Pasărea-floare

Anticariatul apăruse ca din pământ în drumul meu de acasă spre centrul orașului. Căscam ochii pe strada la mașinile trecând în viteza, la chipurile oamenilor abătuți, sau veseli, sau indiferenți, atenți doar la drum și la țintele zilei și dintr-o dată l-am zărit. Contrasta puternic cu restul magazinelor de pe bulevard, strălucitoare, proaspete, colorate. Anticariatul era mic, cenușiu și întunecat. L-am privit uimit. Eram convins că acolo fusese cu numai două-trei zile în urmă un magazin de haine. Cu firmă luminoasă, vitrină multicoloră, câteva manechine în fereastră. Lumi... Limu... Limo... Limoncello, așa se numea. Da, da, Limoncello! Cum de se făcuse transformarea atât de repede, nu mi-am putut imagina. Ba mai mult, anticariatul avea aerul unui stabiliment vechi, uitat de lume și dacă volumele ar fi putut fi transferate cu relativă ușurință dintr-un loc în altul, aerul acela vetust n-ar fi putut fi transferat din trecut în prezent atât de ușor. De curiozitate am intrat. Și în interior era la fel. Geamurile, care pe afară mi se păruseră ferestre normale, aveau o sumedenie de fisuri interioare ca gheața lovită ușor cu o piatră și erau parțial mătuite, astfel încât era destul de greu să vezi orașul de dincolo de ele. Pereții erau acoperiți in întregime cu rafturi simple din lemn, doar ferestrele scăpând atacului cărților. Erau rafturi de sus și până jos de-a lungul încăperii, făcând ca micul spațiu să capete dimensiuni multiplicate. În colțuri atârnau greu pânze de păianjen acoperite de praf, ca și cum proprietarii le-ar fi lăsat de izbeliște, decedând sau luând alte drumuri. Față în față cu ușa era o pendulă uriașă al cărei braț de bonz stătea înțepenit pe oblică, iar cadranul avea orele lipsă, de parcă acestea ar fi profitat de spargerea geamului ce le acoperea și și-ar fi luat zborul, ceea ce mi s-a părut neașteptat. Într-un ungher, un bărbat în vârstă stătea la o măsuță mică, abia zărindu-i-se capul dintre cărțile care ședeau așezate de-a valma peste ea. Avea ochelari cu rame groase și lentile la fel de groase. Stătea nemișcat, ca și cum ar fi fost o statuetă din ceară. Doar dacă îl priveai insistent vreme îndelungată, puteai observa că din când în când dă pagina cărții pe care o ținea în mâini. L-am lăsat să citească mai departe și m-am învârtit printre rafturi.    

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost că niciuna dintre coperți nu avea înscrisă pe ea autorul și numele cărții. Toate erau foarte asemănătoare, ca și cum un anticar bătrân, tatăl sau bunicul celui ce stătea la măsuță, ar fi adunat cărțile una câte una și le-ar fi pus haine noi și asemenea, ca soldații la paradă. Dar asta demult de tot, căci păreau să fie foarte vechi. Aveau toate cotorul roșu, iar coperțile erau unele tot roșii, iar altele cenușii, în toate nuanțele, dinspre cel mai deschis spre cel mai închis, aproape negru. Pe la colțuri coperțile erau mâncate de vreme și cartonul se desfăcea în fâșii paralele care se umflau ca bobocii de floare. Am scos o carte din raft. Avea paginile albe. Am scos alta. La fel. Apoi alta la fel. Nu-mi venea să cred. Un anticariat cu un ceas care stă înțepenit de multă vreme, cu cărți pe al căror coperți nu era scris nici titlul și nici autorul și care aveau înăuntru numai pagini albe. Iar asta pe zeci de rafturi înalte până în tavan. Erau probabil acolo mii de cărți. Albe. Am dat să-l întreb pe anticar ce se întâmplă, dar am renunțat. Probabil că erau scrise cumva, dar nu deslușisem eu mecanismul prin care informația fusese inserată între file. Așa că am insistat singur. Abia la a patra carte mi-am dat seama că prima parte conținea numai pagini albe, dar de la un moment dat încolo erau scrise normal, ca orice altă carte. Am deschis și cărțile de mai devreme. Erau și ele scrise de la un moment dat. Am răsfoit și altele. Procentul de pagini albe diferea de la carte la carte, unele aveau doar câteva file albe, altele aproape pe toate, în timp ce majoritatea aveau o proporție aflată undeva între aproape tot și aproape nimic. 

Am căutat din priviri un scaun, dar fiindcă în afara celui pe care stătea bătrânul anticar nu era altul, m-am sprijinit cu umărul de un raft și am început să citesc. Toate cărțile erau organizate pe capitole. Fiecare capitol avea titlul său. Nu părea să fie un text unitar, ci mai degrabă un volum de povestiri, în care însă eroul principal era același. Uneori întâmplările păreau că se desfășoară în același oraș, alteori întâmplările se petreceau departe, în lumi diferite. Poveștile erau scrise la persoana întâia, dar personajul principal nu era povestitorul. Poveștile nu aveau o morală, sau un fir călăuzitor, păreau mai degrabă fotografii ale unui moment, ale unei întâmplări, ale unei întâlniri. Unele erau scrise cu farmec, altele anost, sau pur și simplu direct, ingineresc, fără fantezie și floricele. 

Am citit rezemat de zid câteva cărți, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Poveștile din fiecare carte conturau un om. Aproape că îl vedeam cum se înfiripă din lumină și sclipiri de praf în fața mea. Îi apărea întâi capul, apoi bucăți din trup. Brațe, trunchi, picioare, degete, nas, genunchi. Niciunul nu era întreg. Era ciudat anticariatul. 

Picioarele aproape îmi înțepeniseră de atâta stat în picioare, așa că m-am așezat pe pardoseală și am scos alte cărți. Pardoseala era din dușumea neșlefuită pe care praful o impregnase ca o vopsea, astfel devenise un fel de ciment tare. Îmi plăceau cărțile cu tot aerul lor misterios și nenatural. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii. Să-i privesc pe dinăuntru mai ales. 

Când soarele s-a scurs cu totul de pe pereți și a părut că vrea să intre într-una dintre cărți și să doarmă acolo până a doua zi dimineață, l-am mai privit o dată pe bătrânul anticar. Nu părea să-și fi schimbat poziția. L-am privit lung și am constatat că dă totuși pagina cărții. Citea mult mai încet decât mine. L-am privit atent. Omul părea să fie și să nu fie în același timp. Pe de o parte îmi apărea acolo citind, dând din când în când paginile cărții, pe de altă parte îmi părea mai degrabă o hologramă, o umbră a cuiva care se află în alt loc și alt timp. Nimeni n-ar fi avut răbdare să stea nemișcat atâtea ore și să citească întruna. Mai ales un bătrân cu ochii mici și adus de spate, cum era cel din fața mea. 

- Te-ai plictisit? Poți să mai vii și altă dată dacă azi ai terminat - a spus el cu glas molcom ridicând ochii din carte, parcă auzind ceea ce îmi trecuse prin minte. 

Da, aveam de gând să mai vin, dar nu revenirea îmi ocupa mintea, ci locul acela straniu, cu cărțile fără coperți, cu limba pendulei suspendată într-o parte, ca o pasăre cu aripa agăță într-un cui al cerului, cu poveștile acelea întregind contururi și cu oamenii care se construiau din lumină și praf.              

- Ai dreptate. Ceea ce vezi e ceea ce crezi – a spus iar bătrânul, pârând să-mi ghicească din nou gândurile. Acestea nu sunt cărți scrise, ci cărți care se scriu. 

- Cine le scrie?

- Eu, tu, el, ea... oricine participă la spectacolul vieții. 

- Și cine sau ce îi îndeamnă s-o facă?

La întrebarea aceasta bătrânul anticar și-a scos ochelarii și m-a privit cu ochii săi mici, mici, dar cu privirea adâncă. 

- Nimeni. Asta se întâmplă de la sine. E natural – a spus el, apoi și-a așezat iar ochelarii pe nas și a continuat să citească. Sau să privească în carte. Sau să privească într-o altă lume, prin porțile deschise ale cărții. 

Eram curios ce vedea acolo. Cel mai probabil îi vedea pe scribi. Privindu-l atent îi puteam vedea și eu. Ședeau în fața unui templu, în piațeta de piatră, cam la un metru unul de altul, în poziția lotus, ținând în poale cărțile cu coperți roșii în care scriau cu pene albe de gâscă. La dreapta fiecăruia era câte o călimară, ca un opaiț mic din lut, în care înmuiau din când în când pana. Erau înveliți cu o pânză albă care le lăsa descoperit umărul drept, cel al mâinii cu care scriau, pentru a le asigura mai multă libertate probabil. În picioare aveau sandale simple cu talpă din lemn și nojițe din piele. 

- E de la sine? E de la sine să scriem?

- Da. 

Am așteptat ca bătrânul să continue, să-mi explice de ce ceea ce lui îi părea atât de natural, chiar ar fi trebuit să fie. 

A urmat o pauză lungă în care amândoi am stat cu bărbia căzută în piept și în cele din urmă anticarul a continuat. 

- Privind un alt om, fiecare din noi scrie de fapt o bucată de poveste, care rămâne în ochii lui, în mintea lui, în sufletul lui. Ba mai mult, adaugă o bucată de trup celui privit. Când toate poveștile acestea, ale tuturor celor care l-au privit pe omul acela, se întregesc, atunci se întregește și omul. 

- Dar omul nu se naște întreg? – am replicat eu imediat mirat de afirmația lui.

Bătrânul a oscilat, a dat să deschidă gura să-mi răspundă, a închis-o, a tăcut o vreme, apoi mi-a răspuns cu aceeași voce molcoma, ca a fusului care descâlcește caierul și-l aduce fir. 

- Există doi oameni în fiecare dintre noi. Unul pentru noi înșine și unul pentru ceilalți. Ceilalți văd prea puțin din omul din noi. Ei văd crâmpeie din cel de afară, care se întregește pe măsură ce interacționează cu cei din jur, cu oameni sau lucruri.   

- Și până atunci e un om incomplet – am murmurat eu. 

- Desigur. E un om șchiop, sau ciung, sau chior... 

- Șchiop... sau ciung... sau chior... – am repetat încercând să dau contur ideilor bătrânului. 

- Da, căci cu siguranță lipsește o bucată din el, chiar dacă uneori pare întreg.

- Și cand e complet pe de-a-ntregul? 

- Când moare. Atunci nu se mai poate adăuga nimic conturului sau. E ca și când ai adăuga un contur de ceară fructului, pentru a-l conserva.  

Am tăcut amândoi o vreme, eu încercând sa procesez vorbele sale.

- Deci toate cărțile astea de aici... M-am oprit. Nu-mi venea s-o spun pentru că era prea de necrezut. Toate cărțile astea de aici sunt de fapt...

- Oameni, da. Sunt de fapt copii ale oamenilor. 

- Și de ce le ții aici?

- Altfel s-ar pierde toată informația aceasta. Nu mai e nimeni altcineva care să înregistreze o privire, o întâlnire, o discuție, o clipă de iubire. Omul nu moare când îi stă inima, omul moare când nu mai exista nimeni care să se gândească la el. Pe măsură ce cei ce l-au cunoscut mor la rândul lor, toată informația dispare. Eu fac o copie și o păstrez. 

- Bine, dar aici n-am văzut decât cărți care sunt scrise incomplet. Cele în care nu mai e loc de însemnări unde sunt? 

Bătrânul zâmbi pentru prima dată de când intrasem. Era deja noapte. Pe măsuța lui o lămpiță mică cu ulei de măsline abia licărea. Eu eram complet în întuneric, deși dincolo de peretele de sticlă, lămpile electrice ale orașului ar fi trebuit să-și împrăștie lumina orbitoare asupra lucrurilor din jur. Anticarul s-a ridicat, a luat lămpița și s-a apropiat de mine. Ajuns lângă mine s-a aplecat și a deschis din pardoseală un chepeng de lemn pe care abia atunci l-am observat. 

- Ai grijă la treptele înguste și la cap - mi-a spus el coborând înainte.   

Jos, locul semăna izbitor cu cel de sus. Aceleași rafturi până în tavan, aceleași cărți cu coperțile roșii. A luat la întâmplare o carte și a deschis-o la prima pagina. Era completă. A deschis apoi alta. La fel. Aerul era însă greu de respirat și niciun pic de lumină nu venea din afară. 

- Aici sunt cele complete – a șuierat el, mai degrabă ca un oftat, decât ca un șir de vorbe legate una de alta. 

Atunci am înțeles. Bătrânul nu făcea altceva decât să transforme viețile oamenilor din păsări care trec în flori care rămân.  

Cand am deschisa ușa anticariatului părea că am pășit în altă lume. Mașini traversau în viteză bulevardul trasând dâre de lumină colorată ca niște panglici jucăușe, trotuarele erau pline de oameni vorbind cu aplomb, lumina din felinare se împrăștia ca o miere călduță printre clădiri, iar reclamele luminoase clipeau ca niște monștri domesticiți.   

A doua zi când am ajuns într-un suflet în locul acela, am constatat că anticariatul dispăruse. L-am căutat în susul și-n josul bulevardului, pe străduțele mici laterale. Nu era nicăieri. Și nici nu-mi aduceam aminte vreun nume pentru a-l putea căuta pe internet, sau pentru a întreba împrejur. În locul lui apăruse vechiul magazin de confecții, Limoncello, cu firma sa luminoasă bleu-metalic, cu vitrina multicoloră, cu cele patru manechine din fereastră. Am intrat. Interiorul nu se asemăna deloc cu cel de cu o seară înainte. Era o încăpere modernă, chic, renovată cu gust, luminoasă, aerisită. 

- Nu vă supărați, anticariatul care a fost aici, nu știți unde s-a mutat? 

- Îmi pare rău. Nu știu nimic despre un anticariat care să fi funcționat în locul acesta.

- De câți ani sunteți aici?

- De cinci ani.

- Și înainte știți ce a fost? 

- A fost o clădire veche ce stătea să cadă, pe care am renovat-o noi. 

- Și nu știți nimic despre un anticariat? Unul cu rafturi multe, apropiate unul de altul de abia te puteai strecura printre rânduri, înalte până la tavan.

- Îmi pare rău, nu știu!

Mi se părea imposibil. Cu o seară în urmă intrasem tot acolo, atinsesem cărțile, citisem o parte din ele, vorbisem cu bătrânul anticar.

Cineva încerca să mă păcălească, dar nu știam cine. Și mai ales unde era de fapt păcăleala, în magazinul de confecții sau în anticariat? 

Apoi m-am gândit să fac o verificare. Am măsurat din ochi și m-am lăsat în genunchi. Am început să bat cu pumnul strâns până când mi s-a părut că suna a gol. Atunci am încercat să trag mocheta de lângă perete pentru a elibera locul pe care îl descoperisem.

- Domnule, ce faci, ai înnebunit? Te rog să te oprești. Chem poliția dacă nu încetezi – țipa femeia care se proptise în spatele meu, trăgându-mă de umeri. 

- E aici. Trebuie să fie aici. 

Cu toată împotrivirea femeii am reușit să dau la o parte mocheta până la chepengul din pardoseală. Era aceeași pardoseală din scândură nefinisată pe care mi-o aminteam, îmbibată de praf și de timp și care masca foarte bine trecerea înspre beci. Am ridicat cu greu chepengul. Femeia și-a dus mâinile la gură și a tăcut surprinsă. 

Am luminat scara cu telefonul și am coborât atent treptele înguste, urmat de femeia care amuțise. Nici acolo nu mai erau rafturi. Și nici cărți. Toate cărțile dispăruseră. Eram complet dezamăgit. Însă chiar înainte să urc înapoi am zărit culoarul. M-am apropiat. În capătul camerei din beci era un culoar lung și îngust parcă și mai întunecos decât întunericul beciului. Am luminat în depărtare, dar nu se distingea absolut nimic. Am știut însă că pe acolo scoseseră cărțile și le puseseră bine în altă parte. Sau poate în altă lume...