Se săturaseră! Se săturaseră de zidurile înalte de jur împrejurul orașului care le spintecau orice privire aruncată spre depărtări, de străjerii urcați în turnurile de pază strigând în fiecare dimineață „azi este liniște, puteți să vă vedeți slobozi de treburi”, se săturaseră de oștenii răsturnând tarabe și tejghele, liniștea și rânduiala, pentru cei trei bănuți de fier pe care cetățenii îi datorau cetății. Se săturaseră de conținutul oalelor de noapte aruncate pe ferestre, alunecând numai când ploaia se învrednicea să se strecoare în oraș de-a lungul drumurilor pietruite înguste, altfel adunându-se-n movile, se săturaseră de legumele și fructele stricate ale precupețelor, aruncate în spatele tarabelor din inima piețelor și transformându-se într-o pastă cafenie urât mirositoare care amuțea cântecul păsărilor, se săturaseră de strigatele meșteșugarilor și de fumul ridicat din atelierele lor înnegrind florile și așternuturile. De frigul din casele de lemn se săturaseră, de noaptea care nu se mai termina, de vântul care șuiera pe sub paturi, de nelumină, de neculoare, de nedragoste, de toate se săturaseră.
Gândul plecării a încolțit întâi în mintea aventurierilor, a celor ce rămăseseră datori stăpânirii și se ascundeau în cotloane de negură, a celor ce furaseră și nu fuseseră încă prinși, a celor ce erau nemulțumiți de prezent și voiau să se mistuie în viitor. N-aveau nimic de luat cu dânșii, doar straiele de pe ei și inima din piept. Apoi gândul de ducă s-a întins și a prins în mintea celor de mijloc, care n-aveau nici destul ca să-i împace, dar nici puțin ca să-i prindă în morișca vrerii, cum se prind șoriceii în roata fără oprire de îndată ce-și întind piciorușele. Cu toții considerau că lumea, lumea adevărată, nu poate arăta așa cum li se prezenta lor în cetate, ci că trebuie să fie mult mai mare și mai puțin grețoasă. „Să mergem, să mergem de aici în orașul cel mare – spuneau ei – unde e curat și miroase frumos și găsești tot ce-ți dorești și cerul e mereu senin și florile sunt mai colorate și unde păsările cântă toată ziua”. Unii chiar au început să-și strângă catrafusele și să-și împacheteze boarfele și cele câteva nimicuri de grabnică trebuință. Deja în unele case se zărea prin ferestre graba plecării și pe uliță nestarea tremurândă. Apoi au auzit de orașul cel mare săracii care și-au spus că-i musai loc mai bun de cerșit, că bucățile care cad de la masă trebuie să fie mai mari și mai gustoase și că noroiul din șanț trebuie să fie mult mai curat. În fine, când oamenii au început să se alinieze în fața porților cetății, au apărut dindărătul ferestrelor lor bogat ornamentate cu ramuri și frunze de măslin, cei bogați. „Dacă ei pleacă, noi de unde mai adunăm bunăstare?!” s-au întrebat ei și au pus slujnicele să umple cuferele și vizitii să tragă aproape trăsurile. În câteva luni orașul se adunase cu totul la porți, iar când acestea s-au deschis puhoiul de oameni, colorat în toate felurile pământului, s-a revărsat ca apa fără zăgaz. Doar ostenii de sus de pe creneluri au oscilat o vreme, apoi au coborât și ei, căznindu-se să nu-și îndoaie armurile grele și au prins din urmă coada de oameni, acolo unde rămăseseră șchiopii și bolnavii și țâncii și borțoasele.
Lung se întindea șirul de oameni, fără ca cineva să știe încotro merg, ca un șarpe de apă pierdut între nisipuri. Unii auziseră de marele oraș, cu palatele sale de marmură, cu sale străzile late pe care aleargă calești însoțite de lachei în livrele bogat colorate, cu canalele de mizerie ascunse pe sub pământ, cu locurile pline de iarbă și flori, cu liniște, cu albastru. Dar nimeni nu putea spune cu siguranță că orașul există, căci nimeni nu-l văzuse vreodată. Însă toți aveau încredere și priveau senini înainte.
Apoi zilele au început să se adune, întâi ca o grămadă de galbeni, apoi ca un butie cu vin, apoi ca un hambar cu grâne. Speranța începu să se șubrezească. La fel și rezervele de mâncare. Dar nimeni nu ofta, nimeni nu se văita, căci cu toții aveau încredere că orașul există. Nu putea să nu existe, pentru că altfel însăși exista lor ca indivizi care visează ar fi fost pusă la îndoială.
După o vreme, cei mai slabi începură să moară, în timp ce celor mai zdraveni începură să le moară nădejdile. Poate că... Nu, nu, orașul exista! Undeva, poate că nu e foarte aproape, poate că e mai departe, după prima colină, după a cincea, sau după a șaptea, dar el trebuia să existe și să li se arate, așa cum oricărui om normal are să i se arate odată și-o dată visul.
Și li se arătă. În sfârșit, prin aburul dimineții, prin perdeaua strălucitoare de galben, printre răsuflări agitate, văzură zidul. Era nesfârșit. Își puseră degrabă desagii în spate, sau pe crupa măgarilor, a catârilor sau a cailor de muncă și porniră la drum în zumzăit de vrăbii gureșe.
Când ajunseră lângă zid nu le veniră să creadă. Dacă ar fi povestit nepoților ar fi spus că zidul se înălța până la cer. Cum însă își vorbeau unul altuia, își spuseră doar că zidul se înalță mai bine de treizeci de stânjeni. Abia se vedeau crenelurile din cauza soarelui ce umplea golurile dintre ele. Iar marginile, ohoo, marginile sale nu se vedeau nicicum, nici în stânga și nici în dreapta. Și nu se zărea picior de străjer la parapete. Iar asta îi descumpănea. Cine avea să le deschidă porțile atunci?! Cu cine aveau să se tocmească ca să-i lase să intre. Sau poate chiar să se lupte...
Se strânseră grămadă în jurul porților uriașe. Erau impresionante, cât zece oameni puși unul peste altul și erau în întregime din fier. Parcă erau porți pentru uriași. Pe ele erau sculptate fiare ale pădurii și copaci și flori și păsări și sori. Oameni ca și ei apăreau ici, colo. Și groasă cât pumnul era înșeuarea de fier.
„Heii, e cineva aici” întrebaseră cei mai curajoși și mai nerăbdători. „Heii, deschideți-ne poarta” strigară ei, bătând cu pumnii în fierul neclintit. „Heii, deschideți-ne poarta” se auzi ca un ecou de dincolo de ziduri, iar celor mai aproape de porți li se păru că auziră chiar loviturile în fier de pe partea cealaltă. Privind porțile înalte și zăvorâte, precum și zidurile care se prelungeau nesfârșit în stânga și în dreapta, unii începură să murmure că aceea nu putea fi decât marginea împărăției. Sau chiar mai mult, marginea lumii, iar asta îi înspăimânta un pic. Însă pe cei mai mulți nu-i mâna mintea într-acolo, ci rămăseseră la dorința ca porțile să se deschidă înspre lumea cea nouă.
O vreme se lăsă liniștea. Porțile nu puteau fi sparte, asta era clar tuturor, iar zidurile nu puteau fi escaladate și asta era clar tuturor. Iar drum înapoi nu exista. Și asta era clar tuturor. Cine înălțase zidul se pricepuse s-o facă. Nu părea să ocrotească nimic, căci nu existau turnuri de veghe și nici osteni ca să-l apere. Ai fi zis că-i doar o stavilă care să separe o parte de cealaltă, în afara de înăuntru.
Și când liniștea era mai adâncă, se auzi icnetul acela înfricoșător, de parcă o bucată din Univers s-ar fi desprins din întreg și s-ar fi prăbușit pe Pământ. Apoi zvâcnetul scurt al ușilor grele, ca o desprindere de real și o dungă subțire de lumină trecând dintr-o parte în alta prin deschiderea porților. Mișcarea lor îi lăsase fără glas. Nicio respirație nu se mai auzea, doar scârțâitul porților care rămăseseră nemișcate câteva secunde, pentru a se deschide apoi cu un huruit greu, ca un sfârșit de lume împărțind pământul între viitor și trecut.
Și când în fine deschiderea se săvârși pe de-a-ntregul, încremeniră cu toii. Dincolo de zid nu era nicio cetate așa cum se așteptaseră, era doar pustiu cum era și dincoace. Și mai erau un puhoi de oameni așteptând înfrigurați în fața porților exact ca și ei. Iar în spatele lor un drum de țărână, care se subția pe măsură ce se depărta, pentru ca în zare, mică și rotundă ca o alună, să se zărească o cetate, exact ca cea din care plecaseră.
Oamenii trecură dintr-o parte în alta, atingându-se unul pe altul, atingându-se pe sine, până când înlăuntrul se făcu una cu în afara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu