Băieții răi se trezesc târziu, băieții buni niciodată

Doamna Lo privi lung înspre tânărul care trecea pe plajă prin fața sa. Avea o placă de surfing sub braț și înainta grăbit înspre valuri. Fără nicio grijă părea chipul său zâmbitor pe care-l zări preț de-o clipă. Era bine făcut, avea corpul atletic, cu mușchii frumos profilați prin costumul din neopren negru cu dungi albastre, având mânecile scurte și fiind terminat deasupra genunchilor. Razele soarelui păreau că s-au încurcat în chica-i blondă ca un balot de paie răzvrătite și se zbuciumă fără succes să iasă din prinsoare. Privirea doamnei Lo rătăcește peste trupul perfect, cum numai tinerețea știe să sculpteze. Pielea îi este bronzată și lucește în lumină, ca a unei salamandre așteptând gâzele cu gura deschisă. Trebuie că are mare trecere la fete, gândi doamna Lo și privirea i se aprinse pe dată, ochii deveniră mai mari, sprâncenele urcară de-un deget peste frunte, în timp ce obrajii prinseră a se rotunji și a se rumeni ușor ca două plăcinte în cuptor. Pe buze îi răsari imediat un zâmbet care se întinse lasciv dintr-un capăt la celălalt, ca o Maja peste canapeaua plină de perne moi, așteptându-l pe Francisco José de Goya y Lucientes.  Tânărul nu avea mai mult de 19 ani și doamna Lo se gândi că pare mai voinic decât îi e vârsta. Avea spatele lat, brațele puternice și picioarele bine înfipte în pământ. De fapt avea numai 18 ani, șapte luni și douăsprezece zile. Doamna Lo știa asta foarte precis, căci era fiul său.  

Se ridică de-o palmă, își fixă mai bine scaunul pliant în nisip pentru un mai bun echilibru, apoi se reașeză și privi spre bărbatul care stătea alături pe un scaun pliant identic cu al său. Îmbătrânise. Câteva crevase ușor adâncite îi traversau obrajii, în timp ce pielea de sub ochi coborâse ca o lacrimă uriașă plânsă pe dinăuntru. Firele de păr alb invadaseră șatenul și sclipeau în soare ca fibrele de mătase meșteșugit întrepătrunse printre cele de lână într-o vestă exotică de damă. Nu fusese niciodată un bărbat frumos, gândi doamna Lo, dar era unul la brațul căruia nu te-ai fi simțit stânjenită ieșind pe bulevard. Avea ochii închiși și îndreptați în direcția soarelui, de parcă ar fi încercat să-i culeagă ciorchinii grei și să-i strângă pe pleoape, așa cum sătenii strâng toamna strugurii în coșurile adânci de nuiele. Stătea cu picioarele ușor depărtate și revărsate peste nisip ca două ramuri de măslin vlăguite, vlăguite de viată, gândi doamna Lo, în timp ce mâinile îi erau atent așezate pe brațele scaunului, cu antebrațele ușor răsucite astfel încât razele soarelui să cadă peste venele strecurându-se febril de sub podurile palmelor. Nici un mușchi nu-i mișca. Doamna Lo zâmbi. Atâta liniște și atâta relaxare în trupul și în sufletul acesta. Un pic îi era necaz, căci bărbatul părea că nu vrea să împărtășească cu nimeni nici liniștea și nici relaxarea. Niciodată nu păruse că vrea să le împartă cu altcineva, ba mai mult, încercase mereu să smulgă și liniștea și împăcarea din dejurîmprejur și să le adune acolo, înăuntru, cum adună veverițele alunele când se  pregătesc pentru iarnă. 

Mult după ce proprietara sa întorsese capul pentru a privi din nou marea, zâmbetul doamnei Lo rămăsese aninat într-un colț al buzei și părea să nu se lase dus. Stropit permanent cu albastru, alunecă în cele din urmă topit în nisip și dispăru printre grăunții aurii. Tânărul se pierduse în valurile mari și doamna Lo nu-l mai putea vedea. În schimb, închizând ochii, un alt tânăr aidoma primului trecu prin lăuntrul privirilor sale. Și acesta avea părul blond ca un balot de paie răzvrătite, trupul bine făcut și ars de soare. Ținea o placă de surfing sub braț și încerca să se cațăre pe niște stânci. Picioarele umede alunecau pe roca potrivnică, în timp ce palmele, deși puternice, nu puteau prinde colțurile ascuțite ce se îndoiau ca niște animale de plastic. Pusese placa jos lângă el și încerca să înainteze puțin câte puțin, dar cu cât urca câte o treaptă, cu atât părea că se afundă mai mult. Nu-și mai simțea degetele rașchetate de piatra dură, iar genunchii se juliseră și pârâiașe mici de sânge alunecau pe pulpe, amestecându-se cu apa sărată. În capul doamnei Lo o mulțime de imagini se rostogoliră una după alta, ca și cum aparatul vechi care proiecta filmul s-ar fi gripat și viteza de rulare ar fi scăzut aproape de zero, astfel încât nu mai înfățișa un film în mișcare, ci o alternanță de imagini disparate, statice, dar venind și plecând rapid, una după alta. Abia atunci, privind imaginile acelea, înțelese că ea era cea care îl apăsa pe creștet și de aceea tânărul nu putea să mai urce. Așa că încetă s-o mai facă, iar el prinse a se cățăra printre bucățile mari de stâncă ca o capră neagră, până când capul său bălai se iți din nisip. De cum îl zări doamna Lo îl acoperi degrabă cu marginea rochiei de vară cu flori multicolore care se balansa pe brațul scaunului. N-ar fi vrut ca bărbatul care stătea alături pe un scaun identic cu al său să-l zărească. Zâmbetul îi reveni pe buze, se aciui într-un colț, apoi se întinse de-a lungul, se adună în crăpătura buzelor unde i se păru prea îngust, pentru a se ghemui iar în celălalt colț. Nu-și găsea nicicum locul. Doamna Lo încercă să așeze zâmbetul șăgalnic la locul său, dar nu izbândi nici dânsa. 

Dacă cineva ar fi stat aproape, foarte aproape, chiar față în față cu doamna Lo, ar fi constatat că cele trei zâmbete, deși senine toate, erau complet diferite. Primul era un zâmbet dulce-vrăjit, așa cum ai zâmbi atunci când primești o cană mare cu ciocolată fierbinte într-o zi geroasă de iarnă. Era un zâmbet mândru și împlinitor, care revărsa în suflet multă căldură. Al doilea era un unul liniștitor, cuminte, odihnitor, ca o zi însorită la marginea mării. Și acesta aducea în suflet căldură, dar un alt fel de căldură, nu aceea a unei căni de ciocolată fierbinte care se răspândește în trupul înghețat, ci al unei pături care-ți căptușește înlăuntrul ținând frigul afară. În fine, al treilea zâmbet i-ar fi dat cel mai mult de furcă celui ce ar fi privit cu atenție chipul doamnei Lo. Căci era un amestec de dorință, de păcat, de durere, de iertare și de uitare. Oscila între o tristețe iremediabilă, ca o toamnă nesfârșită, pe de o parte și o arzândă trăire, din aceea care nu te lasă nici măcar să te așezi, că-ți arde pe dată măruntaiele de-o faci, pe de altă parte. Nimeni n-ar fi reușit să explice suficient de precis cum se poate citi acest din urmă zâmbet de pe fața doamnei Lo. Nici chiar ea, căci gândurile se rostogoleau unul peste altul, fiecare acoperindu-l pe cel dinainte fără ca acesta să apuce să capete un contur precis, asemeni valurilor uriașe încălecate de surferi nu departe.   

Întotdeauna s-a întrebat, dacă viața ar fi avut buton de reset și ea ar fi putut să-l apese, ar mai fi repetat nebunia? Oscilase o viață întreagă în fața răspunsului. Nu fusese o reacție de moment, așa cum e cea pe care trebuie să o ai când îți iese deodată în față o mașină pe sosea. Poți trage volanul ușor dreapta pentru a ieși pe câmp și a te feri din fața pericolului, sau poți rămâne pe banda ta, fie ce-o fi, cu mâna înțepenită pe volan și cu piciorul pe pedală, știind că nimeni nu-ți va putea reproșa ceva, pentru că tu n-ai făcut nimic irațional sau periculos, sau, în mod inexplicabil pentru cei din jur, poți răsuci volanul spre stânga, pentru a ajunge astfel pe partea cealaltă a direcției de mers, unde îi poți avea pe toți cei dinaintea ta împotrivă. Dar ea nu avusese o reacție de moment. Ea își luase timp pentru a analiza totul în amănunt, ea-și calculase cu atenție următorii pași, puțini e adevărat, pentru că, imediat ce pașii ei ieșeau de pe plajă, se pierdeau într-o ceață apăsătoare și nu se mai vedea nicio potecă mai încolo. Nu se aruncase cu capul înainte așa cum o făceau alte femei și nici nu fusese o gâscă prostuță care se lasă dusă de nas, ci o femeie matură, cu capul pe umeri. Ea ieșise din cameră, socotise și îi dăduse răspunsul abia peste trei zile, timp în care plânsese îndelung. 

Tânărul care scosese capul din nisip și acum privea marea, ascuns sub rochia înflorată a femeii șezând pe scaunul pliant, avea fix18 ani, șapte luni și douăsprezece zile, iar ea știa asta foarte precis, căci i-o spusese chiar el. „Vai, dar ești un copil” îl dojenise ea, dar el îi replicase mândru: „Am fix18 ani, șapte luni si douăsprezece zile”. Iar ea îl crezuse, nu avusese niciun motiv să nu-l creadă. Intrase în camera lui pe la ora opt dimineața. Credea c-a plecat cu placa să alunece peste valuri, așa cum o făcea în fiecare zi dis-de-dimineață, când culmile lor sunt mari, iar ale soarelui mici, și-ar fi vrut să deschidă fereastra să bage soarele în casă. Dar în ziua aceea el nu plecase. Dormea lungit în pat cu un braț răsturnat peste frunte ca un catarg peste punte și cu restul trupului revărsat peste pat ca o palmă de apă ce-și iese din matcă și mângâie fața pământului. Trupul îi era complet gol, iar cearceaful căzut. Doar o bucată de pânză, nu mai lată de-o palmă și lungă de două, îi mai acoperea pântecul. Doamna Lo privi mult și lung bucata aceea de pânză. Tot cearceaful căzuse, doar ea rămăsese lipită de trup, de parcă regizorului i-ar fi plăcut să prezinte spectatorilor trupul acela gol și îngrozitor de frumos, ca un Adonis, dar n-ar fi vrut fi vrut să încadreze filmul la +18 și să care apoi după el toate neplăcerile ce-ar fi urmat unei asemenea decizii. Doamna Lo nu știa ce-a gândit regizorul, însă considera că petecul de cearceaf spânzurat sfida toate legile fizicii, căci întregul din care făcea parte era demult la pământ și ar fi trebuit să tragă după sine și ultima bucată, măcar datorită greutății sale, dacă nu din nevoia de-a rămâne împreună într-un întreg. Și în plus, ea nici nu era regizor, era economist. Așa că se aplecă și trase ușor, iar bucata de pânză cât o batistă alunecă și se refugie în brațele cearceafului cald ce-o aștepta pe podea.  

Nici măcar gestul acela nu fusese unul necugetat, ba dimpotrivă, cât timp îi privise trupul bronzat și fără hibă, putuse să cugete îndelung. Iar în urma acestei chibzuințe hotărâse că cel mai bun lucru pe care-l putea face era să tragă jos bucata de pânză. Nu-și putuse explica nici atunci și nici după aceea ce urmărise cu acel gest. O vreme încercase să se amăgească că nu urmărise nimic, dar înțelesese imediat că s-ar fi înșelat doar pe sine și că nu poți întinde o mâna și trage deoparte o bucată de cearceaf care acoperă trupul unui bărbat tânăr și bine făcut fără să urmărești nimic. Mai mult ca sigur că oricine altcineva ar fi analizat problema din afară ar fi spus cu mâna pe inimă că femeia a vrut să vadă trupul gol al tânărului care dormea. Dar doamnei Lo nu i se părea un răspuns potrivit. Era căsătorita de 13 ani, și, fără să poată spune că avea o căsnicie fericită, se simțea mulțumită. Căci, să fim serioși, cine mai poate spune că e fericit după 13 ani de căsnicie? Și asta nu fiindcă sentimentele perechii se schimbă, ci doar fiindcă ele se tocesc, vâlvătaia dispare, flacăra se înmoaie până la dispariție, dar tăciunii aprinși rămași la picioare continuă să ardă mocnit și să țină relația caldă. Deci nu din cauza nefericirii apucase bucata aia de cearceaf s-o tragă deoparte. Nu, nu! Și nici din cauză c-ar fi fost o destrăbălată. Doamna Lo nu era dintre femeile acelea care una-două se aruncă în brațele bărbaților pentru a profita de banii, de faima sau de frumusețea lor, lepădându-i mai târziu ca pe o sanda cu bretelele jupuite și cu tocul stâlcit, după ce tot ceea ce fusese de adunat, adunaseră. În timpul facultății trăise câteva relații sentimentale cu colegi de an, toate eșuate, pentru ca apoi, după căsătorie, să nu mai aibă ochi pentru alții. Și totuși, tânărul acela îi captase privirile, de asta era sigură. Abia după mulți ani de întrebări fără răspuns, doamna Lo acceptă că a găsit răspunsul potrivit la întrebarea „de ce?”. Pentru că n-a vrut să irosească oportunitatea. Pentru că o ocazie similară de a vedea în patul său un bărbat tânăr și frumos, complet gol, n-ar mai fi apărut cu siguranță niciodată. Iar ei i-ar fi părut rău să irosească ocazia care-i era la o palmă distanță. De aceea! De unde să știe că el nu dormea și că nu mult după ce pânza a căzut, iar ea a avut timp suficient să-i admire trupul complet gol, dar insuficient pentru a-și risipi roșeața obrajilor și a pieptului, el avea să deschidă ochii și să-i spună ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat: „Bună dimineața, doamnă Lo!”. Ea a înțeles imediat că a fost trasă pe sfoară și de data aceasta din instinct, clar din instinct, căci nu fusese vreme pentru niciun fel de calcul sau de analiză, l-a lovit cu pumnul în braț. Întâi în brațul care atârna ca un catarg prăbușit peste punte, apoi în umăr, în capul ca un balot de paie răzvrătite, în celălalt braț cu care încerca să se apere. „Nenorocitule, nu dormeai” i-a strigat ea furioasă, continuând să-l lovească. Iar el, în loc să răspundă jignirii, i-a spus cu același ton politicos și neutru cu care-i dăduse binețe: „Ești mult mai frumoasă când te înfurii” și cum stătea aplecată peste el continuând să-l lovească, el i-a prins brațul și a tras-o peste el până când i-a simțit sânii striviți de pieptul lui gol. Și a sărutat-o apăsat! Ea nu s-a împotrivit niciun pic. Lipsa aceea de împotrivire fusese tot din instinct, oricine ar fi putut confirma fără tăgadă, căci ea n-a întors capul și nici n-a ținut buzele strâns lipite, ba dimpotrivă, i-a prins capul între palmele sale și a dus sărutul acela pe piscuri unde nu credea că poate ajunge un sărut vreodată, deși știa bine că săruturile sunt precum caprele negre și urcă cele mai înalte, mai frumoase și mai semețe culmi. Faptul că l-a lovit și apoi l-a sărutat apăsat fuseseră din instinct, dar nu și ceea ce-a urmat imediat după aceea...        

Doamna Lo continuă să zâmbească, având grijă ca bărbatul de pe scaunul pliant de alături, identic cu al său, să nu vadă capul ascuns între faldurile rochiei sale de vară. Tânărul intrase în viață sa într-o joi. Sunase la ușă pe seară, iar soții se priviseră cu mirare. Nimeni n-ar fi avut de ce să sune la ușa lor într-o seară de joi. Miercuri da, miercuri cu siguranță, pentru că era seara de bridge, dar nu joi. Așa că atunci când soțul se dusese să deschidă, soția îl privise atentă de pe fotoliul în care se încolăcise ca o pisică și citea. „Mă scuzați că vă deranjez, dar mă gândeam că poate îmi puteți închiria o cameră pentru o seară. Am venit să fac surf tocmai din - și aici tânărul spusese un nume de localitate care niciunuia dintre soți nu-i spunea absolut nimic și pe care, drept urmare, îl uitară până a doua zi - și am avut ceva probleme la hotel. Numai o noapte, vă rog. Din păcate am încercat toată seara la hotelurile de aici și n-am găsit niciun loc. Însă am o promisiune pentru mâine, când pleacă niște turiști.” Veneau destul de puțini împătimiți ai surfingului în localitatea lor. Era mică și ascunsă între munți. Până la apă nu se ajungea ușor, iar locurile de cazare erau foarte puține, având în vedere că nu era o stațiune turistică. De fapt atunci când tânărul spusese „celelalte hoteluri” se referea la cele patru pensiuni, mari și late, care ofereau masă și locuri de cazare. Și nu era nicio mirare că nu mai erau locuri, căci era vară, începuse sezonul turistic. Domnul își întorsese atunci privirile întrebătoare către doamna, în timp ce doamna dăduse din umeri și strâmbase buzele într-un gest de indiferență. Bărbatul se scărpinase după ceafă câteva secunde bune, timp în care doamna ar fi avut timp să pună de-o cafea și în cele din urmă acceptă „Bine, dar pentru o singură noapte!”. Nu fusese, desigur, o singură noapte, ci se prelungi la o săptămână, apoi la zece zile, la două săptămâni și încă o dimineață. După două săptămâni și încă o dimineață tânărul dispăruse subit, lăsând pe masa din sufragerie toți banii pentru cele cincisprezece zile de cazare, majoritatea în hârtii mici, mototolite. La fel dispăruse și soția domnului. Ea nu lăsase însă nimic în urmă, nici măcar un bilet. Abia peste o săptămână soțul primise o epistolă în cutia poștală. Era scurtă și domnul identifică imediat scrisul doamnei. „Știu că n-ai să mă poți ierta niciodată. Nici eu n-am să mă pot ierta. Dar a trebuit să o fac. Aș fi murit de mâhnire dacă n-aș fi făcut-o. Aș fi murit, dragule, știu sigur. Am căutat mult ce cuvânt să pun în locul mâhnirii: întristare, neîmplinire, insatisfacție, gol. Niciunul nu e potrivit. Iar mâhnire este un cuvânt prea frivol în contextul acesta, știu. Și dacă n-ai să mă poți ierta niciodată, încearcă te rog măcar să mă uiți”. Domnului îi sărise în ochi acel „dragule”. Doamna nu-i spusese niciodată „dragule”. A, poate demult, când fuseseră cu adevărat fericiți, dar nu după ce se căsătoriseră, asta nu, domnul știa sigur. Văzând cuvântul acela înțelese că problema e foarte serioasă și extrem de greu de îndreptat. Scrisoarea nu avea niciun nume la expeditor și desigur nicio adresă. Așa că bărbatul nu vedea nicio cale să își poată găsi soția. Nu putea face nimic altceva decât să aștepte. Își luă concediu și așteptă. Întâi cel de odihnă, apoi, când acesta i se termină, își luă unul de boală, apoi, când acesta nu mai putu fi extins, își luă unul fără plată și așteptă mai departe. Așteptă până la sfârșitul lui septembrie, când, în fine, nu mai fu nevoit să aștepte. Era tot într-o joi. Citea ziarul pe canapea și cineva sunase la ușă. Cum nu avea cine să sune joi seara la ușă, despre partidele de bridge nici nu se mai putea pune problema, domnul nu se putu gândi decât că e ea, doamna. Și avusese dreptate. „Bună seara” i-a spus ea cu ochii în pământ. El a simțit atunci o arsură în palmă, a simțit cum un ac încins îi pătrunde prin podul palmei, sfârâie prin carne împrăștiind un miros de ars îngrozitor de real și iese pe partea cealaltă. Știa că fierbințeala aceea usturătoare n-are să se ostoiască decât dacă e lovită cu putere de ceva ce-i caută palma, un obraz de exemplu. Dar domnul era un om decent și educat și cald la suflet, și știa că o palmă nu se lovește de obrazul unei femei, așa că a strâns-o în brațe și a plâns. Au plâns amândoi, dar el mai tare și mai mult decât ea. Apoi s-a dus să pună de o cafea.             

Doamna Lo privește capul de la picioarele sale. Nu mai zâmbește. Fusese o nebunie? Cu siguranță! Dar o nebunie pe care n-a putut s-o evite cu niciun chip. Nebunia copilului care vrea cu tot sufletul să se joace cu peștele auriu ce stă singurel în bolul rotund, așa că bagă mâinile până la cot în bol și îl scoate de acolo, îl pune pe covor, îl mângâie cum mângâiase cu o zi în urmă pisica din grădină, și îi dă să mănânce bomboane și cartofii prăjiți cu sos barbeque rămași în cutia de Happy Metal. Da, ea e copilul care a vrut sa mângâie peștele auriu din acvariu. Acum știe că peștii nu mănâncă cartofi prăjiți cu sos barbeque, dar atunci nu știa. Poate că ar trebuit să știe, căci era o femeie matură, cu capul pe umeri și avea umerii lați. Dar doamna Lo consideră acum că cine spune una ca asta despre altcineva e un prost, deși doamna Lo e o femeie cu bun simț și n-ar rosti în ruptul capului cuvântul „prost” referindu-se la o altă persoană. Pe ce se bazează judecata dumneaei? Pe faptul că nimeni nu merge cu vederea mai jos de umeri atunci când aude expresia „cu capul pe umeri”. Toți se opresc la cap și la umeri. Dacă după ce ar așeza capul pe umeri, oamenii aceștia ar coborî privirea mai jos și-ar da seama că umerii aceia pe care ei îi cred atât de zdraveni, stau pe piept, pe trunchiul în care se află inima, din care cauză pieptul e plin cu un abur străveziu numit de toți suflet. De aceea se poate spune fără a greși niciun pic că expresia „a fi cu capul pe umeri” se poate traduce dacă privești mai jos de umeri în „a fi cu capul pe suflet”. Și toată lumea știe că sufletul e imprevizibil, că deciziile sale nu pot fi explicate, pentru că țin de simțiri, care simțiri nu sunt un ghem de râme care stau ascunse în pământ, și pe care dacă ai o lopată bună și ceva cunoștințe în privința ramelor, le pot dezveli pe dată și scoate la soare, nu, simțirile sunt ca niște celule umane, care nu se văd și nu țin cont de ceea ce face restul trupului, dar sunt acolo în interior și se înmulțesc și tot cresc, departe de orice privire, pentru ca, în cele din urmă, să iasă din ele ceva ce nu și-ar imaginat nimeni, absolut nimeni, dacă ar fi putut vedea chiar la început bulgărașul acela de celule din care a început toata povestea, cea mai mare minune a tuturor timpurilor.           

Așa a simțit si doamna Lo, la numai câteva zile după ce s-a întors acasă. A simțit că ceva ce întâmplă înlăuntrul său. O vreme a crezut că se înșală. Și a dat să verifice dacă se înșală sau nu, iar apariția celor două liniuțe pe bețișoarele acelea înfricoșătoare i-au spus că nu se înșela. Nu le-a crezut pe primele, așa că a mai numărat două liniuțe și alte două și alte două, până când farmacista i-a spus franc „nu mai avem alte tipuri de teste, doamnă, ăștia au fost toți furnizorii, trebuie să le credeți, sunteți însărcinată”. Și de atunci doamna Lo a început să numere cum se înmulțesc celulele în pântecul său: 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16384, 32768, 65536. Când a ajuns la 65536 doamna Lo s-a gândit că trebuie să-i spună soțului ei. Încă s-ar mai fi putut face ceva ca numărul să ajungă înapoi la zero. O altă doamnă, nu farmacista, ar fi putut râcâi cu o perie toate cele 65536 de celule de pe pereții uterului său care îndrăzniseră să se înmulțească fără permisiune și să le arunce într-o găleată cu smalț în două straturi, așa cum gospodina freacă cu peria oala murdară și aruncă urmele soioase de mâncare la canal. Dar nu știe cum să-i spună, n-are cuvintele necesare pentru a înșira o frază ca lumea care se prezinte limpede situația. De când s-a întors, doamna Lo își găsește cu greu cuvintele. De multe ori are senzația că literele se tem de ea. Asta fiindcă le găsește uneori în raftul cu lenjerie intimă, sau printre fotografiile vechi, sau în glastra cu flori ruginite, sau în cutia cu nasturi. Cum nu găsește cuvintele necesare pentru a construi fraza de care are nevoie, doamna Lo se apucă și plânge. Plânge din ce în ce mai des și mai mult. Și din moment ce cuvintele fug de dumneaei când le caută pentru a-și construi fraza care să-i explice sarcina, atunci nu găsește unele potrivite nici pentru a-i explica bărbatului de lângă ea de ce plânge. Și zilele trec și celulele parcă nu se mai înmulțesc, ci rămân așa mănunchi. 65536 de celule strânse una în alta, ca niște oi speriate, așteptând verdictul semănând cu un lup cu dinții sticlind. Și bărbatul care stă lângă ea începe propria lui numărătoare. Atâtea nopți nedormite, atâtea grețuri, atâtea vărsături, atâta oboseală, atâtea mirosuri care o deranjează, atâtea bătăi zbuciumate ale inimii. Bărbatul de lângă ea a aflat și ea plânge și mai tare, ca o cascadă sunt lacrimile ei. Iar el nu mai simte fierbințeala în palmă, ci în creier o simte. Simte cum cuiul acela trece acum sfârâind fix prin creierul său și toate conexiunile neuronale sar în lături și tot interiorul, lipsit de sforile care-l leagă, se dezmembrează în bucăți. A pierdut legătura cu brațul stâng, cu dreptul, c-un ochi, c-o ureche, cu trecutul și viitorul. Pierde toate legăturile pe care le avea cu propriul său trup și cu lumea ce-l înconjoară. Dacă ar putea ar pune o bombă sub mănunchiul acela de subansamble nefolositoare și le-ar preface în pulbere. Dar domnul este un om decent și educat și cald la suflet, așa că o cuprinde pe femeie în brațe, o strânge tare la piept și plânge din nou. Iar ea parcă aude o mare vuind și o adiere de vânt în depărtare. Sunt plânsul lui și celulele care încep iar să se înmulțească, 131072, 262144, 524288, 1048576, 2097152, 4194304, 8388608, 16777216, 33554432, 67108864.

Doamna Lo nu mai plânge. Nu mai are dreptul să plângă, trebuie să redevină femeie căci celulele din pântecul ei nu se opresc din multiplicare. Își tine mâna pe pântec și le ascultă cu buricele degetelor, așa cum degetele pianistului ascultă clapele coborând ale pianului. Un cântec de leagăn e alergarea grăbită a celulelor prin propriu-i înlăuntru, ca a unor asistente de încredere ce pregătesc salonul pentru pacientul cel nou. 134217728, 268435456, 536870912, 1073741824, 2147483648, 4294967296, 8589934592, cânta celulele din pântecul său și ea se ridică din pat și merge dincolo, în dormitorul cel mare, ridică cearceaful, se bagă în pat lângă omul care a stat lângă ea, și-și pune capul pe umărul lui. Apoi îi apucă degetele și le așază lângă ale ei. 17179869184, 34359738368, 68719476736, 137438953472, 274877906944, 549755813888, numără amândoi uluiți. La 549755813888 doamna Lo se oprește. Încetează să mai numere, căci de acum în pântecul său nu mai e o budincă de celule care se înmulțesc neîncetat, ci un ghem mic de carne care dospește și care într-o zi va deveni un bărbat bine făcut, cu corpul atletic și mușchii frumos profilați prin pânza întotdeauna prea strâmtă, având o chică blondă ca un balot de paie răzvrătite...