Lumi fumegând

Stau singur la plajă. De fapt n-am venit pentru plajă, ci doar pentru a încerca să mă reașez față de lumea care îmi pare cu totul străină. Relația dintre noi e ca cea dintre o pisică și un porumbel. Pisica se tot apropie cu pași mici, se târăște pe burtă să nu fie văzută, înaintează aproape imperceptibil să nu-i fie simțită prezența și când e la doar două palme distanță, porumbelul își ia zborul și se așază doi metri mai încolo. Totul se întâmplă întocmai încă o dată și încă o dată, identic. Exact așa este și relația mea cu viața. Încerc să o înțeleg, fac eforturi, îmi concentrez toată atenția asupra lucrurilor care îmi par esențiale și când ajung să cred că sunt un om integrat în societate, viața își ia zborul și se așază câteva străzi mai încolo, în timp ce eu rămân pe un colț care nu seamănă deloc cu întregul. Așa nu o să ajungem nicăieri. Dar nu cred că e vina mea, pare să fie integral vina ei. Așa că de câteva zile vin la plajă de dimineață, îmi scot tricoul, îl aștern pe nisip și mă întind peste el cu fața la soare. Aștept să-și ceară scuze. Sau măcar să-mi promită că o să fie mai conciliantă, ca să ne putem apropia cât de cât unul de altul și să ne înțelegem.   

Și azi, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca și în zilele dinainte, e soare, iar cerul este senin. Aproape curat. Doar undeva în depărtare, aproape de orizont, se vede o pată albă ca o vată de zahăr învârtită pe băț. E un nor mic care pare însă să crească în dimensiuni cu trecerea timpului. Când am sosit era cât un nasture, apoi a devenit cât o minge de ping-pong, pe urmă cât una din tenis și a ajuns acum cât o minge de volei. De aceea îl urmăresc cu atenție. Nu poți știi niciodată când un nor mic va deveni un nor mare care poate să-ți strice ziua întreagă. Sau chiar viața. Mai ales dacă stai întins la soare pe malul mării.   

Norul nu numai că a crescut în dimensiuni, dar acum nu mai e rotund, s-a scurs peste albastru, s-a împrăștiat ca imaginea lunii într-un lac tulburat de adierile vântului. Aduce cu un cap de animal. Aici sunt ochii, aici sunt urechile uriașe, aici e nasul, ba nu, e chiar o trompă. Extraordinar cât de bine seamănă cu un cap de elefant. Și e doar capul, dacă privești mai atent îi poți descoperi cu ușurință și picioarele și spinarea. Iar în unduirea razelor solare pare chiar să alerge.  

M-am ridicat în fund și privesc atent norii. Căci acum s-au adunat mai mulți. Și nu mai sunt albi, sunt cenușii, ca pielea furtunii. În jurul norului în formă de elefant s-au strâns alți nori, unii mai mari, alții mai mici. Sau doar par mai mici pentru că sunt mai departe. Mi-e teamă că o se apropie cu toții și are să se pornească vijelia. Privesc în jur. Nu a început încă sezonul concediilor, așa că e lume puțină pe plajă. De altfel cei mai mulți nu au venit să se bronzeze, căci nu sunt întinși la soare, ci stau la taclale, citesc, joacă table, câțiva pescuiesc sus pe dig. Îmi place când e lume puțină și oamenii ies pe plajă ca în propria gradină. În iulie și august e atât de aglomerat încât dacă-ți scapă o vorbă, precis are să se scurgă pe epiderma cuiva.

Norii au înaintat. Și pe măsura ce au crescut în dimensiuni au căpătat cu toții aceeași formă de elefant. Acum e o turmă întreagă, alergând înspre mal. Unu, doi, trei, nu reușesc să îi număr pe toți pentru că pe măsură ce cresc, ghemotoacele mici și albe ca vata de zahăr devin elefanți maturi. Spre groaza mea realizez că sunt elefanți adevărați. Picioarele lor uriașe tropăie prin apă și o împrăștie în aer ca o ploaie cu pisici de mare. Sunt câteva zeci și se apropie cu o viteză din ce în ce mai mare. Acum le pot vedea bine și ochii și urechile ca niște aripi largi și trompele lungi măturând apa și pielea încrețită ca o armură. Mă îngrozesc. Au împânzit tot orizontul. Privesc în jur dar nimeni altcineva nu pare să îi bage în seamă. Unii oameni stau în continuare la soare, alții înoată, alții stau la taclale, sau citesc, trei-patru bărbați joacă table. Câțiva copii se hlizesc în valurile clipocind. Eu m-am speriat, am vrut să le fac semn celor din mare și de pe nisip, dar apariția elefanților uriași alergând prin apă mă împietrește. Nu pot să mă mai mișc, nu pot să-mi dezlipesc buzele.

Deja tropăitul lor prin apa puțin adâncă a început să se audă ca o prăvălire de stânci. Abia acum oamenii le simt prezența și încep să alerge speriați. Majoritatea nu se mai uită în urmă și își lasă pe plajă lucrurile cu care au venit. Dau fuga să-și găsească copiii și cu ei în brațe încep să alerge înspre oraș. E exact ca în videoclipurile cu tsunami, când oamenii se adună pe țărm și arată cu degetul înspre larg și zâmbesc și se bucură că sunt părtașii unui eveniment extraordinar. Apoi își scot telefoanele mobile și încep să filmeze valurile tot mai mari care vin către ei, până când își dau seama că valurile sunt cu adevărat uriașe, mult mai mari decât au crezut și-o să-i înghită cu totul ca un animal imens și flamand. Abia atunci încep să fugă rupând pământul, încercând cu disperare să-și salveze viața, dar e deja prea târziu. 

Nisipul începe să explodeze sub călcăturile lor grele. Se aud țipete, nu-mi dau seama dacă cineva a fost călcat în picioare, sau sunt doar oameni speriați. Și atunci văd fetița care plimbă prin apă o barcă mică din plastic, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu are mai mult de cinci, șase ani și e singură. Arunc un ochi împrejur. Părinții nu se apropie s-o scoată din mare, iar elefanții sunt atât de aproape încât îmi pare că o ating. Mă avânt înspre ea și îi acopăr trupul cu trupul meu. Închid ochii. Aud pașii calcând lângă noi și apa amestecată cu nisip sare în pletele amândurora. Nu știu cât am stat așa chirciți și cu ochii închiși. Poate un minut, poate cinci, poate zece. Elefanții trec peste noi. Tălpile lor mari călcând apa, iscă valuri rotunde și stropi mari cât nucile. Ropotul pașilor sună ca o ploaie apocaliptică, ca un răpăit de clape într-o fugă a lui Bach. Le văd printre genele aproape strânse picioarele mari călcând lângă noi, le aud șuierul pe lângă urechi, le simt mirosul crud de animal sălbatec. Fata s-a încovrigat sub mine ca un melc într-o cochilie. Mă strânge de mână și se străduie să nu plângă. Zgomotele se topesc încet, ca înghețata uitată-n farfurie. Se aud tot mai departe, tot mai palid. Privesc copila, apoi plaja. Nu mai e nimeni, nici în apă, nici pe nisip, au dispărut toți. În mână țin o barcă albastră din plastic. „Cine ești tu? Unde e mama ta?” o întreb pe puștoaică. „Eu sunt fata nenăscută a lui Mel” îmi răspunde ea imediat, fără teamă sau ezitare. N-am auzit niciodată de Mel și oricât încerc să-mi scormonesc prin amintiri, niciun chip care să poarte această mască nu vrea să iasă la iveală. „Mel? Care Mel? Nu cunosc nicio Mel!” îi spun încercând să smulg mai mult de la ea. Ea zâmbește ca un copil care a făcut o șotie și care știe că mai devreme sau mai târziu șotia ei va fi descoperită, ba mai mult, ar fi dispusă să o deconspire chiar ea, în acel moment, dacă i s-ar acorda suficientă atenție pentru asta. „Ba știi. Nu peste mult timp o să vă căsătoriți și-apoi în nouă luni am să mă nasc eu”. Am rămas încremenit. Ceea ce-mi spune copila depășește înțelegerea unui om normal. Dar eu nu sunt un om normal, așa că o iau ca atare și o pun alături, cu gândul să îi cuprind înțelesul când lucrurile au să se liniștească. 

Așa ne-a găsit bărbatul acela. Pe marginea apei, ea zâmbind, iar eu acoperind cu trupul meu copila. Era uscat, cu barba nerasă și îmbrăcat în haine modeste. Îl văzusem adesea, își construise un culcuș într-una dintre construcțiile de beton abandonate de sub faleză. Când ieșea soarele vindea cărți. Și iluzii. M-a privit cu un amestec de încruntare și uimire. A dat să spună ceva dar a renunțat. Apoi a scos fetița dintre brațele mele și a întrebat-o cu glas puternic, „Unde stai tu? Unde sunt părinții tai?”. Fetița a arătat cu degetul undeva spre capătul plajei. „Cei cu tine, ți-e bine?” m-a întreabă el, dar eu priveam spre apus. „Privește - i-am spus - elefanții au călcat totul în picioare. N-a mai rămas întreg aproape nimic.” Bărbatul s-a uitat nepăsător înspre oraș, apoi a luat fetița de mână și au pornit-o agale spre capătul plajei. 

Trupurile elefanților nu se mai văd, dar în urma lor se ridică un nor de praf amestecat cu resturile lumii, hârtii, mici obiecte din plastic, frunze. Elefanții au făcut prăpăd sub tălpile lor uriașe. Fumul și praful se ridică-n vârtej dinspre oraș ca după un cutremur devastator. Sau dinspre ceea ce-a fost orașul, căci nu se mai zărește nicio clădire în picioare. Un elicopter survolează faleza. Poate că e al armatei, a fost trimis să omoare elefanții. Dar nu, e un elicopter ambulanță care aterizează pe platforma spitalului din apropiere.

Fetița se vede din ce în ce mai mică până când dispare cu totul, doar bărbatul continuă să meargă singur mai departe. Nu înțelege nimic despre lumea în care trăim...