are dreptate, dacă nu mi-ar fi spus nici n-aș fi bănuit că roșiile sunt făcute din bulion și gelatină alimentară, cu semințe de in și învelite în maț subțire de miel. Gust bucata pe care mi-o întinde. E chiar bună.

- Să știi de la mine, mamă, că adevărul se ascunde uneori sub mațu subțire de miel și ce se arată în afară e ceea ce vrea ochiul să vadă. D-aia trebuie să dăm clientului ce-i cere ochiul, nu burta. Burta, cum fu a lu’ matale, e mulțumită cu ce-i spune ochiul că-i bun.

Îmi iau înapoi buletinul, îl bag în portmoneu și portmoneul în buzunarul interior al paltonului. Bineînțeles că femeia nu m-a ajutat niciun pic. Sau cine știe, poate că m-a ajutat, dar încă nu-mi dau seama. Nu întotdeauna ceea ce-ți intră pe ureche e ceea ce vrea să audă urechea. Uneori e, alteori nu-i și atunci urechea zice că nu-i important și cuvintele intră și lunecă printr-un tunel lung și întunecat, apoi cad undeva înlăuntru, ca denarii de argint pe-o tingire de-alamă. Și stau acolo și se tot adună unele peste altele, cum cad ele, unele câș, altele oblic, altele taman invers și apoi dintr-o dată, ca-n alambicurile alchimiștilor, cuvintele alea se topesc, se amestecă, se transformă într-o masă amorfă și capătă cu totul alte înțelesuri.   

- Și-apoi Tasurinchi ți-ar spune că maracuya cad singure din pom și ciuta se-înfige înaintea săgeții și apa izvorului îți curge în palme când le întinzi și cerul se dezgolește de nori, când gândul se dezgolește de neguri. Restul sunt basme. Asta ți-ar spune Tasurinchi! - strigă după mine femeia care vinde roșii făcute din bulion, cu accent pe chi din toți rărunchii, iar eu aș vrea să mă întorc, s-o privesc în față și s-o întreb autoritar, aproape strigând, cine e dracu Tasurinchi ăsta, de mă înnebuniți cu el, dar pașii mă poartă deja în afara pieței, sunt pe trotuar și ochii caută loc printre mașini să traversez strada.  

Până la urmă m-am decis să las buletinul la poliție. Să se spele pe cap cu el. Să cerceteze ei cum de un act de asemenea însemnătate a putut fi emis fără să aibă numele proprietarului. Și să-l găsească ei pe enigmaticul personaj care se legitimează cu un buletin pe care nu e inscripționat niciun nume.  

De cum am intrat am fost trimis la biroul șapte, unde m-a întâmpinat un bărbat bărbos și cu burtă, deși nu gras, ce nu avea cu niciun chip aer de polițist. Semăna mai degrabă cu Moș Teacă, așa cum mi-l închipuiam eu din cărțile copilăriei. Eram însă sigur că e polițist pentru că pe masă ținea un pistol măricel, fie pentru a-și speria interlocutorii, fie ca o dovadă a autorității instituției pe care o reprezenta, lucru care mi s-a părut nefiresc, oricare din cele două ar fi fost motivul. 

- Cu ce vă pot fi de folos? – m-a întrebat el cordial și mi-a făcut semn să șed. 

- Aș vrea să las aici un buletin pe care l-am găsit în piață alaltăieri – i-am spus și i l-am întins.

Polițistul l-a luat, s-a uitat o clipă la el și l-a pus pe masă. Nu părea să fi remarcat că numele nu era acolo. Sau nu dăduse importanță acestui fapt. 

- Ce mi s-a părut ciudat la documentul acesta, e faptul că numele nu apare acolo unde ar fi trebuit să fie. De fapt nu apare deloc – am adăugat eu în speranța că polițistul se va mira și el odată cu mine. Dar n-a făcut-o. 

- Domnule, sunt atâția oameni a căror identitate este îndoielnică, încât dac-am lucra toată viața la asta și tot n-am scoate-o la capăt. Identitatea unei persoane e o problemă foarte sensibilă. Până la urmă ce-l definește pe om? Ceea ce simte! Și de aici vine greutatea de a-i atribui o personalitate unanim recunoscută. Cum să-i dai cuiva un contur, atâta timp cât vezi doar o bucățică din dânsul? Eu o bucățică, dumneata o bucățică, tipul de la intrare o bucățică. Și atunci cine poate asambla întregul din bucățelele astea? El, domnule! El! Ia bucata ce se reflectă în ochii tăi, aceea care se reflectă în ochii mei, aceea care se reflectă în ochii colegului de la intrare și în ochii celorlalți pe care i-a întâlnit și le azvârle pe toate în coca asta care e propria simțire. Și de aici individul!

Rămân cu gura căscată și cu ochii mari cât emblema de polițist de pe bluzonul interlocutorului. Dacă figura nu aducea a polițist și mă plimba mai degrabă prin cărțile de povești ale copilăriei, discursul său nici atât. Părea a unui filozof înghesuit într-un manual pentru educat adulții, a unui boem care la o țigară de foi și un pahar de coniac, destăinuiește bunului său prieten cu care nu s-a văzut de zeci de ani, secretele vieții, ale unui sihastru, care prinzând în peștera-i întunecată un turist tinerel, încearcă să-l îmbie cu viața.     

Mă uit la el și nu-mi dau crezare ochilor. În schimb el se tot joacă cu pistolul, verifică butoiașul, scoate glonțul, îl bagă la loc, rostogolește butoiașul, se uită pe țeavă. 

- Am avut un caz celebru de mistificare a identității, la care a lucrat jumătate din secție mai bine de un an, dar pe care, până la urmă, am reușit să îl devoalăm. Este vorba despre un bărbat trecut de prima tinerețe, apăsat de grijile vieții și care încerca să părăsească bucla asta fără ieșire. Și ăsta domnule, băiat isteț, ce s-a gândit el – și aici nici una, nici două, polițistul își pune pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaci, se aude un clic și niciun alt zgomot, niciun fum, niciun miros – s-a gândit să scape de griji îmbrăcând identitatea lui taică-su. Bătrânu taman murise împăcat și cu viața și cu moartea. Ultimele lui zile fuseseră liniștite si avea zâmbetul pe fata când a murit. Era curat, cum s-ar zice. Iar cetățeanul exact pe asta s-a bazat când l-a ales pe taică-su, că se mută într-o identitate calmă și caldă, ca un iaz în luminișul din inima pădurii. Înțelegi dumneata, i-a furat identitatea lui taică-su care murise ca să scape de neguri – concluzionează el, după care învârte butoiașul și mai trage o dată.

Nu pot să-mi cred ochilor. Mă uit în jur să văd dacă cineva va sări până la urmă din scaun să-i smulgă pistolul din mâna individului din fața mea. Dar parcă omul e invizibil, căci toți cei din secție își văd imperturbabil de treburi, unii vorbesc la telefon, un altul face copii la aparat, câțiva stau de vorbă cu nedovediți infractori, dar niciunul, nici măcar unul nu privește spre noi. 

- În viață e foarte important să nu-ți pierzi cumpătul în fața neprevăzutului, a necazurilor, a primejdiilor. Buletinul nu e o problemă. Mai importantă decât orice este viața, viața e un miracol, domnule! Trebuie să o protejăm. Și mai ales trebuie să ne ridicăm deasupra șabloanelor și a labirintului ăsta care ne înconjoară și să o privim neutru, neimplicați, neagățați de niciun fel de fire. Aia e viața! – filozofează el mai departe, rotește iar butoiașul și trage.

Simt că înnebunesc dacă mai rămân o secundă lângă el, așa că dau semne c-aș vrea să plec. Polițistul mă simte și încheie respectuos, mușcând din pistol.

- Deci nicio problemă cu buletinul, lăsați-l aici, mă ocup eu. Treceți-mi doar datele dumneavoastră pe formularul ăsta, numele, prenumele, seria și numărul de buletin și un număr de telefon unde să vă găsim dacă este cazul. Data și semnătura jos. 

Eu rămân însă împietrit. El mușcă mai departe din pistol. S-a murdărit pe la gură și se linge de urma de ciocolată de pe buza de sus. 

Îmi caut buletinul și nu-l găsesc. ZK, sau ZT, sau ce naiba litere erau acolo? Nu-mi amintesc deloc. Iar portofelul nu e nicăieri, cred că l-am pierdut. Așa cevaaa...

- După ce bați țărușii, ridici palisada din bambus, așezi frunzele de ungurabi de jur împrejur și frunzele de palmier deasupra, nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să aștepți ploaia, să-ți crească porumbul și maniocul, să limpezească obrajii stelelor, să umfle râurile și să-ți ducă poveștile pe apă în jos până la marea cea mare, cum ar fi spus Tasurinchi - îmi destăinuie polițistul zâmbind, se ridică și-mi face semn cu mâna, poftindu-mă a ieși printre scaune. 

- Dumnzeule, cine e Tasurinchi ăsta, că numai asta aud de trei zile? 

E rândul polițistului să se oprească și să caște ochii mari înspre mine. 

- Ce naiba domnule, dacă nici dumneata nu știi cine e Tasurinchi – și începe să râdă, la început ușor, ca o șoaptă, apoi din ce în ce mai hohotit, până când râsul său a devenit un răpăit războinic de tobe. Și nu doar el râde, ci toți ceilalți polițiști, tâlharii mărunți, oamenii aflați acolo doar pentru a depune o petiție, femeia care dă cu mătura într-un colț și chiar papagalul cu coada lungă și bogat colorată.

Și brusc mi-am amintit. Mi-am amintit de Tasurinchi, de Machiguenga, de Mascarita, de toți cei fără de nume, sau pentru care numele nu are nicio importanță, numiți simplu, doar pentru câteva răsărituri de Lună, Cel-ce-a-căzut-din-copac, Cea-care-vrea-să-plece, E-un-tucan-în-copac sau Ce-frumos-e-acest-răsărit.   

(final)