Creşterea neobrăzată a mesei din bucătărie

Prima dată când am observat că se întâmplă ceva ciudat cu casa în care locuiesc a fost la aniversarea celor cincizeci de ani de viaţă. Mă întinsesem peste masă, având grijă să nu-mi murdăresc cămaşa cea nouă din pânză de in de marginea unsuroasă a farfuriei, pentru a sufla în lumânări şi din cauză că masa era prea înaltă nu am putut să le sting decât din a treia încercare, chestie care mi s-a părut lamentabilă. De fapt nici nu erau mai multe lumânări, v-aţi gândit probabil că or fi fost cincizeci şi nu înţelegeaţi cum de au încăput toate pe un tort de ciocolată atât de îngust cât o jofră. Nu, nu era decât una albă, înaltă de vreo patru degete, cu marginile albastre, formată dintr-o cifră cinci şi o cifră zero. Importantă nu a fost însă lumânarea ci faptul că a trebuit să mă întind peste masă. Niciodată până în ziua aceea de sâmbătă nu trebuise să mă întind peste masă pentru a sufla în lumânări sau pentru a atinge ceva care se afla pe partea cealaltă a mesei. Pur şi simplu întindeam mâna şi apucam. Dar în ziua respectivă mi-am dat seama că odată cu trecerea timpului casa începuse să crească. Creştea ca orice vietate ce se învârte în jurul meu, ca un pui de găină, ca un fir de iarbă, ca ziua sau ca noaptea…
Masa a fost cea mai bună măsură a faptului că în ultima vreme clădirea în care locuiam începuse să crească semnificativ. Poate că ea crescuse şi mai demult, dar mai puţin şi nu băgasem eu de seamă, fiind prea ocupat să-mi termin studiile, să-mi întemeiez o familie, să am o ascensiune profesională cel puţin decentă dacă nu de invidiat, să-mi cresc copiii, să le asigur un viitor fericit…
Pe la cincizeci şi doi masa şi scaunele, care de altfel se integrau perfect în mobilierul bucătăriei, căci fuseseră cumpărate de nevastă-mea pe când eu eram plecat într-o delegaţie la Baia Mare şi aduse acasă cu taxiul, crescuseră atât de mari încât a fost nevoie să-mi pun o pernă sub fund pentru ca să pot ajunge la marginea mesei şi să pot mânca ciorba fără s-o pun pe faţa de masă galbenă cu frunze mari verzi croşetate de mână. La cinzeci şi patru mi-am mai pus o pernă, la cinzeci şi şase încă o pernă şi tot aşa până la şaizeci când era să cad şi am hotărât să mai tai din picioarele meselor şi scaunelor din casă căci crescuseră exagerat de mari, cum de altfel îmi crescuse şi părul care îmi albise complet.
În mod evident toate din casă crescuseră în acelaşi ritm cu masa şi cu scaunele din bucătărie, uşile, ferestrele, şifonierele cu haine, vesela, obiectele sanitare din baie, canapeaua şi fotoliile din piele crem, patul matrimonial, covoarele, televizorul. Cele mai multe crăpaseră din cauza creşterii excesive, de exemplu uşile şi ferestrele din lemn de stejar sau şifonierul, în crăpăturile cărora puteai să bagi degetul, obiectele sanitare de la baie căpătaseră un model fin din fisuri delicate, altele schimbându-şi periodic culoarea precum frunzele copacilor. Singurul la care n-am avut nimic de obiectat a fost televizorul, căci datorită creşterii lăţimea îi devenise de două ori mai mare decât propria mea înălţime ceea ce-mi oferea o vizionare extraordinară a programelor TV în sistem home-cinema pe care altfel nu mi-aş fi permis-o, fapt însă compensat de scăderea alarmantă a vederii, bănuiesc că din cauza pixelilor care erau urăţi şi stacojii ca nişte gândaci de Colorado şi începuseră să mişune pe ecran.
Când şi după tăierea picioarelor meselor şi scaunelor din casă a trebuit să-mi pun perne sub fund ca să ajung la farfuria cu ciorbă, sau a trebuit să mă sui pe taburet pentru ca să ajung să-mi iau cămăşile de pe umeraş, m-am speriat grozav. Am ieşit în fugă prin uşa imensă, mai mare decât porţile templului lui Amon Ra din Karnak şi am dat fuga alături la Georgescu, cu care mai jucam o tablă uneori, când nu era nevastă-sa acasă, ca să-i povestesc toată tărăşenia. El m-a ascultat atent fără să scoată niciun sunet, apoi m-a prins strâns de cot, da strâns tare de credeam c-o să-i iasă degetele prin cotul meu de plastilină şi mi-a arătat cu vârful bărbiei ceva, n-am înţeles deloc ce. Dar în timp ce căutam cu privirea ceea ce a vrut să-mi arate mi-am dat seama de grozăvie. Casa lui Georgescu crescuse la fel de mult ca a mea, ba poate chiar mai mult. “Nici nu realizezi ce îngrozit sunt - mi-a spus Georgescu tremurând ca o petală de mac. Cât o să mai dureze asta? - a întrebat cu lacrimi în ochi. În ritmul ăsta Blackie o să creadă că sunt un soi de arătare înrudită cu şoarecele şi o să mă mănânce, nu-ţi dai seama?!. Trecutul, trecutul ne-a lăsat baltă şi realitatea s-a urcat peste noi ca o văduvă neagră. Cum oprim chestia asta? Cum o opriiim, spune! – a urlat Georgescu la mine într-un crescendo efervescent, incapabil să se mai controleze şi încercând să mă strângă de gât prinzându-mi strâns cele două capete ţuguiate ale gulerului.” Brrr… a naibii treabă. Georgescu avea dreptate. Dogul lui german care şi aşa era destul de voinic, ajunsese de trei ori cât noi, laba acestuia fiind aproape la fel de mare cât capul meu.
L-am lăsat pe Georgescu în plata Domnului şi m-am întors acasă să-mi văd de ale mele. Faptul că nu mai puteam ridica furculiţa, peria de dinţi sau capacul de la WC m-a pus însă serios pe gânduri. Ca să reînvii timpurile de altă dată şi să păcălesc realitatea mi-am construit o căsuţă mai mică în propria casă. O făcusem dintr-o cutie de carton în care primise nevastă-mea nişte chestii de la Avon, parfumuri, rujuri, farduri, deodorante, creme, în care tăiasem cu cuterul patru ferestre mari acoperite cu celofan bleu şi pe care o mobilasem cu jucării d-ale fetelor pe care le mai păstram încă într-un sac de plastic în beci. O instalasem sub televizor şi printr-un sistem simplu de oglinzi aduceam imaginea teve pe un cearceaf alb în camera de zi, în timp ce sunetul îl filtram prin-un pai şi un smoc de vată, căci altfel ar fi fost prea puternic pentru urechile noastre sensibile. O vreme a fost ok, a fost chiar perfect. Nici nu părea că e doar o iluzie. Era o păcăleală pe cinste. Dar asta a durat doar o vreme, apoi şi cutia de carton a devenit mult prea mare. Şi a trebuit să caut alta.
Azi dimineaţă am ieşit să iau nişte pâine. Pune vecina de la doi pe pervazul ferestrei pentru porumbei şi o parte din firimituri cad pe trotuar. Sunt numai bune pentru noi. Doar că imediat ce-am ieşit m-am împiedicat într-o aripă uscată de bondar, naiba ştie cum ajunsese în mijlocul drumului şi am alunecat într-o fisură din asfalt rămânând înţepenit între trei grăunţe de pământ.

Proprietarul cel nou a sădit în grădină o tufă de liliac alb.