Călătoarea

Prima criză a avut-o într-o primăvară. S-a înmuiat deodată din picioare și a căzut lângă tocul ușii, cum cade petala de cireș lângă trunchi când sămânța se rotunjește în fruct. Ai ei s-au grăbit s-o ridice, dar fata a început să lovească năvalnic aerul cu mâinile, ca și cum s-ar fi încleștat în luptă cu un chip nevăzut, iar ei s-au ferit. A dat apoi ochii peste cap și a rămas nemișcată, doar pentru câteva clipe, pentru ca trupul firav să înceapă apoi să se zvârcolească spasmodic, săltând în umeri și-n călcâie și arcuindu-se precum un pod ridicat la repezeală peste viitura ce coboară vijelios. Ai ei au rămas înlemniți așteptând ca fata să-și vină în fire. „E posedată de diavol” a șoptit maică-sa ștergându-i cu un șervet înmuiat în răcoare, fruntea îmbrobonată. „Fugi de-aici femeie, cum de grăiești asemenea nerozii” i-a retezat vorba taică-su, privind încurcat copila ce-și venea iute în fire. Cinci minute mai încolo deschidea ușile bufetului să scoată blidele și să aștearnă masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ai ei răsuflau ușurați. 

Dar asta a fost doar prima întâmplare dintr-un șir lung de alte asemenea. Femeia s-a închinat la icoană și a rugat-o să-i spună de unde vine beteșugul fetei de-i umbrea diminețile și-i ardea sufletul, dar sfântul a privit lung peste creștetul ei și n-a spus nimic, așa că femeia a rămas la gândul dintâi, că diavolul însuși umblă prin trupul copilei și-i răscolește înlăuntrurile în unele ceasuri, de nu mai e nimic așezat la locul lui. Căci numai astfel se puteau explica ochii dați peste cap de li se vedea doar albul zvâcnind în vinișoare sângerii, de parcă pupilele ar fi fugit de lumea aceasta și s-ar fi dezvelit spre cea de dincolo în ușa căreia ea se oprea și privea în jos c-o spaimă de neînțeles. „Ce vezi mamă acolo, dracii dansând?” o iscodea mumă-sa, dar ea îi zâmbea nătâng, ca și cum tocmai sosise dintr-un drum lung și obositor și nu știa despre ce se vorbește și despre cine.  

Când spasmele s-au întețit, ai ei s-au speriat și au zis că trebuie s-o ducă s-o vadă cineva, dar nu s-au înțeles dacă doftorul sau preotul. Așa că s-au dus pe rând și la unul și la altul. Dar nici primul, nici celălalt n-au știut a face ceva pentru ea, deși i-au dat și acatiste și doftorii. Au trebuit să-și vadă de fată cum văzuseră și până atunci, doar că de-acum erau obișnuiți și cu spasmele și cu aerul ce se umplea de vibrații făcând blidele să tremure pe masă și găinile să se înfoaie în cuibar. Numai că între timp aflase tot satul, femeile șușotind pe la colțuri despre copila care fuge de lumea de-aici, se luptă curajoasă cu dracii de dincolo, pentru a se întoarce înapoi, sleită de puteri și de gânduri, ca să-și vadă mai departe de viață. Curând casa a devenit loc de perindare, vecinii trecând ba să ceară vreo unealtă, ba o cană cu zahăr, ba un ou, ba ca să sfădească în privința noilor dări, sau doar să schimbe o vorbă despre cer și pământ. Se furișau adesea lângă fată și-o priveau cu ochi luminați și încercau s-o atingă, ba unii mai îndrăzneți o întrebau cum e dincolo, dar ea le zâmbea cu același aer nătâng, dând din umeri și întinzându-le o bucată de plăcintă rumenită și un pahar cu apă rece, proaspăt scoasă din fântână. Cu timpul au început a nu mai tine cont de îmbujorarea copilei și nici de buna cuviință și-au ajuns s-o întrebe șoptit, să n-audă maică-sa, dacă i-a descoperit pe-ai lor. „Pe mama ai văzut-o? O știi doar, cu basmaua cenușie cu firișoare vișinii. Și-n picioare cu gumarii ăia negri.” „Da p-a mea, p-asta mică o văzuși? Că nu trebuie să se fi schimbat mult, nu-i anul de când plecă”. „Apăi poți vorbi cu ăl bătrân, că vreau să știu cum îi e. Tușea tare când o plecat și poate are nevoie de vreo boarfă de-i frig.”. Ea le zâmbea tuturor cu aerul ei pierdut, tot mai pierdut, de parcă plecările dese o istoveau într-adevăr și-i topeau și puterile și vorbele. Nu răspundea niciunuia, doar zâmbea tâmp. O singură dată a răspuns unui om din vecini care a intrat în casa lor mică și șubredă, s-a dus întins la ea, s-a așezat pe laviță și răsucindu-și temător pălăria între degetele mari și crăpate i-a șoptit ceva la ureche. Omului aceluia, despre care știa că-i muriseră toți cei apropiați, i-a răspuns, da. Nimănui altcuiva. 

Abia peste ani după ce ai ei s-au prăpădit unul câte unul și ea i-a îngropat și s-au mai dus mulți dintre cei ce veniseră să-i ceară să iscodească dup-ai lor în lumea cealaltă, si după ce însuși omul cu pălăria boțită murise, iar trupul lui fusese ars și cenușa îi fusese împrăștiată peste câmp, și-n primăvara următoare locul se umpluse de flori colorate și frumos mirositoare, abia atunci a povestit în sfârșit unei babe curioase ce vorbise cu el. „Mi-a spus să le transmit alor lui să nu-l aștepte, că el n-are să vie. Și deși atunci n-am înțeles ce vrea să spună, i-am promis c-o să le zic întocmai. Acum înțeleg.”