Întâlnirea

Yuki mi-a telefonat să mă anunțe că probabil vine în weekend. Să mă aștepți cu surle și trâmbițe, mi-a spus. Eu încercam să-mi dau seama la ce s-a gândit ea când a spus trâmbițe și cam la ce-ar putea fi fost de folos surlele. Yuki vorbește adesea în dodii, e o fată foarte ciudată. Stă pe partea cealaltă a globului și atunci când apucă să ajungă pe aici, e sărbătoare. Vorba vine partea cealaltă, cred că e vorba doar de vreo câteva sute de kilometri spre vest.  

Oricum, sâmbătă am organizat totul ca la carte. Dimineață am coborât poarta cea mare a cetății. Scârțâia din toate încheieturile și se scutura praful din ea cum se scutură miresmele din teiul înflorit. Lanțurile cu zale cât pumnul înghesuite pe tamburul aproape putrezit nu mai fuseseră unse de multă vreme, probabil de pe vremea lui Jacques de Molay. Când poarta a căzut pe malul de peste canalul cu apă, pământul s-a zguduit de-am crezut c-o să-mi trezesc toți vecinii. Mi-am ținut câteva secunde respirația, dar n-a bătut nimeni în perete. Întâi am scos cântăreții, aliniați pe două linii. În față toboșarii, apoi trompeții. Erau caraghioși cum stăteau aliniați cu tobele agățate de gât și trompetele lungi și subțiri înfipte în sold, în hainele alea de arlechin, colorate în toate culorile universului și purtând pe cap câte o tichie cu pătrățele albe și roșii, care avea în vârf un ciucure mov. Dar erau tare simpatici. Le-am făcut un semn scurt, iar ei au răpăit tobele și-au bubuit trompetele. Ta-ra-ra-ra-taraaam. Nu suna deloc rău pentru un semnal de intrare, doar erau profesioniști cu studii de conservator. Le-am făcut imediat semn să tacă, pentru că încă nu se trezise toată lumea. Cei care au chefuit vineri până târziu mai dorm încă neîntorși. După cântăreți am așezat soldații. Întâi lăncierii. Mi se păreau cei mai impunători. Ei erau de altfel și cei mai înalți. Stăteau cu picioarele ușor depărtate și strângeau în mâna stângă sulițele care erau mai înalte decât ei. Aveau toți figuri încruntate de vulturi, gata să sfâșie prada și să se înalțe la ceruri cu ea. Brrr... După lăncieri veneau arcașii. Țineau arcurile într-o mână și cu cealaltă își scoteau peste umăr săgeata din tolbă, o fixau în crestătura de pe mâner și apoi întindeau coarda. Când coarda era perfect întinsă, luau totul de la capăt. Erau spectaculoși cum făceau toți odată treaba asta, așezați pe trei rânduri, cu privirile lor de pescăruși pierdute-n albastru, căutând parcă din priviri un anume punct de pe cer. Urmau apoi spadasinii. Erau cei mai puțin strălucitori, un fel de infanteriști ai războiului brut. Nu aveau nimic impunător, privirile lor nu ținteau niciun punct de pe cer și mâinile lor nu apucau decât o bucată de fier simplă și scurtă. În fine, în flancuri era așezată cavaleria. Ooo, ei erau o nebunie. Caii aveau harnașamente de piele lucind în soare, erau înveliți în pânze bogat colorate de parcă erau steagurile oștirii culcate de-a curmezișul peste trupurile lor fremătând și pe frunte aveau bentițe de fier ca o armură pentru armăsari. Cavalerii aveau capetele acoperite de coifuri înalte, trupul îmbrăcat în cămăși de zale și ținuta zveltă și dreaptă în șa. Flancând grupul, furau toate privirile. În fine, în spate stăteau stegarii. Flamurile fiecărei cetăți care trimisese oșteni se aflau aliniate acolo. Erau steaguri heraldice, bogat colorate, având în centru blazoane care rupseseră barierele timpului. Era o primire spectaculoasă cea pe care aș fi vrut să i-o fac lui Yuki. 

Oamenii care începuseră să iasă pe stradă, cei mai mulți pentru a merge la cumpărături, se opreau și îi priveau cu ochii holbați. Un pic nepoliticos. Unii lăsau jos plasele umflate ca niște gâște bine îndopate și le făceau fotografii cu telefonul mobil, schimbând zâmbete ironice cu partenerul și cei mai mulți întorceau de câteva ori capul peste umăr și aruncau încă un zâmbet în timp ce se îndepărtau. O doamnă în vârstă de la parter și-a făcut cruce, a scuipat în sân și a dat din cap ca și cum ar fi vrut să spună că așa ceva nu există, apoi a deschis ușa de la bloc și a intrat fără să mai privească înapoi. 

Am stat așa cu toții până la prânz. Pe la zece eu m-am așezat pe marginea bordurii, am mâncat un sendviș cu brânză și-am băut o cola la cutie. Ei erau soldați, trebuiau să reziste. Am mâncat sendvișul pe îndelete, mestecând bine. Le-am dat și lor liber la doișpe să meargă să-și cumpere câte ceva de-ale gurii de la non-stop. Lumea se adunase la magazin ca la circ și se făcuse coadă. Patronul ar fi trebuit să mă cinstească, sau măcar să-mi acorde o reducere pentru câteva luni. Făcuse o vânzare la chipsuri și cola cum nu mai avusese niciodată. De altfel pe la doișpe jumate a pus un bilet în fereastră cu „vin imediat” și a dat fuga să mai aducă niște cutii cu pungi de chipsuri.   

Cel mai mult mi-era milă de cavaleri. Nu știau ce să le dea să mănânce cailor și se tot foiau în șa. Armăsarii fuseseră închiriați pentru weekend de la un magazin de iluzii și mă costaseră cam mult. Aveau acolo de toate, cai pentru cavaleri, voaluri pentru domnițe în care ciripeau vrăbii, jar la pungă sau vărsat pentru armăsari înaripați, papagali vorbitori care știau să recite Shakespeare, bostani care se transformau în Porche când apăsai pe telecomandă, ce mai, era un magazin grozav. La trei le-am dus caii. Au spus că le pare rău dar trebuie să mă taxeze pentru toată ziua, dar n-o să mă taxeze și pentru duminică. În schimb mi-au făcut o reducere la flamuri, că luasem multe, cu condiția să nu le aduc arse de mucuri de țigară. 

Pe la patru mi-am mai făcut două sendvișuri cu castraveți, șuncă și cașcaval și le-am mâncat în părculețul dintre blocuri, unde au venit și spadasinii să se odinească. Lor le era cel mai simplu să se deplaseze, nu aveau nimic impunător, privirile nu le erau grele de înălțimi, nu purtau armuri, iar mâinile lor nu apucau decât o bucată simplă și scurta de fier. Yuki tot nu sosise și mă îndoiam că are să mai vină.   

Era aproape opt și începuse să se întunece. Le-am spus atunci tuturor că le mulțumesc și că sunt liberi să plece. Cei mai mulți s-au uitat cu milă la mine și mai că nu se lăsau duși. Și-au pus jos steagurile, spadele, arcurile, tobele, trompetele, toată recuzita și se uitau la mine ca la un vânzător de sushi pierdut într-o mare de mâncători de chiftele. Cred că au stat mai bine de-o jumătate de oră și nu se hotărau încotro s-o apuce. Până la urmă și-au strâns calabalâcul și-au dispărut în dreapta. 

Eu m-am dus la barul din colț să beau ceva. Acolo erau și vreo cinci-șase toboșari la o masă. I-am recunoscut imediat după costumele multicolore de arlechin. Nu le scoseseră. În plus aveau o urmă albă pe ceafă. Fiindcă își agățau tobele cu cureaua pe după gât și stăteau toată ziua în soare, le rămăsese o dungă de piele nearsă pe ceafă. M-au văzut și m-au salutat din cap. Eu m-am așezat mai departe, într-un colț, pentru că nu mai aveam nimic de împărțit. Beau și râdeau zgomotos. Probabil amintiri de pe la alte întâlniri nereușite. Oricum, nu păreau că râd de mine, căci nu mi-au mai aruncat nicio privire. Însă tobele lor tot la auzeam în urechi, de parcă le depozitaseră în mine când au intrat înăuntru să bea, în loc să le lase stivuite lângă ușă. Inima-mi bătea în ritm de tobe. Tare! Bum-bum, bum-bum, bum-bum! Am mai cerut o bere și o scobitoare. Am înfășurat o bucată de șervețel pe scobitoare și am încercat să mă curăț în urechi de ritmul acela obositor. N-a mers, așa că am mai cerut încă o bere. Între două înghițituri încercam să număr petele de pe mușama, dar unele se suprapuneau și le pierdeam șirul de fiecare dată când ajungeam aproape de o sută. La un moment dat am observat că toboșarii plecaseră. Era mult mai liniște, râsetele dispăruseră. Dar nu și tobele! Am mai cerut încă o bere, apoi am plecat și eu să mă culc. Cu tobe cu tot, căci toboșarii nu le mai luaseră!  

În fața blocului mă așteptau doi cavaleri. Caii fuseseră demult înapoiați, armurile erau însă pe ei. M-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva. Glasurile lor încercând să răzbească prin coifurile înalte se auzeau ca un bâzâit de muscă prizonieră într-o cutie de conserve goală. Mi-au spus că au relații la un tinichigiu bun. Și lucrează ieftin. Poate să-mi construiască orice, chiar și vise. Are mână fină și ies lucruri grozave, mi-au pus ei. Le-am mulțumit, dar le-am explicat că sunt ok, mă descurc, n-au de ce să-și facă griji. Vise aveam și eu destule, doar ca erau vechi și ruginite. Cavalerii au înclinat din cap și au plecat îndoiți.     

Eram cam amețit și fusese o zi tare aiurea, așa că am urcat cu gândul să mă bag imediat în pat. M-am spălat pe dinți, mi-am pus pijamaua și când să mă bag sub pătură i-am zărit. Lângă dulapul de haine stăteau trei arcași. Erau băgați unul în altul de parcă încercau să se facă cât mai mici, ca să nu-i bag eu de seamă. Ce-i cu voi mă, am strigat mai mult speriat decât furios, mai ales că nu puteam înțelege cum de-au intrat. Cel mai tânăr, un băiat frumușel aducând cu Eric Bana în rolul lui Hector, a deschis gura pe jumătate. Ne-a spus șefu să stăm cu dumneavoastră până dimineață. Și să ținem și arcurile aproape, a arătat el spre arcul propriu și a bătut cu palma peste mâner. Nu știam cine e șeful arcașilor, dar trebuie că era un tip foarte ciudat. M-am uitat la ei atent. Erau toți trei tineri și păreau un pic speriați. Sau poate că doar se simțeau inconfortabil să stea în dormitorul unui străin când acesta se pregătește de culcare. Își puseseră tolbele sub măsuța de calculator și se așezaseră în fund pe parchet, cu spatele rezemat de dulapul de haine, păstrând lângă ei arcul și câte o săgeată. Degeaba i-am rugat să meargă să se culce, explicându-le că nu sunt în niciun pericol, că nu m-au ascultat. O țineau una și bună că așa le-a spus șeful. Ba mi-au explicat că primesc și spor de noapte pentru asta. I-am lăsat până la urmă, am pus capul pe pernă și m-am străduit să adorm. Însă tobele nu-mi dădeau pace. Peste tobe se auzeau în fundal și trompetele. Din când în când auzeam și câte un nechezat de cal. Până la urmă am adormit, dar n-a fost un somn deloc odihnitor. Am visat-o pe Yuki. Plutea prin văzduh ca o floare uscată purtată de vânt. Uneori, când vântul era mai vânjos, urca în spirală către cer până abia se mai vedea, sau trecea pe deasupra caselor și a copacilor de cu greu puteam s-o mai urmăresc cu privirea. În schimb, când vântul se liniștea, cobora unduind către pământ, ca o picătură de ploaie pe ramurile de brad. Eu mă grăbeam cu palma întinsă încercând s-o prind în căuș, dar de fiecare dată când era aproape să-mi atingă epiderma, vântul se-întețea iar și o ridica în văzduh. Atunci eu mă înălțam pe vârfuri, săltam, săream, încercam să mă agăț de ramurile copacilor, dar în zadar. Când am deschis ochii arcașii erau tot rezemați de dulapul de haine. Am vrut să le fac un ceai și-o felie de pâine prăjită cu gem de caise, dar mi-au spus că și-au terminat treaba și că ar prefera să plece acasă să se culce. Le-am deschis ușa și am privit lung după ei. Au luat liftul și-au coborât. Băieți buni. 

  

A durat mult răpăitul acela de tobe. Oriunde mergeam îl auzeam în urechi. Chiar și în locurile în care de obicei era mult zgomot, de exemplu în mall. Auzeam muzica din difuzoare, glasurile oamenilor, țipetele copiilor, roțile cărucioarelor căzând inutil între rosturile gresiei, dar peste toate se așeza ca o spumă de frișcă răpăitul de tobe și scârțâitul de trompete. Chiar și războinicii rămăseseră pe aproape. Își dezbrăcaseră hainele de recuzită, dar eu încă îi mai puteam recunoaște, nici nu știu după ce. Mă priveau ascunși pe după ziduri, ca niște detectivi ce-l urmăresc pe suspectul principal, schimbau vorbe șușotite între ei când credeau că nu-i văd, schimbau brusc direcția când mă răsuceam și priveam înspre ei. Când m-am așezat la covrigi, doi stegari s-au proptit la coadă fix în spatele meu. Cât am stat pe scaun la frizer, doi lăncieri chei, înalți și lați în umeri cât o ușă de castel, au stat cuminți pe scaune până când am terminat, iar când am avut treabă la farmacie, doi cavaleri au rămas afară, rezemați de perete, oferind sfaturi medicale câtorva doamne în vârstă care erau ușor confuze.     

În cele din urmă tobele au încetat singure să mai bată, iar soldații s-au făcut nevăzuți.