Refugiul

Pe omul cu cicatricea dinapoia urechii l-am întâlnit într-o joi pe la amiază în piaţa de legume şi fructe. Avea o tăietură urâtă care începea de undeva din spatele urechii stângi şi continua în jos pe gât până se pierdea sub gulerul cămăşii. Mă urmărise toată ziua prin piaţă, din depărtare doar cu privirea, sau apropiindu-se discret şi iscodindu-mi mişcările, cercetând cu luare aminte lucrurile de care păream interesat, pe care le atingeam. O vreme am crezut că poate fi doar o părere, că e doar cineva cunoscut care mi s-a şters din memorie sau că pur şi simplu mă confundă. M-a străfulgerat însă cu o privire cruntă când ne-am intersectat, ca şi cum am fost duşmani de moarte şi ar fi voit să-mi aducă un ultim avertisment. Am fost atent la el tot timpul şi cât ne-am învârtit nu a scos nicio clipă mâna din buzunar. Am crezut că are acolo un pistol, dar nu putea fi vorba de o armă de foc căci ar fi fost prea mică, trebuie că era doar un şiş sau un cuţit. În dreptul tarabei cu cireşe l-am confruntat. S-a ţinut după mine şi când m-am oprit s-a apropiat agresiv. M-a cercetat din creştet şi până în tălpi, apoi văzând că-i socotesc căutările a luat o cireaşă, a molfăit-o şi a scuipat sâmburele peste pantoful meu. Am scrâşnit din dinţi şi l-am pironit cu privirea. El a luat altă cireaşă. Eram pregătit să-l izbesc cu plasa de castraveţi. Ţineam un picior înainte uşor flexat şi celălalt dinapoi bine ancorat în pământ. Atunci l-am văzut cum scoate încet mâna din buzunar. N-am aşteptat să mă înţepe, am lovit cu sacoşa şi am fugit. Mă bazam pe efectul surpriză. Care a şi funcţionat. O clipă a rămas pironit locului, apoi a început să zbiere şi s-a repezit după mine. Din piaţa am cotit-o rapid la stânga pe bulevard, apoi după primul bloc spre scuarul dinapoia sa în încercarea de a-mi pierde urma. Plasa se rupsese demult iar castraveţii se împrăştiaseră pe tot drumul ca în Hansel şi Gretel. Alergam cu sufletul la gură. Era mai bine făcut decât mine, mai tânăr, ştiam că are o armă albă în buzunarul pantalonilor. N-aş fi vrut cu niciun chip să mă dau prins. Bărbatul însă nu mă slăbea. Începusem să obosesc iar distanţa dintre noi se micşorase teribil. Eram aproape de Sala Sporturilor. Am trecut pe lângă chioşcul cu băuturi, am făcut piruete printre mese, am sărit gardul în curtea liceului şi am continuat să alerg fără să mă uit înapoi. Eram însă epuizat. Începuse să-mi fie frică, foarte frică. Şi atunci, dintr-o dată, ca picată din cer, îmi iese în cale o uşă. Da, da, o uşă, o uşă simplă înfiptă într-o bucată de zid, cu un gemuleţ semicircular în partea de sus şi un ciocănel de bronz în mijlocul ei. Am deschis-o la repezeală, am trântit-o în urmă şi mi-am lipit spatele de ea abia trăgându-mi sufletul. Am ciulit urechile. Scrâşnete de roţi, glasuri, paşii domoli ai doamnelor, paşii apăsaţi ai domnilor, paşi săltaţi de domnişoară. Doar ai bărbatului cu cicatrice nicăieri. Scăpasem.
Mă aşez pe vine şi încerc să-mi recapăt suflul pierdut. Cu un ochi cercetez locul. E întunecos. Nu e decât o cameră mică, fără ferestre, un dormitor în fapt. Un pat, un dulap, două noptiere, un scrin. De pe una din noptiere o veioză în formă de lalea dezveleşte dejurîmprejurul pe măsură ce lumina se rostogoleşte către colţurile camerei. Aşa ajung să descopăr în pat singurul ocupant al ciudatei încăperi, un… un…. Mă mai şterg o dată cu mâneca cămăşii peste ochii umeziţi de sudoare. Fără doar şi poate e un şoarece. Un şoarece la vreo… O Doamne, am înnebunit?! Era cât pe ce să spun că era un şoarece la vreo 50-60 de ani cu cămaşa de noapte albă, cu scufie la fel de albă ţuguiată ca un coif de carnaval şi terminată cu un ciucure mare şi pufos, cu ochelari rotunzi pe nas, care citeşte atent dintr-un tom gros ce pare să-i capteze toată atenţia.
- N-ai să scapi aşa! - îl aud deodată pe domnul şoarece, care lasă jos cartea şi mă priveşte atent peste ochelari. Apoi aranjează tacticos cearceaful peste marginea păturii şi-şi împreunează mâinile peste ele. Tonul vocii e moale, dar fraza scurtă e spusă apăsat ca un cui ascuţit scrijelind zidul. Cele trei cuvinte mă înspăimântă. Primul gând e că vrea să mă zvârle înapoi afară în tumultul străzii, printre paşii grăbiţi ai trecătorilor şi claxoanele maşinilor, dar privindu-l cum stă aşa nemişcat în mijlocul patului cu cămaşa de noapte albă cu dantelă împrejurul anchiorului larg, scufia cu moţ şi ochelarii căzuţi pe varful nasului, mă liniştesc. Prin cap îmi trec dintr-o dată o mie de gânduri. Ce vrea să spună atunci?! E doar un sfat? E o ameninţare? De unde ştie dacă am să scap sau nu? Ştie cu adevărat ceva despre ceea ce mi se întâmplă? Ce mi se întâmplă?
- Are dreptate - îi ţine isonul un alt glas al cărui posesor, sau mai degrabă spus posesoare căci tonalitatea vocii este mai înaltă, nu s-a descoperit încă privirii. Îmi concentrez atenţia şi în colţul opus al camerei o descopăr pe proprietara vocii. Se leagănă într-un balansoar din lemn de nuc, cu un pled învelindu-i picioarele şi pare că picoteşte. Un pahar mic cu ceai de tei îi şade alături aburind. Văzând cum mă chinui să scurm cu privirile în întunericul vâscos, proprietara vocii aprinde lampadarul pentru a-mi înlesni cercetarea. Nu mică mi-e mirarea să constat că umbra vorbitoare e de fapt o pisică, o pisică adevărată. Coada stufoasă se leagănă pe lângă balansoar în contratimp cu acesta. Are ochii mici şi rotunzi, buzele bine conturate, urechile ciulite şi o pereche de mustăţi subţiri şi ascuţite ca spadele celor trei muşchetari. Două andrele odihnindu-se peste un scul de lână corai ce pare să capete forma unui fular indică activitatea ce probabil fusese încheiată cu puţin timp înainte.
- Are dreptate Monşer, asta nu e o soluţie - repetă ea, parcă pentru a-mi fixa mai bine în cap ideea, în timp ce reapucă andrelele răsucind firul de lână gros după arătătorul de la stânga. Nu mai înţeleg nimic. Cine sunt indivizii? Cine i-a scos în drumul meu? Joc într-un teatru al absurdului? Primul gând care îmi trece prin cap după această scurtă recapitulare e să deschid uşa şi să o rup iar la fugă. Nu ştiu să spun exact de ce. Nu ştiu unde. Caut ceva care să aibă sens, îmi trebuie o bucăţică de stabilitate, de normalitate, de linişte. O buclă a timpului care să mă rupă de lume şi în interiorul căreia să-mi caut echilibrul, în care să mă caut şi să mă regăsesc.
- Nici asta nu e o soluţie - face şoarecele către mine ţuguindu-şi buzele ca şi cum ar fi mâncat amar şi acum îl roade cerul gurii. Apoi îmi face un semn scurt din cap către uşă de parcă ar vrea să spună "Hai ieşi, dacă nu mă crezi ieşi, să vedem cum ai să te descurci, să vedem dacă astfel îţi vei rezolva problemele".
Furios că îmi citeşte gândurile şi mai mult ca să-i fac în ciudă deschid uşa şi dau să ies. Nu am niciun plan, nu ştiu dacă-i voi trece pragul, dacă mă voi depărta sau dacă mă voi întoarce. Sunt doar furios. Deschid uşa şi... rămân descumpănit în prag. Nu e uşa pe care am intrat. Strada a dispărut. Şi oamenii şi maşinile şi orasul. În faţa mea e doar un hol rotund, auster, ca de spital, în care dau mai multe uşi identice. Eu stau proţăpit într-una din ele.
- Hai ieşi. Du-te. Deschide-o pe care vrei. Ai libertate totală. Nimeni nu te ţine cu forţa. E alegerea ta ce vrei să faci.
Sunt bulversat total. Mă simt neputincios. Picioarele parcă mi-au înţepenit. Şi gândurile. Mă întorc, trântesc uşa, dau la o parte pătura de pe un colţ al patului şi mă aşez. Şoarecele zâmbeşte mulţumit. Nu e o mulţumire de sine. E mulţumit de situaţie, e mulţumit de decizia pe care am luat-o. Ia cartea şi o aşează pe noptieră în încercarea de a elibera spaţiul dintre noi de orice obstacol.
- Ştii bine că nu aşa poţi scăpa de problemele din lumea reală.
Eu dau să replic dar el mă opreşte imediat ridicând palma dreaptă.
- Ştiu foarte bine ce vrei să spui. Vrei să-mi îndrugi o poveste despre un bărbat furios care încearcă să-ţi ia gâtul pentru nu ştiu ce motiv. Baliverne. Ştii la fel de bine ca mine că nu bărbatul acesta este motivul fugii tale. Fugi de tine. Pe el l-ai întâlnit întâmplător în piaţă, s-a încruntat un pic mai mult şi l-ai marcat cu fierul încins. Dar nu e un om rău. Acum e bine merci la casa lui şi îi pune lapte într-o farfurie pisoiului său. Tu de problemele tale fugi. Şi când lumea de afară ţi se pare prea întunecată te refugiezi în povesti. Nu spun că-i rău. Dar tot ce e dincolo rămâne neatins, nerezolvat. Crezi că în timp ce lipseşti altcineva o să facă curăţenie în viaţa ta, în lumea ta? Tot tu trebuie să faci asta.
- Da, da, Monşer are dreptate, doar tu poţi face asta - se aude dinspre balansoar ca un ecou. Noi suntem aici. Aici sau dincolo, sau dincolo, sau dincolo ... Dincolo de oricare dintre uşile pe care le vei deschide. Dar în lumea reală nu poţi să ştergi peisajul dacă nu-ţi convine, ca şi cum ai da filele unei cărţi.
Încep să înţeleg. Capul mi se limpezeşte, toate gândurile care alergaseră bezmetice se liniştesc dintr-o dată. Totul se leagă. Mă las pe spate. Îi recunosc pe indivizi, pe Monşer şi pe Mamzel, recunosc şi camera, până şi lucrurile din ea le recunosc. Ştiu să le citesc şi gândurile. Uite acum şoarecele are să spună ceva neutru despre vreme ca să destindă atmosfera.
- E bine că a mai ieşit puţin soarele, începuse să îngheţe sufletul în mine - spune el făcându-şi palmele căuş şi suflându-şi în pumni.
Zâmbesc. În lumea din care vin e o zăpuşeală de mori, cald şi umed de-ţi vine să-ţi dai jos şi pielea de pe tine. Ei o fac înadins. Râd. Îmi scot pantofii şi mă sui în pat lângă Monşer. Acum are să înceapă o poveste despre moşul lui şi aventurile sale de la paşopt încoace. E simpatic mustăciosul.
- Ştii... Aşa era şi în iarna lu '917 când era bunică-miu pe front. Ţi-am povestit despre asta?
Dau din cap a negaţie cu râsul abia stăpânit iar el continuă...
- Era o iarnă grozavă ca acum. Bunică-miu era la Mărăşti. Prinsese linia întâi. Îl adusese din greşeala un soldat de manutanţă în raniţa cu pâine...