Duhul Apelor

N-aveam niciun chef să fac drumul acela dar a trebuit să mă duc. Niciodată nu faci doar ceea ce-ţi place, uneori trebuie să mai faci şi ceea ce trebuie. Era o zi groaznică, din cele în care nu-ţi vine să te ridici din aşternut. Dar eu m-am ridicat, m-am spălat, am mâncat şi am purces la drum.
Ploua. Vremea era grozav de mohorâtă. Totul era cenuşiu, şoseaua, copacii, iarba, volanul maşinii, celelalte maşini. Mă plictiseam de moarte. Urmăream absent dungile albe ale şoselei. În stânga un cioban, doi măgari, trei câini, şase capre, o sută de oi. Un milion de picături pe parbriz alergând care încotro. Erau micuţe cam cât gărgăriţele. Unele o luau curajoase în sus, apoi coteau în stânga şi în dreapta şi îşi luau zborul din colţul parbrizului. Altele coborau agale, se strângeau grămadă ca nişte babe în şanţul metalic de la baza sa şi erau conduse pe cărări întortocheate către o gaură ce dădea spre şosea. Multe rămâneau nedumerite pe parbriz. Se făceau plate ca nişte plăcinţele şi rămâneau aşa, asemeni unor abţibilduri lichide, lipite pe sticlă. Câteva mai cu nasul pe sus se lipeau între ele şi formau picături mari, dolofane, ce porneau apoi la atac pentru cucerirea şi înglobarea altor picături neputincioase. Una mare se oprise chiar în faţa ochilor mei. Semăna grozav de bine cu un cap de om. Avea şi gură şi nas şi urechi. După un timp lângă ea s-au mai adunat câteva şi au început să se lipească la prima într-un mod ciudat în care celorlalte nici nu le-ar fi trecut prin minte. Aşa că primei picături, cea care semăna cu un cap de om, i s-au adăugat curând altele care aduceau cu braţe, cu picioare, cu un trup de om, până când în cele din urmă din puzderia de picături de ploaie s-a întrupat un pitic lichid. M-am şters bine la ochi dar el a rămas acolo şi după ce am ridicat degetele de pe pleoape. Era un omuleţ mai mic decât o palmă făcut din brobonele de apă şi semăna binişor cu ăla a lu Michelin făcut din cauciucuri.
N-aveam niciun chef de socializare. În general n-aveam niciun chef de nimic, eram complet scârbit de tot şi de toate, aşa că l-am repezit.
- Tu cine dracu eşti? Dă-te jos de acolo!
- Sunt Duhul Apelor – mi-a răspuns plin de el şi mi s-a părut că pe faţa lui s-a lăţit un rânjet amabil.
- Da?! Şi eu sunt Papa Pius. Facem o şeptică?
- Eşti necioplit, dar nu mă miră chestia asta la voi oamenii. Faţă de noi picăturile de apă, sunteţi departe de a fi perfecţi şi nu aveţi nici măcar bunul simţ de a tânji către asta.
- Ce vorbesţi Franţ! Acum îmi mai dai şi lectii. Ia mai bine dă-te jos de acolo că acuma faci buf şi te plătesc de nou – i-o retez eu scurt şi accelerez.
Piticul se lipeşte cu nasul de parbriz. Are o moacă de parizer cu măsline cum stă aşa plat, lipit de parbriz, incapabil să mai facă vreo mişcare. Nasul şi obrajii cândva rotunjori ca nişte dovlecei sunt acum turtiţi ca lipiile şi flutură uşor precum aripile unui fluture strivit în radiator.
- Bineee… - îl aud că şuieră printre dinţi (vorba vine “printre dinţi” că ăsta micu n-are niciun fel de dinţi, e ştirb ca bunică-mea) şi dintr-o dată ploaia începe să se înteţească. Plouă ca la potopul cel din urmă. Nu se mai vede nimic în jur la mai mult de doi trei metri. Dejurîmprejurul devine cenuşiu intens de parcă cineva mă închisese într-o capsulă din aceea de ou Kinder, eu fiind surpriza. Nefericită. Şi nu numai că ploaia s-a înteţit dintr-o dată dar apa a început să crească în jur ca şi cum ploua doar în coaja mea de ou. Întâi până la roţi, apoi până la podea, apoi peste. Mă uit îngrozit cum începe să intre printre chederele de la uşi.
- Gata, nu mă mai joc. Te cred. Eşti Duhul Apelor! Acum zi ce dracu vrei de la mine – recunosc spăşit în timp ce reduc viteza maşinii până aproape de zero.
Piticul saltă zvelt de pe parbriz, se scutură ca un câine plouat ca să-şi rotunjească broboanele stâlcite şi îmi bate în geam să-i deschid.
- Să-ţi îndeplinesc trei dorinţe – îmi răspunde el zâmbitor din scaunul din dreapta.
Nu-mi vine să cred urechilor.
- Şi de ce n-ai spus aşa de la început? Pentru ce tot circul ăsta?
- Dar m-ai lăsat? – se burzuluieşte el. M-ai luat cu Papa Pius şi cu alte chestii golăneşti…
Aici cam are dreptate, îmi spun spăşit şi încep să mă gândesc deja la prima dorinţă.
- Poţi să mă scapi de împrumutul la bancă?! Nu trebuie să mă scapi de el de tot, doar să-l faci mic, mic de tot, aşaaa, cam cât o picătură de ploaie.
El îşi pune mâinile în şoldurile rotunde ca ale soacră-mii şi se încruntă la mine.
- Tu eşti turc? Tu n-ai auzit că eu sunt Duhul Apelor, cum naiba vrei să-ţi rezolv eu problema cu banca?! Pentru asta vorbeşte cu Duhul Gologanilor!
- Există şi un Duh al Gologanilor? – fac eu cu ochii cât cepele către el.
- Desigur, altfel cine crezi că s-ar ocupa să învârtă şi să ţină sub control toată puzderia asta de bancnote şi monede?!
- Tiii… şi nu poţi să-l chemi şi pe el? Mi-ar fi fost mai de folos o întâlnire cu ăsta. - încerc eu marea cu degetul.
- Mie-mi zici?! Toţi îmi spuneţi acelaşi lucru, de parcă aţi putea trăi fără apă şi n-aţi putea trăi fără gologani. Nişte ipocriţi – strâmbă el din nas către mine şi-mi pare chiar că scuipă în podea, chestie care doar o presupun, căci nu-mi pare nicidecum un gest la înălţimea unui duh.
- Hai, zici?! Că n-am timp de pierdut! Am alţi clienţi care aşteaptă.
- Păăăi….
- Fără “păi” nu se poate? Îmi zgâriaţi urechile zău. Toţi începeţi cu “păiii”. Daţi-o încolo de treaba, sunteţi oameni mari. Gândiţi întâi ce vreţi să spuneţi şi după aia deschideţi gura. Acum zi! – se burzuluieşte piticul iar şi văd cum brobonelele i se comprimă ca nişte gogoşi închise într-o cutie prea mică.
- Poţi să faci să curgă bere la robinet?
- Pot, desigur. De mâine vei avea numai bere la robinet. Dar sigur asta este ceea ce îţi doreşti? Te-ai gândit cu ce o să spele nevastă-ta vasele, cum o să faci duş, cu ce o să-ţi clăteşti şosetele şi ce o să pui la flori?!
Recunosc, nu m-am gândit, m-a luat gura pe dinainte.
- Păiii… - încerc eu să reiau şi-l văd cum se storceşte de nervi. Da ştiu, fără păi! Bine, nu mai vreau bere la robinet.
- Rezolvată şi a doua dorinţă – marchează el prompt şi-mi face semn s-o vărs pe-a treia şi ultima.
- Cum?! Astea s-au pus amândouă?
- Bineînţeles! Tu crezi că aici e ca la tine la fabrică? Aici nu merge cu “pardon, mai încercăm o dată”. Mai ai una, ascult!
Phaaa… Mă simt încolţit. Şi-aşa n-aveam eu niciun chef de nimic, uite acum am ajuns să fiu strâns cu uşa de ăsta micu pentru a-i da un răspuns rapid şi deştept legat de o dorinţă apoasă. Nu-mi trece nimic deştept prin minte. Aş putea de exemplu să-i cer să nu-mi mai fie sete niciodată. Dar dacă asta înseamnă că n-o să mai am în vecii vecilor chef de băut?! Nu că m-aş da în vânt după băutură, dar la o masă bună merge şi un păhărel. Plus că dacă am nervi, ce dracu fac?! Cum îmi înec amarul? Nu-i asta! Ce să-i zic, să plouă zilnic ca să se facă holdele mari cât roata de tractor?! Hai să fim serioşi, cred că ar râde până i-ar da lacrimile. Asta-i de pionieri. Să-mi facă piscină în curte? Mda… Dar apa de schimb?! M-ar costa o avere. S-o cer şi p-asta?! “Piscină în curte cu apă de schimb până la sfârşitul vieţii!” Ar merge! Nasol e că stau la bloc! Şi apoi unde o să ţin rezervele, că nu-s ca alea de stilou, le pui într-un sertar şi gata?! Cum îmi macin eu gândurile aşa, îmi scapă privirea şi către ăsta micu răstignit în fotoliu. Are ochii închişi şi pare că a adormit. De căldură s-a scurs tot. Dau radioul mai încet. Dar el se face şi mai mic. De plăcere probabil. Bag mare la dorinţa din urmă, dar tot nu-mi vine nicio idee ca lumea oricât îmi scormonesc creierii. Pesemne aşa mi-a fost dat, să n-am noroc în viaţă, să fac tot ce trebuie cu mâinile mele. Şi cu căpăţâna de pe umeri. Ăsta micu n-a mai deschis ochii. S-a topit complet. A rămas doar o pată mare cafenie pe scaunul din dreapta ca şi cum ultimul pasager s-ar fi scăpat pe el. Nici nu mai plouă. Dau drumul la ştergătoare. Parbrizul se curăţă într-o secundă. Accelerez. Ce zi naşpa! Nu m-aş fi ridicat din pat pentru nimic în lume, dar în viaţă nu faci numai ceea ce-ţi place, uneori trebuie să mai faci şi ceea ce trebuie…