Bărbatul dintre rânduri (un fel de addendum la „Un bonus important”)

- Ce faci aici, domnule? - l-am repezit eu pe bărbatul care tocmai intrase și pășea încetișor încercând să nu atragă atenția. Omul a încremenit la auzul cuvintelor mele. Să tot fi avut la vreo șaizeci de ani, o față cadaverică brăzdată de crevase largi, semănând puțin cu Bukowski, nebărbierit de mai multe zile, purtând o cămașă bleu-tocit cu carouri albe, cu câteva numere mai mare, care-i atârna caraghios peste trupu-i sfrijit și o pereche de blugi largi abia sprijindu-i-se pe șolduri. Deși lălâi, hainele sale erau curate și îngrijite.

- Euuu... am venit de dincolooo... - a îngăimat bărbatul, dar nu a reușit să treacă peste cele câteva sunete...

- Ce dincolo domnule? Ce dorești dumneata? – m-am rățoit eu din nou văzând că bărbatul nu prea știe pe ce lume trăiește.

- Să mă odinesc un pic! Să șed fără să mă bage nimeni în seamă. Aș vrea să văd cum crește floarea de trifoi dacă s-ar putea și să ascult cum răpăie ploaia pe tăblia metalică a ferestrei deschise – a turuit el dintr-o suflare surprinzându-mă complet. Apoi a adăugat – Este odihnitor să privești florile, ele nu au nici emoții, nici conflicte. Asta Freud o spunea. Noi oamenii avem și una și alta și asta ne omoară cu zile. Și nu fiindcă le-am avea în relația cu ceilalți, nuuu, asta e o altă poveste. Ci fiindcă le avem în relația cu noi înșine.

Am început să râd, bărbatul a părut din nou jenat de reacția mea.

- OK, OK, îmi cer scuze, nu trebuia să fac asta. Îmi place ce spui. Dar tot nu înțeleg cum ai ajuns aici.

- Era o pagină albă în caietul lăsat deschis pe noptieră.

Am încercat să-mi amintesc dacă într-adevăr lăsasem caietul de notițe deschis pe noptieră, dar nu am reușit.  

- Se prea poate domnule, dar tot nu se cade să dai așa buzna într-o lume străină. Iar în caiet erau doar niște simple schițe, cuvinte disparate, idei neînchegate, nu te poți strecura așa prin spatele ferestrelor. 

Bărbatul a părut și mai stânjenit de reacția mea.

- O cunoști pe Kelly White? – l-am luat eu repede de pe picioare.

- Cine e Kelly White?

- Eroina principală a poveștii. Atunci poate îl cunoști pe domnul Goldstein?!

- Dar domnul Goldstein cine e?

- Omul cu banii. El face lucrurile să se miște – i-am explicat, complet dezamăgit de faptul că nu cunoștea pe nimeni din poveste și considerând că n-ar fi fost deloc rău să îl cunoască măcar pe domnul Goldstein. Asta ar fi simplificat mult lucrurile.

- Poateee... pe doamna Collins, sau pe domnul Wilson – am mai încercat eu marea cu degetul.

- Nici!

- Deci chiar nu cunoști chiar pe nimeni de pe aici?!

Bărbatul a scuturat din cap.

- Nu domnule, doar v-am spus că eu vin din partea cealaltă. Eu nu am nicio treabă cu oamenii de pe aici.

- Te pomenești că vrei un rol – am tresărit eu. Că urmărești să devii un personaj de poveste și să-ți rămână pe veci conturul imortalizat în hârtie – am întrebat eu sceptic.

- Ooo, nuuu domnule! Nici vorbă de așa ceva. Nu urmăresc nimic, eu vreau doar o bucată mare de liniște. Avem nevoie de liniște pentru a ne putea atinge sufletele. Ohhh, asta nu am spus-o eu domnule, a spus-o Maica Tereza, dar mare dreptate avea.

M-am uitat lung la el și l-am cercetat din cap și până în tălpi. Părea un om trecut prin ciur și prin dârmon. Mi se arăta extrem de inteligent, dar complet dezlipit de lumea reală. Și nu mă mira nici un pic că vrea să se odihnească o vreme, să iasă din zi și să se întindă pe o foaie albă de hârtie.

- Ești un personaj ciudat, omule. Nu știu de unde ai aterizat aici, dar ești o figură.

Bărbatul miji un zâmbet.

- Ei, nu știi...

M-am făcut că nu l-am auzit și am continuat.

- Îmi pari un om erudit, cu multă cultură, ai citit mult de-a lungul vieții cred.

- Nu, nuuu, nu cred – m-a oprit el și a adăugat imediat - Doar că îmi aduc aminte destul de repede tot. Știi cum e, sufletul se naște bătrân și devine tânăr în timp. Oh, nici asta cu sufletul nu e de la mine, Oscar Wilde e spus-o acum mai bine de un secol. Eu întineresc, simt asta. Poate părea paradoxal, dar deși lumea prin care trec eu devine din ce în ce mai îngustă, e mai plină și mai colorată.

De data asta mi-am abținut râsul și am zâmbit atent.

- Dumneata ai căzut aici dintr-o culegere de cugetări bag seama.

A fost rândul bărbatului să surâdă stingher.

- Și se va tot îngusta până va rămâne un punct – a continuat el din ce în ce mai stins, abia auzindu-i ultimele cuvinte.

Am dat neputincios din umeri.

- Știi cum facem? Oricum aveam niște treabă prin oraș. O să aduc un pat și pentru dumneata. Dar nu spui la nimeni, te așezi în colt și îți vezi de ale dumitale. Din punctul meu de vedere poți să stai cât vrei, atâta vreme cât nu se vede dincolo de rânduri.

Bărbatul mi-a mulțumit din cap și a zâmbit din nou de data aceasta galeș.

- Mmm... și știi ce cred? Eu cred că dumneata nu ești trup, ești doar suflet. Esență de înlăuntru. Eu sunt aproape sigur de asta. Daca aș vrea să te ating n-aș putea!

A fost rândul bărbatului să dea din umeri și să zâmbească șiret, ca și cum ar fi spus „întinde doar degetele ca să te convingi”. Dar n-a făcut-o. N-am făcut-o nici eu!

L-am lăsat să aștepte toată noaptea în coltul din stânga jos al paginii albe, până îi aduc patul promis. Acolo l-am găsit a doua zi dimineață.

- Uite, am mai tras un pat lângă al meu – i-am arătat eu cele câteva rânduri din finalul poveștii. Poți să te întinzi și să stai cât vrei.

- Tare mulțumesc domnule, tare mulțumesc! – a murmurat el și s-a așezat moale pe marginea lui...