marți, 6 februarie 2024

Despre nemurire

Când a dispărut, doamna Yeo avea un soț, o fiică ce trăia departe de ea, o mașină, o casă și un credit la bancă. Dar n-a dispărut din cauza creditului, oh nu, deși la urma urmei și acesta a fi putut constitui un motiv, unul frivol, e adevărat, atâta timp cât nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar poliția, nu a reușit să ofere un altul mai credibil pentru care doamna Yeo s-a volatilizat pur și simplu în acea zi. 
Dacă însă cineva ar fi putut monta o cameră de luat vederi în colțul casei familiei Yeo și sâmbătă dimineață în jurul orei 10 ar fi lărgit cadrul pe ușa de la intrare, ar fi putut vedea un bărbat subțire și înalt îmbrăcat cu un palton oliv, purtând pantofi oliv, pantaloni negri cu dungi fine cenușii și o șapcă de baseball cu emblema celor de la Boston Red Sox, care a sunat o dată scurt la sonerie și a așteptat. Fiindcă soțul era plecat, iar doamna Yeo era la bucătărie, pregătind legumele pentru tocana ce urma s-o gătească pentru prânz și îi luă ceva timp să își spele mâinile și să ajungă la ușă, bărbatul mai sună o dată scurt și așteptă drept și nemișcat ca un drug de gard. 
Când doamna Yeo a privit pe vizor, a bănuit că e omul de la gaze, sau de la apă, sau dintre cei de la compania de energia electrică. Cum a deschis însă ușa, a știut dintr-o privire că este un comis-voiajor. Deși prezența acestora se redusese până la dispariție în ultimele decenii, mai puteai vedea din când în când, e adevărat, foarte rar, câte unul ce colinda cartierele, încercând să vândă produse ale firmei pe care o reprezenta. Văzându-i însă cartea din mână, doamna Yeo crezu că acesta este un misionar în căutare de prozeliți. „Ce dorești?”, l-a întrebat, iar glasul ei trăda deja o ușoară iritare, pe care celălalt o simți imediat. „Să vă dăruiesc nemurirea” i-a răspuns el calm, pe un ton absolut neutru. Doamna Yeo s-a dat un pas în spate și l-a privit lung pe bărbatul din fața sa. Avea un aer de om în vârstă, piele îi părea uscată, ochii îi erau adânciți în orbite, strălucirea din fundul irisului abia pâlpâind ca lumina unei candele și era țeapăn ca un mort, ca și cum tremurul trupului s-ar fi scurs în timp din el precum benzina dintr-un rezervor găurit și nu mai rămăsese decât puțin pe fund, cât pentru un capăt de drum. Dar în ansamblu părea un om normal și era bine îmbrăcat, cu excepția faptului că paltonul și pantofii oliv explodau în privirile femeii ca o tufă de pătrunjel într-un câmp cu sânziene. „Vă pot oferi viața”, reluă bărbatul, înlocuind cuvântul nemurire, care i se păru că a speriat-o pe doamna Yeo. E adevărat, cuvântul nemurire era acela care o făcuse să se sperie și să se tragă un pas înapoi, dar expresia „vă pot oferi viața” o sperie și mai tare. Se gândi imediat că e pe cale să și-o piardă și că bărbatul urma să îi ceară ceva în schimb pentru a-i permite să o păstreze. Era cu alte cuvinte un escroc, sau și mai rău, un ucigaș. „Dați-mi voie să vă explic”, spuse bărbatul scurt și trecu pe lângă ea, intrând în sufragerie. Doamna Yeo îl urmă cu pași mici și repezi. Dacă este într-adevăr un comis-voiajor, atunci este unul foarte ciudat, gândi ea. Bărbatul își scoase pantofii oliv, pe care-i lăsă lângă ușă și puse cartea pe masă. Apoi o desfăcu. Era foarte ciudată cartea pe care o adusese. Părea mai degrabă o colecție de tăblițe foarte subțiri din lut, decât un mănunchi de pagini de hârtie legate într-o carte. „Cu ceea ce vă oferim noi puteți ajunge aici” îi spuse și deschise cartea la o pagină unde era o fotografie cu un parc. În parc erau câțiva oameni care ședeau pe bănci, mulți alții odihnindu-se pe iarbă, erau câțiva copii care se jucau, două tinere mame care își plimbau căruțul și foarte mulți copaci. În fundal se vedea turnul unei catedrale. Doamna Yeo privi cu atenție fotografia. La prima vedere îi părea a fi Princes Street Gardens, cu Monumentul Scott semețindu-se în fundal. Castelul nu se zărea. Doamna Yeo încercă să ghicească motivul pentru care străinul încerca să o trimită în Edinburgh. Probabil crede că sunt pensionară și îmi oferă o variantă de retragere, sau poate e doar o excursie într-un loc unde te poți relaxa, gândi ea. Când întoarse capul spre el, încercând să afle mai multe detalii, constată că acesta avea ochii fixați pe fotografie întocmai ca două andrele, înfipte clar în două puncte de pe hârtie. Era dreaptă și ascuțită privirea bărbatului. Urmărind-o de la un capăt și până la celălalt constată că acesta nu îi arăta de fapt fotografia, ci un personaj din fotografie. Era o femeie trecută de prima tinerețe, îmbrăcată îngrijit, care ședea pe una dintre bănci. Femeia ținea într-o mână un păhărel din plastic, iar în cealaltă un bețișor cu un inel în capăt. Din când în când cufunda inelul în păhărel, îl scotea și sufla. Aerul se umplea de baloane colorate. Doamna Yeu fu tare uimită să descopere că femeia mișca în fotografie, ba chiar făcea baloane de săpun care urcau fericite la cer. „Ce spuneați că vindeți?” întrebă ea, nelămurită total în privința eșantionului pe care i-l prezenta bărbatul. Acesta îi făcu semn să ia loc, iar doamna Yeu se conformă. „Eu nu vând nimic. Eu vreau să vă ofer nemurirea. Gratis”, reveni el la termenul inițial, pregătit de data aceasta cu explicații suplimentare, dar gazda îi făcu semn să tacă. Doamna Yeu era complet debusolată. Un străin îi intrase în casă, deschisese o carte care funcționa ca un ecran de televizor și arăta ca o colecție de tăblițe din lut, îi prezentase o bătrână care făcea baloane de săpun, undeva departe, probabil într-un parc din Edinburgh și promitea să-i ofere nemurirea. Era prea mult pentru orice om cu picioarele pe pământ. Încercă să se reculeagă și simți că are nevoie de ceva timp pentru asta. Nemurirea era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit, la care s-ar fi gândit. De fapt șezând și judecând drept, doamna Yeu realiză că dacă ar fi trebuit să facă o listă cu ceea ce-și dorește cel mai mult, cu ceea ce-i lipsește, lista ar fi rămas goală. Se considera o femeie împlinită din toate punctele de vedere și nu mai visa la nimic. Da, ar fi putut să vadă lumea, dar i se părea prea obositor. Sau să vadă un film, sau să asculte muzică. Da, asta i-ar fi plăcut, muzica liniștește, te poartă ca o pasăre pe deasupra lumii. Dar nici filmele, nici muzica nu puteau intra pe lista lucrurilor la care visa, erau la îndemâna oricui, se întâmplau. Dacă străinul ar fi putut să rezolve ceva ce-o neliniștea, acesta ar fi fost cu siguranță golul dinăuntru. Deși se simțea o femeie împlinită, o necăjea golul acela, un gol pe care nu știa să-l definească. Pe de o parte îl simțea ca o nevoie, ca atunci când te ridici sătul de la masă, dar parcă ai mai pune ceva pe limbă, ceva neînsemnat, dar cu miresme îmbelșugate care să inunde cerul gurii și să-l facă să tremure de plăcere. Pe de altă parte, îl simțea ca o neliniște, ca neliniștea puiului ce iese din cuibul ce-i asigură protecție și căldură, pentru a descoperi lumea. Dacă stătea bine să se gândească, ar fi zis că golul acela e acolo dintotdeauna, chiar de când s-a născut, deși i se părea absolut anormal să se nască cu un gol în propriul trup, ca si cum maică-sa nu i-ar fi putut dărui destulă substanță ca să se întregească. Nu l-a băgat de seamă de la început fiindcă a fost tot timpul acoperit, întâi de graba de a crește, apoi de cea de a-și termina studiile, de nevoia de a învăța o meserie și de cea de a-și face un cuib. Cum toate acestea erau capitole încheiate în viața sa și nicio altă nevoie nu se întrezărea la orizont, de fiecare dată când bătea vântul, ele se desfăceau ca acoperișul unei case pe timp de furtună și dezveleau golul acela. Desigur, ar fi putut să se ocupe de viața fiicei sale, dar aceasta îi spusese atât de trufaș „e viața mea și fac ce vreau cu ea”, încât abandonă gândul chiar înainte ca acesta să înceapă să capete formă. De altfel, în unele dimineți, când se îmbrăca pentru a merge la serviciu, se întreba pentru ce o face. Nu mai avea nicio grabă, nicio nevoie. Era doar un automatism sec, lipsit de orice miez. Ar fi putut foarte bine să se dezbrace, să intre înapoi în pat și să mai tragă un pui de somn, iar viața ar fi mers înainte fără probleme. La fel cu gătitul, sau dereticatul, sau croșetatul, sau chiar cu plimbarea de sâmbăta prin parc împreună cu soțul. Erau toate o rostogolire de roți pe un drum lung și drept înapoi și înainte, ca vestitul Route 66 traversând deșertul texan.    
O privi din nou pe femeia din fotografie care făcea baloane. Era o femeie vârstnică ar fi putut spune, cu haine simple și lipsite de culoare. Dar culoarea fotografiei o dădea zâmbetul femeii. Adâncea inelul în păhărel, sufla și apoi mângâia baloanele colorate ce se răsfirau în aerul rarefiat, ajutându-le parcă să se ridice la cer și urmărindu-le cu privirea până când dispăreau în înalt. Câțiva copii se strânseseră între timp împrejur. Doamna Yeu privi lung baloanele care se ridicau ușor către cer și înțelese în sfârșit ce voia să-i ofere străinul. Iar acesta, ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, deschise cartea sa cu imagini mișcătoare. O desfăcea așa cum ai aranja un pachet de faianță veche pe un perete. Întâi cartea se desfăcu în două, apoi în patru, apoi fiecare dintre paginile noi se desfăcu la rândul ei în două și tot așa. În câteva minute camera se umplu de pagini de carte așezate peste tot, pe masă, pe sofa, pe fotolii, pe rafturi, pe covor, pe măsuța de cafea, împrăștiindu-se ca tăblițele de lut în biblioteca lui Assurbanipal. Și în fiecare pagină, dacă priveai atent printre alte contururi, era un om care zâmbea. Nu cu gura. Nu cu ochii. Cu sufletul. Fie că era în Princes Street Gardens din Edinburgh, fie pe Poteca Iubirii din Cinque Terre, spânzurată între munte și mare, sau în Reine, micul sat de pescari de la capătul lumii, unde luminile nordului se văd ca niște licurici ținuți în palmă, sau în Giethoorn, satul unde în loc de străzi poți merge doar pe canale de apă și nu există mașini, sau pe străduțele înguste din Porto unde tramvaie mici, galbene, ca o cochilie de melc, urcă leneșe muntele pentru a se bucura de briza Atlanticului, ei bine, în fiecare din aceste imagini, și în multe altele, era cel puțin un om care zâmbea, care se bucura din tot sufletul. Doamna Yeu închise ochii și zâmbi la rându-i. Zâmbetul îi curgea prin înăuntrul buzelor ca o miere înmiresmată. Oare de unde știuse străinul de golul din lăuntrul ei, adânc ascuns oricărei priviri, ca o fântână în care sunt aruncați meșterii ce au terminat de construit cetatea, pentru a-i împiedica să construiască alta asemeni sau și mai semeață. 
Și atunci se auzi soneria. Doamna Yeu se uită la ceas și se scuză în fața străinului „Cred că s-a întors soțul meu”, apoi dădu fuga să îi deschidă. Domnul Yeu dădu binețe și dispăru în bucătărie, în timp ce doamna se întoarse. „Cred că ar fi bine să vă strângeți lucrurile și să plecați, din păcate avem o mulțime de treabă. Soțul meu tocmai s-a întors de la cumpărături”, spuse ea ușor jenată. Atunci străinul luă din nou cartea și desfăcu din ea alte pagini, foi de un alb transparent, pe care le lipi parcă în aer de jur împrejurul lor, ca pe un zid imaginar al unui iglu, izolând spațiul în care ei stăteau de vorbă împreună. Doamna Yeu se simți trăind deodată în două lumi. Din igluul de hârtie albă se văzu pe sine plecând spre bucătărie, aplecându-se și luând unul câte unul produsele din sacoșe, pentru a le aranja cu grijă în frigider și în cămară. O altă doamnă Yeu privea înmărmurită înspre străinul care venise să-i ofere nemurirea. Era o nebunie toată povestea! Doamna Yeu știa sigur că străinul nu-i poate oferi veșnicia, că ea nu poate deveni nicicum nemuritoare. Nemuritori pot fi oamenii care fac ceva cu adevărat măreț, un constructor, un scriitor, un actor, un artist în general, un om politic excepțional, un sportiv, cei care rămân în memoria urmașilor datorită creațiilor lor. Dar nu o femeie obișnuită ca ea. Iar străinul ar fi trebuit să știe asta înainte să vină să i-o ofere. Parcă citindu-i gândurile acesta zâmbi cald și îi spuse: „Priviți nemurirea dintr-un unghi prea îngust” și se lăsă pe spate, ca și cum i-ar fi sugerat gazdei o metodă de a-și lărgi unghiul vederii. Doamna Yeu așteptă ca străinul să continue, dar acesta nu o făcu. Părea că o lasă să înțeleagă singură ce vrea să spună și astfel să se înțeleagă pe sine. Mi-a spus la început că vrea să îmi ofere nemurirea, apoi a înlocuit nemurirea cu viața, gândi doamna Yeu. Deci pentru el sunt unul și același lucru. „Cu ceea ce vă oferim noi puteți ajunge aici”, mai spusese străinul. Care „noi”? Exista o organizație în spatele său, sau „noi” erau el și cu cartea, el și colecția de oameni fericiți care străluceau în fotografiile ciudate pe care le adusese. El și cartea sa, nemurirea și viața, mormăi doamna Yeu confuză. Și totul trebuia să aibă legătură cu golul din suflet, altfel străinul n-ar fi venit. Brusc, doamna Yeu avu o străfulgerare. Pentru o clipă gândurile sale fură invadate de o lumină gălbuie puternică, asemeni unei explozii solare. Dar dacă fiecare om se naște totuși cu golul acesta în suflet?! El poate fi, desigur, mai mic sau mai mare, adânc sau aparent, îngust sau larg, ascuns sau la vedere. Dacă toți oamenii, absolut toți, au un gol în suflet?! Unii știu despre el, îl simt, alții nu știu, n-au aflat încă fiindcă golul acela e acoperit din diferite motive. Pentru cei mai mulți probabil că el stă o vreme acoperit de viață, apoi cu timpul se dezvelește și realizezi că e acolo și se adâncește pe zi ce trece. Și ea care trăise tot timpul cu teama că golul din suflet e o boală, o boală urâtă despre care nu se poate vorbi, de care te jenezi, și a preferat să o ascundă... 
Ridică ochii spre străin și acesta îi zâmbea, confirmând parcă gândurile sale. De acum doamna Yeu era sigură, fiecare om se naște cu un gol înlăuntru și acesta nu poate fi umplut decât într-un singur fel, trăind viața, nu lăsând-o să treacă pe lângă tine. Trăind viața din plin și bucurându-te de ea. Asta era ceea ce avea străinul de oferit. Nu era un obiect, nu era o experiență, nu era un vis, era doar un gând. Prin acceptarea acestui gând și a acestei realități, omul își capătă nemurirea. Nemurirea în proprii ochi înainte de toate. Și uneori în ai celor din jur. 
Doamna Yeu privi prin peretele de hârtie transparentă spre cealaltă doamna Yeu ce trebăluia în bucătărie. Era o femeie împlinită, avea o meserie plăcută, un soț iubitor, o fiică, un cămin, nu-i lipsea absolut nimic, dar viața i se stingea imperceptibil în propria-i viață, așa cum o lumânare se stinge în ceara topită împrejuru-i. Înțelese în fine ce a vrut să spună străinul cu nemurirea și de ce a venit. Îi mulțumi din vârful buzelor, fără să scoată vreun sunet. Străinul înclină ușor din cap, își strânse paginile de carte răspândite de jur împrejur, o salută și plecă. 
Din ziua aceea doamna Yeu dispăru. Dispăru definitiv. Fără să lase vreo urmă. Nu își luase de acasă nici actele, nici geanta sau valiza, nici telefonul și mai ales nu luase niciun ban. Soțul îngrijorat a anunțat poliția, dar nici ei nu au reușit să îi dea de urmă. Dacă cineva ar fi instalat o camera de luat vederi deasupra casei familiei Yeu și ar fi căutat pe înregistrare ziua de sâmbătă dimineață, în jurul orei 10, ar fi văzut cu siguranță un bărbatul subțire și înalt, îmbrăcat cu un palton oliv, pantofi oliv, pantaloni negri cu dungi fine cenușii și purtând pe cap o șapcă de baseball cu emblema celor de la Boston Red Sox, sunând la ușă o singură dată scurt și așteptând. Apoi încă o dată, tot scurt. Dar cum nimeni nu avusese inspirata idee de a face asta, bărbatul nu a apărut niciodată pe vreo înregistrare și, desigur, nici ca principal suspect. Nici măcar ca martor. În schimb, doamna Yeu a mai lăsat câteva urme. A publicat sub pseudonim un roman primit prost de critică, dar apreciat de public, a avut un vernisaj de pictură într-o obscură galerie din Eguisheim, expunând apoi în câteva mici saloane familiale din Dinant, Cobh sau Lauterbrunnen, a publicat poezii în periodice, a făcut baloane de săpun în Princes Street Gardens din Edinburgh, a mers cu trotineta pe Poteca Iubirii din Cinque Terre, a mâncat boknafesk la Gammelbua în Reine, s-a plimbat cu barca pe canalele din Giethoorn și a urcat cu tramvaiul cel galben pe străduțele în pantă din Porto.