Un bonus important

- Iar locul întâi, cu vânzări de peste nouă sute de mii de dolari în 2018… domnișoara Kelly Whiiite… - răsună glasul emfatic al domnului Goldstein peste mulțimea nerăbdătoare, cu sufletul proptit în omușorul ușor balonat, ceea ce împiedica aerul să iasă cu ușurința obișnuită din piepturile bombate. Imediat ce numele prietenei mele Kelly se rostogoli de pe buzele domnului Goldstein peste mesele și scaunele învelite în șaluri living coral, culoarea anului 2019, buchețindu-se ici colo în pompoane uriașe cu câte șase perechi de aripi, aplauzele prinseră a se înghesui, uneori grămadă unele peste altele, alteori discret risipite, umplând până în cele mai înguste și îndepărtate colțuri, sala arhiplină.

Aula mare a sediului central al Goldstein Cosmetics, de pe Madison Avenue, din New York, era plină de lume înțolită la patru ace, ca o vitrină la Harrods și cu stomacul înadins gol, dar pregătit pentru o petrecere de pomină. Afacerile cu săpunuri și detergenți de duzină merseseră uns de-a lungul întregului an abia încheiat, iar cel de-al paisprezecelea domn Goldstein, care avea onoarea și misiunea să conducă Goldstein Cosmetics, era pe culmile înzăpezite ale fericirii, de unde niciunul dintre angajații săi nu reușise să îl coboare de mai bine de două săptămâni, de când financiarul elaborase raportul final cu rezultatele anului 2018. All staff meeting fusese organizat degrabă, dar cu mare pompă și cu niciun rabat la calitate, iar bonusurile, spectacolul și masa erau de așteptat să fie grandioase.

Domnul Goldstein încercă să acopere cu glasul său pițigăiat mulțimea zgomotoasă, făcând cu palma grăsuță și ușor umedă, apel la ordine și disciplină, dar în afara celor de la primele mese, restul mulțimii nu apucă să prindă decât ultimele cuvinte ale discursului, lăsate dezvelite de cele din urmă, dar cele mai sincere și entuziaste aplauze.

- Și desigur domnule Thinh Pham, te rog să te asiguri că începând de luni, domnișoara Kelly White va sta la loc de cinste pe Goldstein Cosmetics Hall of Fame – mai apucă să audă mulțimea, în timp ce domnul Goldstein se apleca înspre mâna sa dreaptă, un vietnamez mic, fără vârstă, incolor și inodor, din care doar ochii minusculi dar jucăuși trăda faptul că este viu.

Goldstein Cosmetics Hall of Fame nu era o figură de stil, ci era un culoar real, lung și lat în același timp, care se întindea de la intrarea de sticlă a clădirii până la ușile de mahon ale aulei mari, pe care cea de-a șaptea spiță a imperiului Goldstein îl adăugase la structura inițială a construcției, întocmai pentru a permite atârnarea în mărime naturală a fotografiilor înrămate ale celor mai prolifici exponenți ai vânzărilor de săpunuri și detergenți pe care i-a avut planeta.

Desigur însă, că bonusurile micilor comis voiajori, trudind din greu pentru fiecare semnătură pe contractele pătate cu picături de sudoare și uneori de pastă albastră, din cauza pixurilor de mâna a doua care se topeau efectiv și curgeau sub arșița verii, nu se situau nici pe departe la nivelul celor pe care le primeau cele câteva zeci de directori care își făceau veacul la ultimul etaj al clădirii.

De altfel, era un lucru cunoscut, că după focurile de artificii de la ora două, când cerul întreg era stropit cu așchii de culoare, iar petrecerea se încheia oficial, alaiul mahărilor se îmbulzea cu mic cu mare pe yachtul companiei ancorat în New York Harbor și se pierdea într-o destinație de nimeni cunoscută. Pe la colțuri se șoptea ca ar fi vorba despre o insulă mică, foarte mică, aflată la nu mai mult de o oră distanță și care nu apărea pe nicio hartă a Americii, pe care cel de-al unsprezecelea Goldstein o câștigase la o partida de poker de la prietenul și partenerul său de afaceri, domnul Joseph Feldheim, producător de parfumuri din chimicale diverse, dar amestecate cu meșteșug și unde chefuiau nu numai conducerea companiei Goldstein Cosmetics, ci mai ales conducerea fiscului, a vămilor, a primăriei, a poliției și a pompierilor.

Nicio problemă! Dacă ei au continuat petrecerea pe insula invizibilă, noi am continuat-o în apartamentul matrimonial al celui mai bun hotel din Williamsburg, ceea ce m-a costat pentru o singură noapte o mică avere, dar ooo... a meritat cu vârf și îndesat. Din păcate nu vă pot oferi amănunte, trebuie să mă credeți pe cuvânt, tot ce pot să vă spun este că a meritat cu vârf și îndesat...

Dimineața de duminică ne-am petrecut-o ca două turturele în McCarren Park, apoi am luat prânzul la o cârciumă mică dar cu dichis de pe Frost Street, iar după prânz mi-am luat zborul spre Hartford, urmând să mă întorc cu și mai multă înaripare weekendul următor.  

În săptămâna care a urmat însă, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neașteptată. Luni dimineață am sunat-o pe Kelly nerăbdător să îi aud râsul clincherit, dar zbârnâitul telefonului s-a lovit de carcasa albă a neclintirii și s-a întors înapoi așa cum a plecat. De câteva ori am sunat dar rezultatul a fost același. Desigur că m-am îngrijorat, cu atât mai mult cu cât amintirile nopții de sâmbătă mușcau din înlăuntrul meu cu sălbăticie. După prânz mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe șeful lui Kelly, un om ursuz și aspru ca un copac uscat. „Nu, nu știu nimic, n-a venit la muncă astăzi” mi-a comunicat el cu tonul unei lame de ferăstrău care are un hectar de pădure înainte. „Altceva mai dorești să știi?” m-a scuturat glasul domnului Wilson din încremenirea goală în care mă cufundam încet. „Nu, nu...” am mai murmurat complet nedumerit și am închis.

Zilele următoare au fost un coșmar. Am sunat la toate cunoștințele, toți prietenii, toate neamurile lui Kelly pe care le cunoșteam, dar nimeni nu știa nimic despre ea. Am căutat în cartea de telefon și am reușit să o contactez până și pe simpatica doamnă Esper, vecina lui Kelly care în urma rugăminților mele, mi-a comunicat sfătos că a sunat de mai multe ori la sonerie, a bătut și cu pumnul, apoi a ascultat cu atenție la ușă, revenind de câteva ori, dar nu s-a întâmplat nimic și e posibil ca domnișoara Kelly să fie la pat bolnavă și să nu poată coborî, așa că ea propune să sune la poliție, ceea ce am și încurajat-o să facă. După mai puțin de o oră doamna Esper m-a sunat din nou și mi-a comunicat cu glas tremurat că poliția a sosit dar că în casă nu este nimeni și nici nu sunt semne că ar fi fost vreo problemă. Toate sunt la locul lor ca într-o zi obișnuită. Inclusiv geamantanul. Kelly fusese parcă înghițită de văzduh.

Nu m-am lăsat și am încercat să vorbesc cu oamenii cu care  avusese contact în ultima perioadă, doar doar voi afla ceva din gândurile sale și poate o dorință anume, o destinație anume care se prefira prin plăcerile ei. Am descoperit însă că nu-și dezvelea intimitățile celor din jur și deși era o fire comunicativă și zglobie, nimeni nu știa cu adevărat mai nimic despre ea. „Știi ce cred eu, tinere?!” – m-a agățat doamna Collins privindu-și admirativ unghiile roșii și făcând-mi semn discret cu degetul să-mi apropii urechea de buzele ei. Doamna Collins era o femeie pe la cincizeci de ani, uscată ca o scândură de brad pentru coșciug și cu o coafură înaltă, în stilul anilor 60, semănând cu un tort de nuntă cu multe etaje. Avea o figură de vampă și un aer de matroană. „Vorbește lumea că bonusul ăsta este unul absolut fabulos. Este atât de mare încât cei care îl primesc fac pur și simplu o criză, o criză de personalitate. Adică, cum să îți explic eu, ei nu înțeleg cum poate un simplu agent de vânzări să câștige o sumă atât de exorbitantă încât ar putea să îi ajungă pentru zece vieți, nu doar pentru una. Adică, nu știu dacă mă înțelegi, îți vine să te dai cu capul de pereți, îți vine să-ți iei lumea în cap. Muncești an de an, pui bănuț lângă bănuț și dintr-o dată descoperi că e posibil să te pricopsești cu o asemenea sumă de bani fără să faci nimic ieșit din comun, pur și simplu îți pică din cer! Înțelegi?! Oamenii nu pot să asimileze asta, ei sunt învățați cu munca, cu trezitul la cinci dimineața, cu prânzul pe fugă și uneori deloc, cu draci, cu mii de draci care ies din birourile clienților și vin înfometați să se agațe de pulpele tale, de blugii tăi și să urce în sus către coapse, către trup, să-ti mănânce ficații. Ei așa sunt obișnuiți. Și dintr-o dată vii tu și le spui, na ia de aici un milion de parai. Spune tu, să nu-ți pierzi mințile?” Sincer, nu mi se părea un motiv întemeiat să îți pierzi mințile, ba chiar unul care să te facă să ți le reculegi pentru a-ți face planuri cum să cheltuiești purcoiul de bani. N-am apucat însă să îi răspund nimic doamnei Collins, căci ea a continuat, încheind apoteotic „Și știi ce mai spune lumea, băiete? Că toți ăștia care și-au umplut buzunarele de bani, au tăiat-o. Toți! Naiba știe unde, care în Bahamas, care în Puerto Rico, care pe la mama dracului prin Hong Kong, prin Singapore, prin Thailanda, ca să le piardă urma toți cunoscuții. Tu știi cumva cât a luat Kelly? Ți-a spus? Hai că trebuie să-ți fi spus, doar sunteți iubiți.” Kelly vrusese să îmi spună despre ce sumă era vorba, dar eu o oprisem. Și nu-mi pare rău că am făcut-o. Vorbele doamnei Collins mi se păreau complet deplasate și tipice unui asemenea soi de femeie, așa că am încercat să le pun de o parte. Nu mare mi-a fost surpriza însă, să constat că nu doar doamna Collins împărtășea o asemenea părere, ci absolut toți angajații lui Goldstein Cosmetics. Nu a trebuit să îi caut să îi întreb căci, pe rând, toți cei care aflaseră că încercam să dau de urma lui Kelly, îmi făceau semn cu degetul să-mi apropii urechea și-mi turnau în șoaptă, ca și cum ceea ce ar fi avut să-mi spună era un mare secret, cam aceeași poveste.

Treaba asta m-a descumpănit complet. Să fi primit Kelly o sumă atât de mare de bani încât să-și fi pierdut mințile? Și să nu-mi fi spus nimic despre bonusul ăsta înnebunitor de mare? Nu-mi venea a crede, dar cei peste cincizeci de angajați ai Goldstein Cosmetics, cu care stătusem de vorbă în ultima săptămână, aveau toți aceeași părere. Singurul care avea o cu totul altă poveste era însă Joshua, un janitor bătrân, urât și rablagit într-o coapsă. „Sir – mi-a spus el într-o seară, când în fostul birou al lui Kelly rămăseseră doar câțiva oameni, iar el se apleca pe sub mese ca să golească coșurile de gunoi în tomberonul cel mare pe care îl căra după el – Sir, ce spun oamenii ăștia e o prostie. I-am auzit, bat câmpii. Eu sunt vechi aici, sunt printre cei mai vechi, ăștilalți nu au prins timpurile dinainte. Domnișoara White nu e singura care a dispărut după ce a fost premiată. Au dispărut și alții. Doar că oamenii nu dispar după ce sunt premiați, așa cum crede toată lumea, ci după ce unul dintre domnii Goldstein îi spune lui Thinh Pham să-l agațe pe câștigător în Goldstein Cosmetics Hall of Fame”. Am înghețat! Cuvintele lui Joshua, deși păreau vorbărie aruncată în vânt, erau cu grijă alese. M-am prefăcut că nu înțeleg ce vrea să spună și l-am întrebat aspru „Ce spui acolo, omule?!”. Bătrânul a dat însă din umeri, a ridicat coșul galben de plastic de la picioarele sale, în care se afla o sticlă goală de apă și un cotor de măr și l-a răsturnat în tomberon. „Vorbește și cu alții de pe aici, dar la fel de bătrâni ca și mine”.

Ceea ce desigur am și făcut. Nu erau foarte mulți, dar toți, absolut toți mi-au spus în fraze franjurate, abia dezvelind miezul pal, cam același lucru. Deși poveștile lor nu erau absolut identice, firul călăuzitor al fiecăreia dintre ele ducea către același loc, Goldstein Cosmetics Hall of Fame, fala lui Thinh Pham, cel care părea să fi slujit sub toți cei paisprezece Goldstein. Cu această ocazie am aflat cu surprindere, discutând pe îndelete cu toți veteranii aceștia, că marele premiu nu se oferea în fiecare an, așa cum crezusem, ci la doi, trei, uneori chiar la patru sau cinci ani, în funcție de rezultatele companiei, că mare parte dintre cei premiați erau femei și mai ales că toți, dar absolut toți cei premiați în ultimii treizeci, patruzeci de ani, dispăruseră în ceață după ce primiseră banii. „Poate că cineva care știe povestea îi jefuiește și îi omoară. Poate chiar cineva din Goldstein Cosmetics sau plătit de aici, pentru ca banii să nu plece, să rămână în companie. Poate că milionul oferit pentru marele premiu este același de cincizeci de ani!” am încercat eu, entuziast și energic, un capăt de drum care să rezolve misterul. Dar ei au zâmbit cu toții și m-au privit candid. „Au fost mai multe familii, unele înstărite, care au reclamat dispariția plecând de la aceleași idei, dar nu s-a găsit nimic suspect. Goldstein Cosmetics e curată ca lacrima, doar produce detergenți și săpunuri, nu?!” O vreme am fost năuc, nu puteam înțelege vorbele lor. Cuvintele, literele dezasamblate, alergau prin sânge, printre leucocite si eritrocite, din creștet până în călcâie, apoi înapoi și de la capăt, fără să își găsească locul, fără să reușească să se închege într-un gând conturat. „Ce vor să spună oamenii ăștia? Cum e cu putință așa ceva?” Nu aveam de ales decât să mai verific un singur lucru!

Goldstein Cosmetics Hall of Fame era cu adevărat impresionant. Al șaptelea Goldstein care condusese firma, nu doar că alocase o sumă impresionantă de bani pentru micul apendice al clădirii, dar avusese și foarte mult bun gust. Covoare groase și viu colorate, coloane ce păreau a fi din marmură, iar dacă nu, din cea mai bună imitație de marmură, tavane încrustate cu desene ornamentale delicate, oglinzi uriașe având rame argintii amplu împodobite, lampadare opulente dar și aplice de perete elegante filtrând discret lumina și bineînțeles tablourile, reprezentându-i pe toți câștigătorii premiului pentru cel mai bun vânzător de produse al Goldstein Cosmetics. Tabloul lui Kelly a fost ușor de găsit pentru că era primul venind dinspre birouri și mergând spre ieșire. Lângă Kelly, o doamnă impozantă cu figură de aruncătoare de disc, cu privire de vultur și picioare de elefant. M-am apropiat să îi citesc numele, jos, pe rama tabloului. Mrs. Angie McCartney. Fotografiile erau absolut fabuloase, iar mâna fotografului fină. Nu erau fotografii, erau tablouri vivante. Te așteptai că fiecare dintre oamenii aceia, se vor plictisi acuș-acuș de pozat și vor coborî dintre rame ca să își vadă de ale lor. Am mers de la un capăt la altul pe o parte, apoi m-am întors pe cealaltă. Parcă același fotograf făcuse toate fotografiile. Doar tehnica avansase pe măsura trecerii anilor, dar mâna părea aceeași, iar lucrătura impecabilă. Am rămas în fața tabloului lui Kelly inhalând-i zâmbetul, înghițind-l, amestecându-l cu propria mea carne. Am stat așa probabil ore, când la un moment dat am zărit ochiul. Ochiul clipea, nu aveam nicio îndoială. Nu clipea des, poate o dată la cinci, șase, șapte minute. Și nu clipeau amândoi, ci doar stângul, cel care privea drept în față, celălalt părând că trece peste umărul privitorului și se pierde undeva îndărăt. Am simțit că leșin. M-am lăsat ușor pe vine și m-am așezat pe covor cu ochii țintă la privirea lui Kelly. Deciii... Jhosuaaa nu mințea...

Totul a fost plănuit în cele mai mici amănunte. Mi-a luat fix două săptămâni să pregătesc totul. La 02:05 am spart fereastra care se afla exact în dreptul tabloului lui Kelly și imediat alarma a început să zbiere. Mi-a luat exact douăzeci și trei de secunde să înșfac tabloul și să ies din clădire pe unde am intrat. La 02:09 părăseam în trombă proprietatea Goldstein Cosmetics, iar la 02:35 lăsăm în urmă New Yorkul. În Hartford am ajuns la 04:37. Ramele le-am fărâmițat în săptămânile următoare. Nu erau din lemn ci din rigips, cel mai prost rigips pe care l-am văzut vreodată și le-am aruncat în timp la gunoi. Mi-am cumpărat și un alt doilea pat, pe care l-am așezat lângă al meu, în dormitor.

Sunt fericit. De acum Kelly are unde să se întindă...